Care mai este astăzi statutul intelectualului și cu ce probleme se confruntă el ? Sunt principalele întrebări la care încearcă să răspundă 22 de personalități, unele foarte cunoscute, altele mai puțin, într-un volum intitulat A regândi rolul intelectualului (Repenser le rôle de l’intellectuel, Editura L’Aube, 2023). Volumul este coordonat de Daniel Salvatore Schiffer, un nume necunoscut mie, dar, constat, un universitar foarte activ, cu cărți multe și cu intervenții publice remarcabile. El semnează și o introducere în care semnalează întrebările și dilemele – multe – care frământă lumea contemporană și aduce în discuție – era inevitabil – subiectul angajării intelectualului, subiect care e, de fapt, un fel de laitmotiv al cărții.
N-am mai stat să număr câte dintre intervenții încep cu evocarea afacerii Dreyfus și cu precizarea că atunci a apărut termenul de intelectual, ce avea ini țial conotații negative. Avem a face aici cu un simptom al nevoii de legiti mare: cum să definești mai bine rolul intelectualului dacă nu referin du-ne la o situație când demersul său a arătat forța cuvântului și conse cințele benefice ale angajării? Dar implicarea civică a intelectualilor nu începe odată cu afacerea Dreyfus. Istoria Franței ne oferă înainte măcar trei figuri emblematice: Voltaire, Hugo, Zola, cărora li se pot adăuga, mai aproape de noi, Sartre, Fou cault și Bourdieu. Se observă ușor că aici e vorba de o viziune de stânga, pe care o împărtă șesc destui dintre colaboratorii la volum (din fericire, nu toți). Gândirea de stânga implică și stigmatizarea „reacționarilor“, a ideologilor cu idei nesănătoase („nauséabondes“ e cuvântul predilect). Câțiva contributori, spuneam, reușesc să echilibreze cumva balanța. Luc Ferry, mai întâi, care evocă figura lui Raymond Aron, cel care se caracteriza drept „spectator angajat“, folosind un cuvânt pe care stânga părea că pusese monopol. Robert Redeker, apoi, care spune că „paginile intelectualilor celor mai vizibili din secolul XX sunt înroșite de sânge la fel ca bluza unui chirurg care iese din operație“; intră aici, firește, atât intelectualii de stânga comunistoizi, cât și cei de extremă dreaptă. Secolul XX, adaugă Redeker, a fost secolul derutei intelectuale, când nume mari s-au complăcut în postura de aghiotanți sau de aezi ai unor măcelari, precum Stalin, Mao, Castro, Chavez, Khmerii roșii, Khomeyni etc. De o precizie ireproșabilă este textul lui Pierre-André Taguieff despre neo-stângism și fantasmele lui revoluționare. Regăsim imaginarul utopist și agresivitatea revoluționară, spune Taguieff, mai ales în ecologism și în neo-feminismul derivat din teoria genului, ambele preconizând crearea unei lumi fără patriarhat, fără capitalism, fără colonialism și fără rasism. Fantoma comunismului continuă să ne bântuie, intelectualii progresiști denunță vehement fascismul, dar consideră că anticomunismul este o aberație, falimentul istoric al utopiilor revolu țio nare n-a dus la dispariția exaltaților și a de magogilor, definiți printr-o percutantă formulă drept „sociopați ai viitorului radios“. Procedura e cunoscută: orice adversar e etichetat ca „fascist“, antirasiștii îi diabolizează pe albi și le pun în cârcă toate relele, inclusiv distrugerea planetei. Ideologia woke e continuarea firească a acestei derute spirituale, valorile civilizației occidentale sunt respinse (socotite „reacționare“), a luat naștere o poliție a limbajului care vânează și denunță abaterile de la corectitudinea politică, culmea e că tocmai cei care practică resentimentul și ura denunță „discursul urii“, atribuit întotdeauna celorlalți.
Se ivește o altă întrebare, cu bătaie mai lungă: mai e posibil intelectualul în lumea de azi? Domi nique Schnapper e de părere că declinul intelectualilor este și evident, și ireversibil. Declin sau chiar, de ce nu, dispariție, pur și simplu, pentru că astăzi scena e ocupată de „experți“ și de „influenceri“. Televiziunea i-a împins în față pe diletanții care se pricep la orice: comentarii politice, geostrategice, economice, plus că își dau cu părerea despre evenimente culturale, fapte diverse, crime ș.a.m.d. Universitarii au ajuns să fie obsedați de numărul citărilor, se specializează în domenii la modă, cum ar fi teoria genului, ceea ce le facilitează participarea la colocvii, obținerea de burse etc. Cercetătorii sunt într-o permanentă goană după contracte și se supun și ei modei momentului. Vor mai fi fiind poate militanți care cred încă în proiectul „intelectualului colectiv“, preconizat de Pierre Bourdieu, dar impactul lor e neglijabil.
Tot de la Bourdieu pleacă și ultimul text din volum, semnat de o jurnalistă, Élisabeth Weissman. Volumul e inegal, uneori redundant, dar textul acestei doamne e sub orice nivel. Citează abundent pasaje de o banalitate înspăimântătoare dintr-un articol al lui Annie Ernaux. Reproduce, de asemenea, fragmente dintr-un text al unui june sociolog în vogă, Geoffroy de Lagasnerie, de un crispant stângism radical, precum și din declarațiile unei filosoafe militante, Sophie Djigo, ce practică – zice ea – gherila intelectuală. Aceste mostre de activism dogmatic sunt comice, dar sunt și neliniștitoare. Prezența lor într-un volum de această factură, care își propunea să discute decent teme serioase, e complet deplasată.