M-am întrebat de ce ar pune astăzi în scenă doi regizori tineri, Andrei și Andreea Grosu, Căsătoria lui Gogol. Invitați să lucreze la Teatrul de Comedie, au ales textul acesta, care, în principiu, ar putea să sune puțin răsuflat sau ar putea să inhibe prin succesul pe care l-a avut Kordonsky, acum douăzeci de ani, la Bulandra, cu o distribuție trăsnet și cu reprezentații cu săli arhipline. Spectacolul montat de ei este prospăt și subtil. Mult mai profund decît ar putea să pară la o primă vizionare. După a doua, disecțiile sînt evidente, ca și toate ideile care formează o țesătură consistentă pentru actori, o plasă de susținere pentru individualități, dar și pentru ce doresc să exprime. Atît personajele, cît și actorii cu profiluri foarte diferite și extrem de precis aleși. Poate că astăzi nu mai există genul de codoșeală despre care vorbește Gogol. „Inocența“ strategiilor de atunci, comerțul în jurul unei căsătorii aranjate, găsirea partenerului de către o pețitoare mai mult sau mai puțin abilă, prejudecățile vremii au înlocuitori. Astfel, frica unei decizii devine pregnantă. Dincolo de zestre. Frica se transformă într-o angoasă, într-o spaimă imensă de asumare a acestei hotărîri. Fragilizarea este dramatică pentru că timpul a lucrat la asta. Sau timpurile. Mai degrabă astăzi, totul se destramă. Un anumit tip de nesiguranță amplifică și înmulțește întrebările, căsătoria are și alți termeni de legămînt, nu doar cel oficializat. Pasul acesta pare tot mai greu de asumat, alte șabloane circulă, „nu actele înseamnă ceva“, libertatea este scoasă în prim plan ca variantă la ceea ce ar fi o constrîngere socială, o convenție. Căsătoriile poate că s-au împuținat, copii se pot face și în afară, nu mai planează verdicte și judecată față de un cuplu modern. Este o problematică ce incită oricînd la dezbateri. Însingurarea este, însă, un fenomen adjudecat de societatea contemporană. Tipurile de recluziune, evitarea unei însoțiri solide cu un singur jurămînt fundamental, acela al iubirii pure și nu ca o presiune a procreării se transformă, pe zi ce trece, într-o formă de anxietate. Teama de a alege este, a priori, teama de eșec. Aceasta este, cred, ideea centrală a spectacolului de la Teatrul de Comedie. Este o axă care conduce spre o meditație mai adîncă atunci cînd rîsul, ridicolul, grotescul se risipesc. Comedia rămîne spumoasă, dar întunecată. O comedie dark. Într-un fel de întuneric pe scenă, cu costume pe tonuri de gri, ca o grafică.
Minimalist, construit în primul rînd pentru punerea în valoare a abi lităților actoricești, ofertă pe care piesa o dă din plin prin construcții monologale, și nu numai, Căsătoria are miza unui exercițiu de teatru în teatru în jurul unei opțiuni. O temă de viață este amplasată într-o arenă semicirculară. Personajele sînt pe scenă, toate, de la început, așezate pe scaune, ca la o repetiție pe text. Din acest „cor“, fiecare devine protagonist, fiecare are partitura lui, avansează cu scaunul și recreează diferite spații, linii ale acțiunii. Tensiunea crește nu doar prin acțiunea poveștii, ci prin tipul de concentrare al actorilor aflați în arenă, prin solo-ul fiecăruia și prin faptul că fiecare este urmărit, pe scenă, de toți ceilalți parteneri. În mișcarea aceasta de planuri și de situații, de spații se citește și relația solidă între regizori și scenograful Vladimir Turturică. Poate că aici am simțit acut comunicarea lor, felul în care gîndul regizoral este paginat și susținut de scenograf într-o imagine decupată ca în kammerspiel. O arenă este un cîmp deschis de confruntare. Și totul se vede. Intrarea în convenție, neputința personajelor, așii pe care cred că îi au în mînecă și care, în principiu, i-ar putea face de neînlocuit. Deci, cîștigători. În absența iubirii, însă. Ea este iluzia indusă, treptat, de un singur personaj, Ilia Fomici Kocikariov. El aproape îl convinge pe Ivan Kuzmici Podkolesin că este îndrăgostit, că Agafia Tihonovna este alegerea lui. Apare aici, din relația celor doi bărbați, dar cu precădere din palierele interpretării, ceva nou. Pe care l-aș numi cinism. Deși prieten, într-un anumit fel Ilia Fomici nu înghite pînă la capăt că celălalt a scăpat de căsătorie. Formală sau nu. Îi ia rapid locul pețitoarei, căreia îi reproșează continuu că l-a însurat, și preia firele aranjamentului. Din piesă, ești convins că din generozitate, din disperarea că prietenul lui este în afara lumii. A ordinii firești, să-i spunem. Se precipită, găsește nenumărate soluții ca ceilalți pretendenți să fie eliminați din arenă, eliberează complet accesul celor doi unul spre altul și spre mariaj. Este ca o voce interioară care alungă îndoiala, temerile și ispitește, alimentînd-o mereu, iluzia. Castelele sînt de nisip. Podurile sînt luate de apă. Provocator în spectacol este jocul lui Tudor Chirilă, Ivan Kuzmici, și al lui Liviu Pintileasa, Ilia Fomici. Astfel, Ivan Kuzmici nu este doar propria victimă, ci și a cinismului unui prieten nefericit. Care la rîndul lui a căzut victima regulilor societății. Cînd intrăm în sală, îl descoperim la rampă pe Ivan Kuzmici. Nu pufăie tutun ca în piesă, dar este frămîntat, apăsat, neliniștit. Stă pe un scaun și schimbă fețele nesiguranței. Această pantomimă este un prolog al stărilor pe care Tudor Chirilă le alternează, ca și cînd ar derula acțiunea pînă la capăt, înainte ca ea să înceapă. Fără să știi, te poți amuza de tușele unei caricaturi. Pe dedesubt, este o încărcătură pe care o descoperi pe parcursul spectacolului. Jocul lui este ca o ramă care te poate ajuta să intuiești ce urmează să fie înrămat. Dispărînd personajul servitorului, Ivan Kuzmici își prezintă singur „pregătirea“ pentru aranjamentul însurătorii, costumul dat în lucru la croitor, crema pentru cizme. Este ca și cum și-ar rosti, încurajator, argumentele pentru. Ușor agitat, personajul lui Tudor Chirilă iese din colivie, în arenă. Desenul corpului, longilin, parcă nu-și găsește locul într-o lume de altă dimensiune. Urmăresc continuu formele stînjenelii, care vin din tot mai multe situații, din alternanța lor, din alte motive decît cele din piesă, pe care pare că și le enumeră fără încetare în cap, ca un discurs al subconștientului. Este un joc în dublu pal, permanent, al lui cu sinele. Și pentru asta, Tudor Chirilă creează măști, expresii, fețe multiple ale angoasei. De aici, dimensiunea înaltă a iluziei că o iubește pe Agafia Tihonovna și tot de aici, de sus, căderea. Prăbușirea. Fuga ca abandon. Filonul dramatic, comic prin stînjeneală, dar continuu dramatic este transformat de Tudor Chirilă, la final, într-unul tragic. De nebănuit. Jucat crud, la vedere, ca o schimbare bruscă și esențială care citește altfel, acut, atît personajul, cît și accentul regizorilor. Nu m-am găndit niciodată la această cheie și nu am văzut niciodată o asemenea modificare radicală a registrului, nefiind date care să prevestească. Dimensiunea aceasta pe care o propune Tudor Chirilă este de o finețe extraordinară. Imprevizibilă. Duce personajul mai departe pe un drum al patologicului, iar spectacolul îi imprimă un ton grav, tenta de dark în care cred că s-a dorit pus în scenă. Neliniștea fizică devine, pregnant, una metafizică. Nu îi place centrul, ci marginea. Și, important, nu iese din veghe nici cînd se retrage pe un scaun, ca să-i urmărească pe ceilalți. Liviu Pintileasa îl joacă pe Ilia Fomici la un nivel tehnic foarte înalt. Pune ștacheta sus, ca un actor stăpîn deplin pe împlinirea lui, pe savoarea unui soi de perversiune, pe un joc al lui Ianus cu două fețe, prea grăbit să-și ajute prietenul, dar și prea încîntat de manevra diabolică, aș spune, de manevrarea realității, de ispitele pe care le aruncă mereu, ca un șarpe ce vrea să izbească de pămînt cu cei ce își doresc, de formă, căsătoria. Persuasiunea lui, ritmul pașilor, replica rostită cu un subtext al expresiei, îi dă personajului său altfel de consistență decît cea a lui Gogol. Sau altfel citită. Este Însoțitorul care îl duce pe celălalt, conștient, pe un drum ab initio sortit eșecului. Cred că este cel mai minunat rol al lui Liviu Pintileasa, unul dintre cei mai importanți actori ai generației lui.
Din păcate, Mirela Zeța, o actriță cu experiență și farmec, nu reușește, și deopotrivă nici regizorii, să definească personajul central feminin. Nu am înțeles deloc ce s-a vrut aici cu Agafia Tihonovna, vîrîtă într-un costum de grădinar, care nu face acțiunea despre care vorbește costumul. Textul, nici atît. Dezorientarea, deruta, îndoiala, nesiguranța de sine, dorința de extragere din înscenarea celorlați, toate acestea sînt interpretate cu o mare reținere.
Dimensiunea comicului, a caricaturalului, a ridicolului și a grotescului sunt aduse pe scenă extraordinar de toți ceilalți actori: Alin Florea, Ivan Pavlovici Omletă – Alin Florea cred că este, la ora asta, unul dintre cei mai mari actori, nătîng și grosier, băgăcios și calculat, pragmatic. Dan Rădulescu, Baltazar Baltazarovici Jevakin, cu un tip de comic nuanțat, pregnant, care își face personajul oarecum inocent, atenuînd latura săracului și întărind-o pe cea a mitomanului savuros. Mihaela Teleoacă, Fiokla Ivanovna, are un soi de omniprezență pe scenă, coase și descoase, ca într-un fel de commedia dell arte, pentru publicul său din arenă, dar și pentru spectatori, modificînd adresarea și jocul mereu în funcție de alt personaj cu care are relație. Bogdan Cotleț în Nicanor Ivanovici Anucikin are candoarea pe care i-am văzut-o de mult, din școală sau din Romanțioșii, foarte abil condusă, o candoare matură, autoironică față de personajul său în primul rînd, devenit astfel mai cabotin, mai bizar în tot contextul, de la pretenții, soția trebuie să știe franțuzește, pînă la expresivitatea corpului, cu care vorbește în plus. Silviu Debu și al său bețiv Akim Stepanovici Panteleiev sînt un contrapunct în spectacol. Ultimul sosit. Întîrziat din cauza alcoolului, personajul acesta pare, datorită actorului Silviu Debu, cel mai treaz din peisaj. Un fel de rezoneur. Cel care vede cel mai lucid toată situația și care joacă beția atît cît să-și ascundă propriul hazard prin care s-a nimeri aici, dar și „trezia“ celui care înțelege, precaut, totul.
Calitatea traducerii lui Bogdan Budeș servește remarcabil actorilor, în primul rînd, stilizării tipurilor de umor, prospețimii lor.
Spectacolul este o lupă atașată unui timp în care iluziile sînt tot mai devitalizate, iar angoasele tot mai instalate. În noi.