Mereu și niciodată

Filmul Annei Buryachkova căruia i-a fost decernat Marele Premiu al Festivalului Internațional de la Cottbus din acest an, este unul despre adolescență, o vârstă resimțită ca o permanentă criză, ca o neîntreruptă căutare a ceva ce nu are încă un nume. Totul se petrece într-una din suburbiile Kievului în anii ’90, după destrămarea Uniunii Sovietice. Tonia (Alina Cheban) care are în jur de 16 ani, se mută într-un nou liceu și este primită cu interes și mai ales cu suspiciune de către noii colegi. Viața de liceu se trăiește fie izolat, fie în cadrul unor confrerii destul de violente de adolescenți, organizați după modelul gang-ului, însoțiți de surori și iubite, într-un soi de familie de substitut, din moment ce adevărata familie fie este destrămată, fie este prinsă în chingile unei vieți dure. Tonia are tot ce trebuie pentru a atrage atenția, un profil de Lolita, cu un parfum de vulnerabilitate, dar în același timp cu un soi de fermitate și cu o replică inteligentă. Este de gașcă, dar și capabilă de compasiune, pare o pradă ușoară, dar știe să se și eschiveze, să spună un nu care are ceva dintr-o promisiune. Este senzuală, dar fără a fi vulgară sau băiețoasă precum noua ei prietenă, Lera (Yelyzaveta Tsilyk), sora lui Sania (Arthur Aliiev). Gașca în care intră are doi lideri, prieteni la cataramă, Dzhura (Zachary Shadrin) zis și Yurik și Sania poreclit și Zek, cu indicativul deținuților politici din Gulag. Dzhura este durul romantic, cu o aură de cavalerism, precum James Hurley din Twin Peaks, cu geaca lui din piele neagră, călare pe motocicletă, pe când Sania, este durul macho, lipsit de maniere, casant, dominator. Practic, Dzhura care i-o suflă pe Lera de sub nas, ceea ce creează o frustare pe care Sania nu știe s-o ascundă. Regzioarea explorează acest microunivers autosuficient, asocial și psihodrama adolescentină generată de un triunghi amoros pentru că Tonia se îndrăgostește de Dzura, Yurik, pentru ca apoi să-i cedeze și lui Sania, la scurt timp, făcând prietenia celor doi imposibilă și ridicând astfel tensiunea în întregul grup. O discuție ca între fete între ea și prietena ei Lera relevă această devălmășie a sentimentelor, acest mixaj de dorințe, de senzații, de afecte, la confiniile cu o promiscuitate delectabilă și iresponsabilă. I se potrivește acestei adolescente reflecția lui Scott Fitzgerald din Un diamant cât hotelul Ritz și anume că: „tinerețea este un fel de nebunie chimică.“ Tonia își oferă momentul de magie senzualității eliberate de orice cosntrângere morală, o libertate periculoasă, o trăire ce pare capabilă să îmbrățișeze și să armonizeze contrariile. Există aici și o voluptate care derivă baudelairian din conștiința faptului de a face răul, un mic joc de putere adolescentin, o testare a senzualității și o explorare a simțurilor și a sentimentelor contradictorii. Ceea ce este minunat în filmul regizoarei ucrainene este tocmai felul în care pătrunde în acest univers adolescentin fără a-l influența, fără intenții pedagogice sau ideologice, dorind doar să-l înțeleagă, însă fără a-l explica, expunându-i metabolismul, amestec de fragilitate, cruzime, senzualitate, curiozitate, durere.

Viața bandei este previzibilă, compusă din întâlniri unde se consumă mult alcool, se dansează, se fumează, se face sex, se ascultă muzica underground. Să nu uităm, e încă epoca casetelor și casetofoanelor, iar la un moment dat fetele și băieții, fiecare cu camera și muzica lui, se întrec în decibeli. Viitorul nu există, totul este în imediat. Tonia vine dintr-o relație violentă cu un tânăr care are profilul psihologic al unui psihopat și care încearcă să o recupereze, și-i trage o bătaie zdravănă pentru ca apoi chesiunea să fie tranșată între bande într-o confruntare în câmp deschis. Adolescenții pe care ni-i prezintă Anna Buryachkova sunt fiecare în felul lui niște însingurați ai unei generații abandonate și lipsite de orice orizont în perioada postsovietică, purtând ecoul unui Glasnost și Perestroika cu parfumul rânced al unei liberalizări avortate, a unei tranziții mizerabiliste. Avem câteva cadre cu blocurile socialiste, adevărate cazemate cenușii, prinse în banchiza unei glaciațiuni eterne. Spre deosebire de adolescenții psycho ai lui Gus van Sant, alienați și retractili, fragili și interiorizați, adolescenții aduși în scenă de regizoare sunt brutali, ei gata bărbați, ele gata femei, întorși împotriva societății, nemulțumiți și bezmetici, dar deopotrivă de nesiguri, strânși unii în alții pentru a supraviețui tribal, controlându-și și protejându-și teritoriul. Tonia intuiește că are nevoie de un protector, de un grup care să-i dea o minimă siguranță, că nu poate face față provocărilor de una singură, dar cumva își dobândește o relativă libertate, își poate afirma, dacă nu curajul, cel puțin absența fricii.

Într-un fel, povestea adolescentină este și una despre supraviețuire, care se cuvine a fi citită în contextul tulbure al anilor ’90 în Ucraina postsovietică. Să ne amintim de România acelor ani ’90, ai contestării regimului Iliescu, ai conflictelor interetnice de la Târgu Mureș, ai Pieței Universității cu „golanii“ ei, ai mineriadelor, ai exodului primului val de tineri peste hotare, ai Caritasului, etc. În filmul Annei Buryachkova, acest context nu este adus în prim-plan, ci doar reflectat, așa cum prezența adulților este minimală, abia scoasă în evidență ca și cum toată această generație ar împărtăși o condiție orfelină. Fratele și sora, surorile între ele, schimbul de sânge făcut de băieți și fete în dorința de a cimenta pentru eternitate legături altfel fragile, toate acestea subliniază faptul că familia a încetat să mai existe și cumva ea s-a repliat la nivelul acestor frății ale unei generații pierdute, care bâjbâie, care trăiește periculos și vertiginos, care se consumă în intensități disperate, care este împotriva tuturor. Peisajul dezolant al acestei lumi postsovietice constituie rama unei intimități brizate de nesiguranță, de căldura celuilalt oferită la schimb, de o senzualitate care pune în mijloc îndoiala și un hic et nunc al dorinței care se împlinește furtiv pentru a aluneca dintr-o poveste în alta, asemenea Sheherezadei. La final, Tonia, căzută în dizgrația șefului bandei, este amenințată cu un prizonierat etern, un totdeauna carceral. Cuvântul dobândește în filmul Annei Buryachkova și o altă valență, acest prizonierat al lui totdeauna caracterizează întreaga generație a tinerilor lipsiți de orizont, prinși în închisul lumii lor, fără putință de scăpare, fără un ideal tangibil, fără nimic decât momentul prezent. Dar totdeauna ține și de această iluzie a tinereții că lucrurile pot dura, că vârsta se prelungește ad infinitum, că aceia puternici, stăpâni pe ei rămân intangibili într-o lume înghețată, cu rutine neschimbate, băieți de băieți și fete de fete, până la moarte.