Corespondență R.l.
„Bună ziua, mă numesc Constanța și sunt o tânără scriitoare“, aflăm din câteva rânduri primite la redacție. Suntem rugați s-o ajutăm pe autoare să-și publice „prima carte de poezii“, la care „am muncit din greu ca să o pot scrie și am depus multe sentimente și trăiri ca să o public“. Autoarea e convinsă că, dacă am ajuta-o să-și publice cartea, „ar fi un câștig pentru toată lumea“. Aerul ușor negramatical al scrisorii ar fi fost suficient pentru a pune la îndoială calitatea versurilor. Autoarea ne dă o mână de ajutor, trimițând și câteva poezii. Toate sună cam așa: „O noapte, un dor/O durere, un amor/Fără rimă, fără caz/Fără noi și fără haz/A fost noapte/Plină de lună și de stele/ Plină de-ale lor șoapte/Plină de ele.“ Ehei, versuri din astea fără nicio legătură cu poezia adevărată citim destule, așa că singurul lucru corect pe care-l putem face este s-o îndemnăm pe Constanța să deschidă o carte de poezie datorată, eventual, unor poeți care se învață la liceu.
Fragmentul de roman pe care ni-l trimite Petre Ioan Crețu este dificil la lectură, în fond, o frază continuă, și nu credem că e bine ca un scriitor să înceapă cu un astfel de experiment. Ar fi poate mai convingător un text cu aspect normal.
Irina Anton: am mai spus și altă dată, nu publicăm decât recenzii datorate colaboratorilor noștri permanenți.
Cunoaștem importanta activitate de critic și traducător a profesorului de literatură franceză Gabriel Pârvan, membru al Uniunii Scriitorilor, dar, ne pare rău, balada pe care ne-o trimite nu este publicabilă. (N.M.)
Pseudoștiință
Romanticii europeni se numără printre cei dintâi amatori de invenții în materie de istorie. Mai exact, ei au descoperit folosul adus ideologiilor naționale de mitizarea faptelor istorice. Într-un studiu foarte contestat la apariție, Lucian Boia a examinat cu atenție miturile românești. Unul din cele mai durabile mituri în conștiința românească este acela al originii dacice a limbii. Deși se cunoaște cu destulă exactitate numărul cuvintelor provenite din substratul dacic, există și astăzi pseudospecialiști care îl sporesc, fără nicio dovadă, de zece ori și mai bine. Aceștia sunt convinși că latina se trage din dacă și nu invers, cum cred lingviștii și istoricii adevărați. Imediat după 1989, au fost organizate colocvii internaționale pe această temă. O carte năzdrăvană a lui Nicolae Densusianu de la sfârșitul secolului XIX a revenit în actualitate. O subtemă a acestui derapaj este aceea a priorităților românești în diferite domenii. Edgar Papu a ilustrat-o în literatură sub numele de protocronism. În anii din urmă, cu unele recidive, teza lui Papu părea a nu mai fi de actualitate. Este motivul pentru care am fost neplăcut surprins de un articol din numărul pe octombrie al revistei „Litere“ de la Târgoviște, intitulat (mai degrabă ca omagiu adus titlului revistei, decât cu un rost) Litere și cifre. Nu știu cine este Mihai Miron, „om de litere“. Nu mi-a fost greu să descopăr de unde și-a cules autorul articolului exemplele de „priorități“ românești. Citatele sunt, cu o excepție, din autori, fără indicarea operei, în modul în care se procedează pe Wikipedia, adică, fără rigoare științifică. Autorii i-am găsit imediat. Dar n-am găsit niciun indiciu privitor la competența lor reală. Ceea ce ei afirmă, iar M.M. reproduce școlărește, m-a dus cu gândul la Nicolae Densusianu și la dacomanii noștri. Iată doar două exemple, pe care le ofer spre delectarea naționaliștilor noștri. Ambele sunt legate de plăcuțele de la Tărtăria. Marco Merlini (n. 1953), „arheolog italian“ afirmă: „Oasele ca și plăcuțele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este rândul nostru să gândim că scrierea a început în Europa cu 2000 de ani înaintea scrierii sumeriene. În România avem o comoară imensă, dar ea nu aparține numai României, ci întregii Europe.“ Sir John Mandis, probabil profesor la Cambridge, scria deja în 1922: „Faza primară a Culturii Vedice s-a desfășurat în Carpați, cel mai probabil, inițial în Haar-Deal (Ardeal.).“ Și încă: „Cele mai vechi descoperiri ale unor semne de scriere au fost făcute la Turdaș și Tărtăria.“ Un al treilea exemplu, și mai gogonat, aparține unei cercetătoare americane, care susține că „România este vatra a ceea ce am numit vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între 6500-3500 î.H.“. Vreți să știți ce caracteristici avea entitatea din urmă cu 80 de secole? Vă spun dacă nu-mi cereți dovezi. Iată: „… o societate matriarhală, teocrată, pașnică, iubitoare și creatoare de artă…“ Bag samă că sunt străini care dovedesc mai multă inventivitate în iubirea lor față de trecutul românesc decât aceea pe care Lucian Boia ne-o atribuie ironic nouă înșine. Rușine să ne fie! (N.M.)
Dan Culcer în plin derapaj de idei
N-aș putea spune că nu avem ce să citim în numărul dublu din octombrie-noiembrie al revistei târgu-mureșene „Vatra“. Să încep cu sfârșitul, cu rubrica talmeș-balmeș, care m-a intrigat și altă dată prin consecvența cu care își respectă titlul. Semne bune „Vatra“ are, pretinde C.C. (probabil Călin Crăciun): „…se conturează tot mai mult în jurul revistei o generație nouă de poeți și prozatori în (sic!) limba română“, luându-i „în calcul, desigur, doar pe cei care au dovedit sau măcar pot spera până în prezent la un anumit grad de însemnătate la nivel național“. Totul ar fi bun și frumos cu condiția ca numele noilor poeți și critici să aibă cu adevărat însemnătate. Din păcate, cu unul sau două excepții, numele sunt absolut necunoscute în afara Cenaclului Vatra și a recenziilor binevoitoare din revistă. C.C. se arată încântat de procentul de literați valoroși la o populație de 116.000 de locuitori, câți numără orașul, dintre care 60.000 ar fi români. Despre critici, nu se suflă o vorbă. Genul nu s-o fi înnoind în Tg. Mureș. Tot în rubrica talmeș-balmeș, mă reîntâlnesc (fără nicio plăcere!) cu un concept care circulă de la o vreme printre membrii PS din Franța, și anume socialism de stat. Desigur, e vorba despre socialismul de care ne-am bucurat noi, norocoșii, din Estul Europei. În ce-i privește pe socialiștii contemporani, ei își trag vlaga ideologică de la socialismul umanist. Despre comunism, nu se mai aude nimic. Mă refer la termenul cu pricina. (Spre deosebire de ruda lui vitregă, fascismul). Cum se vede, conceptele ideologice pot fi și ele spălate, asemenea banilor. În cazul de față, socialismul de stat face parte din vocabularul noii stângi politice din Vest (și iată că și de la noi) care nu vrea să fie confundată cu un regim compromis pretutindeni unde s-a aflat la putere. Dovada ne-o oferă o notă semnată A.C. (probabil Alex Cistelecan), referitoare la înființarea la Tg. Mureș a unui „Cerc de Discuții – Teorie 143“, prima ședință fiind consacrată polemicii dintre Brecht și Lukács. Voilá! Să aruncăm o privire și asupra obișnuitei anchete a revistei, intitulată (para)literatura în contextul (new)media. Contribuțiile sunt semnate, în general, de doamne și de domnișoare care au o notorietate încă și mai mică decât autoarele menționate în rubrica talmeș-balmeș. Ca să-i numărăm însă pe domnii contributori, ne ajung degetele de la o mână. Premisa întregii dezbateri este următoarea: specii considerate până deunăzi paraliterare ar fi fost „recuperate“ abia „odată cu subminarea postmodernă a granițelor dintre cultura înaltă și cea joasă, mai exact, odată cu «fluidizarea dihotomiilor» de tipul valoare/non-valoare, lector specializat/lector naiv“ etc. O primă obiecție este că multe din speciile cu pricina, enumerate de Senida Poenariu, autoarea Argumentului la anchetă, sunt de multă vreme considerate ca aparținând literaturii: SF, literatura fantastică, romanul polițist, operele pentru copii și tineret, literatura erotică, și în curând fantasy, benzile desenate și romanul grafic. Între cele Zece romane care au făcut America, o carte a francezului Serge Fauchereau din anii 1970, figura Șoimul maltez. Despre scrierile cu caracter fantastic, s-au pronunțat de mult criticii și istoricii literari, neașteptându-i pe colegii Senidei Poenariu. Cea de a doua obiecție este că, eliminând criteriul de valoare (curată marotă a criticilor de la „Vatra“!), nu facem niciun serviciu fostei paraliteraturi (Silvian Iosifescu, fostul meu profesor de teoria literaturii, a publicat în anii 1960 o carte în care considera paraliteratura ca nefiind literatură propriu-vorbind, carte despre care am scris o cronică, dând ca exemple care-l contraziceau pe autor scrierile științifice și literare ale lui Odobescu și ale, deja, altor scriitori din secolul XIX.). Speciile cu pricina sunt considerate curat literare nu de ieri, de azi, și nu grație mănușii cu un singur deget a newmedia de astăzi, ci valorii lor. Nu criteriul valorii creează discriminarea speciilor cu pricina, ci, paradoxal, tocmai abandonarea lui, prin redeschiderea fără niciun rost a unei discuții perimate. Am păstrat pour la bonne bouche un lung text polemic al lui Dan Culcer, despre care aș putea spune că m-a lăsat bouche bée. Nu că n-aș fi la curent cu ideile autorului. Dar mi se pare că, de data asta, el se află la un singur pas de prăpastia antisemitismului. Premisa textului este următoarea: „Unii (!) evrei nu trebuiau să se amestece în treburile românilor…, mai ales când se cunoaște contribuția unora dintre evreii cu funcții politico-ideologice la distrugerea culturii românilor.“ Ce mai argument! Și: „Dacă Norman Manea, Alexandru Florian, Zigu Ornea, Andrei Oișteanu, Andrei Cornea tăceau în acest domeniu, ar fi rămas înțelepți.“ Chiar crede Dan Culcer că evreii nu trebuiau să scrie opere care au intrat în patrimoniul cultural românesc? Ținta principală a amplului text este Norman Manea. Vezi bine, fiindcă scriitorul și-ar fi bazat reputația în SUA și ulterior și-ar fi datorat ecoul stârnit de Felix culpa, articolul în care denunța legionarismul lui Mircea Eliade, nu pe adevărul informațiilor, ci pe „un troc intracomunitar“ evreiesc. Scrie Dan Culcer: „Nimeni nu poate să mă facă să cred că integrarea lui Norman Manea în viața culturală americană sau măcar newyorkeză ar fi reală, strict literară, adică nedeterminată de comunotarism, toate contactele pe care el însuși le evocă sunt evreiești, Philip Roth etc.“ Și încă: „Odată plecat din România, cu altă destinație, singura sa șansă de a fi luat în seamă era să-și revendice apartenența la comunitatea mondial(istă) a jidovilor.“ În atenția CNCD! Mai ales că nu e primul derapaj al lui Dan Culcer. Dar e unul dintre cele mai grave. (N.M.)
Ce nu se învață la facultățile de Litere
Multe lucruri nu se (mai) învață la facultățile de Litere. Unele constituiau cândva discipline obligatorii. În schimb, numeroase discipline și secții nou apărute nu-și au alt rost decât de a-i atrage pe candidații naivi. (Discuție între părinți, în fața intrării la Literele bucureștene, în dimineața concursului de admitere, când un astfel de concurs mai era în vigoare: „Unde dă al tău?“ „La Studii europene“ „Și a noastră, sperăm să plece în diplomație îndată ce termină“.) Scăderea numărului de ani de studiu, conform Declarației de la Bologna, s-a dovedit păgubitoare pentru cele două discipline principale, Lingvistica și Literatura. Înainte, facultatea se numea Filologie. În condițiile actuale, nu se mai face filologie în facultate. Iată un lucru la care nu m-am așteptat când, în 1990, rector fiind, am propus să se revină la denumirea de dinainte de război. Acestea fiind zise, să remarcăm consecințele reformei bolognese. Am citit în numărul pe octombrie al revistei „Apostrof“ un amplu material consacrat de Bianca-Burța Cernat manuscrisului unui jurnal al lui M. Sebastian din anii 1930-1931, care fusese declarat inedit de două cercetătoare. Discuția nu e nouă. Ion Vartic a comentat pretenția celor două co-editoare într-un număr de acum câtva timp al revistei. M-am referit eu însumi la pretinsul „inedit“ într-o notă din R.L. Bianca Burța-Cernat reia discuția pe larg, cu numeroase argumente noi, și demonstrează precaritatea cunoștințelor celor două colege ale ei și foste studente ale mele în materie de istorie literară și de filologie. Câte astfel de proiecte neștiințifice, dar ambițioase vor mai fi fiind? E vorba apoi de lipsa de pregătire a editorilor contemporani. Marea generație de editori de după război a dispărut aproape fără excepție. Generația actuală n-are studii de specialitate. În legătură cu acuratețea edițiilor, Ion Vartic reia, în același număr al revistei clujene, o sugestie a lui Dan C. Mihăilescu din chiar primul număr din „Apostrof“ din 1990, și anume culegerea „ca într-un uriaș marsupiu, a miilor de cuvinte, sintagme, paragrafe, chiar capitole extirpate din textele „celor vechi“ pe care cenzura le-a pus la „congelat“, pentru aproape o jumătate de veac de regim comunist. Și oferă câteva exemple ilustrative. Am semnalat eu însumi astfel de „absențe“, nu totdeauna corectate în edițiile de după 1989. Un studiu cu titlul propus de Dan C. Mihăilescu, Croșeta sau Catgut, alcătuit desigur cu „știință“, ar fi de mare folos editorilor contemporani. Cu condiția ca aceștia să se arate interesați de ce înseamnă editarea cărților vechi. Sau ca Literele să lase pe seama altor facultăți studiile europene și să se ocupe cu filologia și cu editarea. (N.M.)