2023 – Bilanț

Ce cărți și evenimente literare din acest an le considerați importante?

Ce a însemnat pentru dumneavoastră acest an literar?

 

Adrian ALUI GHEORGHE

Încă nu ne e rușine să intrăm într-o librărie…!

Trăim într-o lume în curs de analfabetizare, așa că nu prea îmi fac iluzii asupra a ceea ce înseamnă prezentul și, mai ales, viitorul literaturii noastre. În același timp, să nu ne facem iluzii că în altă parte, în lume, este mai bine, librăriile au devenit spații extrem de discrete peste tot, mai este puțin și vor deveni, probabil, spații în care să îți fie rușine (chiar) să intri. Sunt autori care mai apar în lume în tiraje impresionante, exemplul lui Michel Houellebecq este la îndemînă, pentru Franța, ultima carte avînd peste un milion de exemplare. Dar o carte de Houellebecq, azi, purtătoare de mesaj cu oarecare încărcătură ideologică, este „de consum“, rapid, ca un reportaj dintr-o realitate în curs de descoperire. Asta nu înseamnă că există o mare foame de lectură în lume, procentul celor care citesc „marea literatură“, începînd de la clasici, pînă în zilele noastre, s-a redus considerabil.

Dintre „cărțile eveniment“, apărute în acest an la noi, mă opresc la cîteva: Jurnal esențial de Monica Lovinescu, Mai mult ca trecutul de Ana Blandiana, Poeți români de azi, II de Răzvan Voncu, Masa plăcerii, volumul de dialoguri al lui Cristian Pătrășconiu și, firește, volumul integral Teme de Nicolae Manolescu, ediție care adună cărțile precedente, o adevărată și coerentă enciclopedie a ideilor literare din jumătate de secol. La acestea, aș mai adăuga, pe „nevăzute“, cartea impresionantă ca temă și ca volum, a lui Ovidiu Pecican, Istoria României. Stat și cultură 1866-2018. Nu am o imagine completă asupra cărților de proză apărute în acest an, dar rețin pe cele pe care le-am și citit, despre care am și scris, în parte, semnate de Hanna Bota (Trei femei și cu mine, patru), Dumitru Augustin Doman (Omul cu drujba roșie), Ioana Drăgan (În căutarea nefericirii), Adrian G. Romila (Departe, acasă), Constantin Arcu (Tramvaiul 13), Szántó T. Gábor (Gara de Est, cap de linie, traducere de Kocsis Francisko), Andreea Răsuceanu (Linia Karman), Andrea H. Hedeș (Marea e frumoasă ca tine). Am primit multe cărți de poezie, în virtutea faptului că mai scriu din cînd în cînd despre unele, din păcate multe volume mimează destul de stîngaci poezia, unele o maimuțăresc de-a binelea. Există o tendință de relaxare a discursului poetic pînă la a crede că orice înșiruire de cuvinte, de texte banale care nu au pic de emoție, pot să poarte numele de poezie. Am încercat și eu, din amuzament, să văd cum funcționează și ce rezultate poți obține cu chat gpt și am constatat că textele emanate de acest instrument de „inteligență artificială“ au, de cele mai multe ori, mai mult sentiment, mai multă emoție.

Semnalez, în primul rînd, trei antologii de autor, semnate de Marta Petreu, Dumitru Chioaru și Traian Ștef, apărute la sfîrșitul anului trecut, dar care au circulat „critic“ în acest an. Dintre volumele de poezie, despre care am (și) scris, sau pe care le am puse deoparte pentru recenzare, rețin pe cele semnate de Ioan Moldovan (Azi), Horia Gârbea (de 12 lei iarbă), Ion Pop (Proba focului), Emil Nicolae (Emanuel spune), Cosmin Andrei Tudor (Ludi), Halmosi Sándor (Apocrife), Balázs Imre József (Nopți în Zen), Val Mănescu (totul e bine și nimic nu m-a durut), Varujan Vosganian (Neîndemânatic de viu). Mai sunt și altele, evident, dar fie nu le-am văzut/ citit, fie nu le (mai) am la îndemînă.

În ce mă privește, în anul 2023 am definitivat și publicat la Editura „Școala ardeleană“ volumul Mușcătura de măr, un dialog monografic la care am fost provocat de Vlad Alui Gheorghe, dus la capăt împreună. Am apărut, la începutul acestui an, cu o antologie de poezie în limba chineză, la o editură importantă din Shanghai; de asemenea, mi-a apărut în traducerea profesionistă a Gabriellei Koszta, în limba maghiară, romanul Urma, la Editura Bookart-Kalligram, din Budapesta. Am participat la Turnirul de Poezie de la Alanya, Turcia, aflat în programul de manifestări al Uniunii Scriitorilor, și m-am întors acasă „laureat“. Am participat la acțiunea „Cartea deschisă“, o inițiativă a președintei Maia Sandu, de promovare a literaturii române în școlile din Republica Moldova. Am participat la Gala Poeziei Române (Lista lui Manolescu), de la Alba Iulia, la Festivalul „Ovidius“ (inițiat de Angelo Mitchievici), la Festivalul „Nicolae Labiș“ de la Suceava (orchestrat de poetul Ioan Manole), la Festivalul Internațional de Poezie de la București (pus în scenă de Ioan Cristescu). Am văzut America „la ea acasă“, vreme de trei săptămîni și am scris (aproape) o carte de poeme. Rubricile de recenzare, promovare a cărților confraților, din „România literară“, din „Expres cultural“, din „Argeș“, din alte reviste, sunt un fel de a mulțumi literaturii române că ne adună, că (încă) suntem mulți, că putem comunica unul cu altul. Cît mai putem …!

 

Angela BACIU

Este pentru prima dată când fac un bilanț

Nu m-am gândit niciodată că bilanțul te ajută să vezi ce ai făcut, cât ai crescut, câte realizări și ratări ai avut, cât ai făcut bine (și cât nu!), câte mai puteai face…

După ce s-a terminat cu restricțiile și pandemia, oamenii au fost dornici să iasă, să se redescopere în întâmplări, călătorii, experiențe noi, să socializeze. Și unde o poți face mai bine decât bând o cafea bună și participând la tot felul de evenimente culturale și sociale. Și au fost multe. Că vorbim despre carte, literatură, film, fotografie, dans, pictură, târguri, expoziții, concerte, spectacole de arte performative etc.,consumatorul de cultură a avut de unde alege.

Și dacă vom începe doar aruncându-ne un ochi pe site-ul USR, vom vedea câte proiecte și evenimente s-au organizat și în acest an (atât în capitală, cât și în celelalte filiale); fie că vorbim de festivaluri de poezie, lansări de carte, premii anuale, colocvii, cluburi de lectură, gale, o nouă ediție a turnirului de poezie – dedicate tuturor vârstelor și generațiilor. Și cine a participat măcar la o parte din aceste acțiuni culturale, a putut observa că, pe lângă scriitori, presă și public, au fost prezenți și mulți tineri; rețelele de socializare sunt pline de promovarea acestor acțiuni, feedback-uri și comentarii.

Nu sunt critic de artă și nici literar, ci doar un simplu privitor / cititor / ascultător. În toată țara s-au organizat multe evenimente culturale, astfel încât organizatorii au încercat să arate, parcă mai mult ca niciodată, că avem nevoie de carte, de cultură și artă sub toate formele, că educația și respectul pentru valoare ne face o societate mai puternică.

Să nu uităm târgurile de carte „Bookfest“ și „Gaudeamus“, unde este o adevărată bucurie să simți emoția, cartea, să participi la întâlniri cu autorii, să îi asculți vorbind și citind, să te bucuri că revezi prieteni mai vechi și mai noi. Cu siguranță, au fost foarte multe cărți bune apărute în acest an, am să amintesc (aleatoriu) doar de cele pe care am reușit să le citesc, sau le am în lista de lecturi: Metamorfoza și alte povestiri, Franz Kafka, Inamicul, Erich Maria Remarque, Evadatul de la Auschwitz. Povestea lui Rudolf Vrba, Jonathan Freedland, Poartă-ţi plugul peste oasele morților, Olga Tokarczuk, Când privești înapoi, Juan Gabriel Vásquez, Specii, Cristian Fulaș, Cărțile lui Iacob, Olga Tokarczuk, Kiwi 2023. Antologia de proză scurtă. Trecuturi, Marius Chivu, Cea mai frumoasă femeie din oraș, Charles Bukowski, Klara și Soarele, Kazuo Ishiguro, Mă găsești când vrei, Lavinia Braniște, 1Q84, Haruki Murakami, Noctiluca, de Ioana Nicolaie, Cele mai frumoase poezii, de Mircea Ivănescu, Rețete de iarnă din colectiv, de Louise Glück, Fetița strigă-n pahar, de Nora Iuga (apropo, după un turneu fabulos prin țară #efectulnoraiuga a intrat în cinematografe: De ce mă cheamă Nora când cerul meu e senin este filmul realizat de Carla Maria Teaha – în care Nora Iuga joacă propriul rol – iată, un alt eveniment al anului), Trei săptămâni în Atlas, de Marius Chivu, Dacă pisicile ar dispărea din lume, Genki Kawamura și lista de cărți nu se oprește aici…

2023 nu a fost pentru mine foarte bogat, nu am mai putut fi atât de prezentă la evenimente și nu m-am mai implicat în organizare de acțiuni culturale din cauza unor probleme personale. Nici nu am publicat, dar am scris poezie, proză, teatru. Pentru că scrisul îți dă forță, poate fi colacul de salvare ce nu te lasă la greu. Am avut și o mare surpriză: în cadrul Festivalului Independent de Teatru „Undercloud“, organizat de regizoarea Chris Simion-Mercurian, s-a jucat spectacolul Ce-i aia apă verde pe cerul gurii. 53 de stări, scris de Nora Iuga împreună cu mine, dedicat Proiectului „Grivița 53“. Am publicat în diferite reviste literare și, ca o bucurie pentru suflet, am putut participa și în acest an la Turnirul de Poezie din Alanya, Turcia, putând fi alături de cele două echipe de poeți participanți în concurs. La Târgul de Carte „Gaudeamus“ 2023, a fost lansată și antologia Jocuri și jucării – coordonatoare Florentina Sâmihaian (colecția „Cărțile mele“) în care am și eu o povestioară despre copilărie și jocurile preferate.

În acest moment sunt implicată, ca în fiecare an, într-o campanie umanitară (de Moș Nicolae) pentru copii, iar la începutul anului viitor, sper să îmi apară un volum de poezie. Dar, despre acest proiect, cât și despre altele, sper să povestim la… bilanțul următor!…

 

Mircea BÂRSILĂ

Regaluri literare

1. Am citit cu interes, în primul rând, cărțile de poezie semnate de Dinu Flămând, Markó Béla și Nicolae Prelipceanu, care au fost nominalizate la Premiile Uniunii Scriitorilor din România. În domeniul prozei, mi-a atras atenția excepționalul roman al lui Gabriel Chifu (apărut în 2022): Marea carte a uitării (Grupul Editorial ART). Am remarcat, căzându-mi întâm ­plător în mână, cărțile de poezie Rana ascunsă a fiecărei zile, de Horia Bădescu, și 33 de cântece pentru Didgeridoo, de Nicolae Coande, precum și romanele Kanaka (volumul II), de Ileana Popescu Bâldea, și Tramvaiul 13, de Constantin Arcu. Am rămas în urmă, luat de alte preocupări literare, cu lectura multor cărți importante (inclusiv cele de eseuri) la care sper să ajung cât de curând.

Sub egida Uniunii Scriitorilor din România s-au desfășurat „tradiționalele“ și necesarele manifestări de anvergură națională, ce ilustrează rolul și importanța USR în portativul culturii naționale de astăzi: Premiul „Mihai Eminescu“, Premiul „Lucian Blaga“, Colocviul despre romanul actual, Premiile literare anuale, Turnirul de Poezie, cu desfășurare în mereu alte ținuturi europene…

Eu am participat, în anul acesta, la patru dintre ele: Premiile literare ale USR; Gala poeziei contemporane de la Alba Iulia, unde am degustat din valoroasa poezie a multor confrați și unde, alături de poeți, au strălucit, prin alocuțiunile lor critice, cei doi moderatori ai manifestării – Răzvan Voncu și Cristian Pătrășconiu; Simpozionul (coordonat de Angelo Mitchievici) „Poezia actuală. Actualitatea poeziei“ (Constanța, în luna octombrie), care a început cu un recital poetic și s-a încheiat cu un alt „recital“ (având ca temă obligatorie: Marea) și Gala „Scriitorii Anului“ (Iași, 3 noiembrie) prezidată de Președintele Uniunii Scriitorilor din România, domnul Nicolae Manolescu, „ajutat“ de poeții Gabriel Chifu și Adi Cristi. Toate manifestările au fost, fiecare în felul său, niște adevărate regaluri culturale (ceea ce nu înseamnă că nu ar fi loc pentru și mai bine, dacă vremurile actuale ar fi îmbrăcate în alte haine…).

2.Anul 2023 mi-a adus câteva bucurii: nominalizarea cărții de poezii Vise, reverii, vedenii (Editura Școala Ardeleană, 2022) la Premiile USR, Premiul (pe luna ianuarie) la Gala „Scriitorii Anului“ (noiembrie, Iași) și Premiul „Opera Omnia“ decernat de Filiala Pitești a USR. Sub semnul bucurie s-au aflat și cronicile din prestigioasa revistă România literară (semnate de Gheorghe Grigurcu, Răzvan Voncu, Ioan Holban și Adrian Alui Gheorghe) precum și cele din „Steaua“ nr. 5 ( de Ion Pop) și din „Literra Nova“ nr. 4 (de poetul și criticul literar Viorel Mureșan), revistă care apare la Madrid.

P.S.: Cea mai mare bucurie a mea, care le-a precedat (și care le și întrece) pe cele menționate este legată de „descoperirea“ adevăratului înțeles al mult-comentatului vers: „Cobori în jos, Luceafăr blând“, care conține sintagma „cobori în jos“ receptată, în lungul timpului, drept o licență poetică. Iată, pe scurt, lectura acestui vers prin grila mea de interpretare. Lumea Luceafărului este lumea (celestă) de Sus, iar lumea – terestră – a Cătălinei este, desigur, cea de Jos. În literatura antică, pe tema coborârii în lumea umbrelor (Lumea de Jos), expresia „descensus ad inferos“ („coborâre în jos“!) evidenția ideea unei esențiale „schimbări de nivel“, aceea a trecerii din această lume în cea de jos: lumea umbrelor (a sufletelor). Descensus înseamnă coborâre, iar cuvântul Infern are la bază adjectivul, cu valoare substantivală, infernus (inferus): „de jos“, „inferior“; figurat: „al Infernului“. Citind din acest unghi versul „Cobori în jos, Luceafăr blând“ și acceptând paralelismul (la care, neîndoielnic, Eminescu se va fi gândit) dintre coborârea (real-simbolică) a unor pământeni – „în carne și oase“ – în Lumea de Jos și coborârea Luceafărului în lumea terestră – reprezentată de Cătălina –, se poate conchide că a pune acest vers sub pecetea unei simple „licențe poetice“ înseamnă a-l „însărăci“ din punct de vedere semantic (și vizionar).

 

Adrian BODNARU

„Nu am o percepție clară a timpului“

Sunt un salariat al timpului, dar habar nu am cât am leafa în mână. Știu câte ceva despre brut, dar la fel de bine știu că impozitul e mare. Ba chiar uriaș. Statul își ia, și aici, partea leului. A leului-timp pe care-l câștig cu greu.

Am senzația adesea că scriu la o masă pe roți. Una paralizată de la tăblie în jos, care, însă, e, pentru mine și alții ca mine, imobilă. Și care, firește, are nevoie de un însoțitor când o cuprinde dorul de stat. Iar însoțitorul perfect e cel ce stă singur la masă.

Și mai greu îmi e să simt timpul, în cazul nostru, anul, ca pe o colecție de evenimente. Fiindcă nu sunt un colecționar, iar dacă am fost vreodată – se întâmpla pe la cinci ani, când adunam cutii de săpun Cristal (aceeași cutie în cât mai multe exemplare! – iată deviza mea de-atunci) – eram unul mai mult decât plăpând – deci cumva anorexic. Și totuși am trăit senzațiile gurmandului prin micile diferențe de tipar dintre ambalaje. Bineînțeles, produsul nu mă interesa deloc. Îl cumpăram cu grație de la magazinul sătesc, la bunici. În zilele bune, luam două, trei sau chiar patru săpunuri, iar de aici cariera mea meteorică în domeniu.

Poate că nu e inutil să mai adaug și că timpul meu cel mai bun e în pre-existență, undeva la marginea trează a visului. Acolo unde realitatea e frumoasa mea adormită. Și unde pre-simt evenimentele majore ale vremii mele: dimineața de astă-vară, din Muntenegru, după noaptea în care primisem premiul unui festival; după-amiaza de august, în Creta, când eram anunțat că-mi va apărea o carte în Serbia; seara de octombrie, la Smederevo, în care îmi era prezentat volumul, tradus în sârbă de Liubița Raichici, la festivalul de acolo (inaugurat odată cu mine, în 1969, și, ca mine, neîntrerupt până azi); o altă dimineață, timișoreană, de mai, în care strigam la o angajată Fan Curier – uite că-i „dau în presă“! – că m-am săturat de ei: să-mi aducă odată volumul, trimis de editură, pe care-l țineau de o săptămână într-un depozit de pe Bega. Noriîncotro… Sau premiul pentru poezie al Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor, pe 2022, de acum, din decembrie? Dar parcă e prea de tot să „m-adaug și eu în convoi“.

Și continuu, în lumea de lângă mine, fie ea și de capitală culturală europeană, cu noi cărți vechi de poezie, de care m-au bucurat anul acesta: noutățile lui Șerban Foarță (și formidabila revedere cu el după multă, multă vreme), Draga poezie a lui Ion Monoran, îngrijită de Viorel Marineasa, și ediția a doua a Bicicletei van Gogh de Marcel Tolcea, în portbagajul căreia sunt și eu o cheie de spițe încă din 1999, de la prima apariție. Sau, azi, o za de lanț — de bilanț al slăbiciunilor?

P.S.: Sigur că au apărut cărți importante în 2023. Și multe, și bune, și extraordinare într-un loc întins și frumos pe hartă, în care nu se prea citește literatură. Un loc unde statisticile ne smulg din adâncul oceanic al visului și ne aruncă în cea mai crudă realitate: pe uscat. Direct în deșert, uneori. Și trebuie să așteptăm darwinismul să-și facă efectul, fiindcă noi avem branhii încă. Iar eu, slăbiciuni – un lux pe care mi l-am permis, sper nepedepsit, mai sus. Cu toate că acest „mai sus“ ar trebui, prin lege, să se folosească numai și numai legat de copilărie.

Hanna BOTA

Triptic-bilanț

Deși continentul, chiar planeta, traversează o perioadă conflictuală, deși în țara noastră s-a resimțit criza, s-au ascuțit problemele politice, economice, deși finanțele au lovit și domeniul cultural – căci acestea sunt strâns legate între ele –, eu am avut un an literar bun.

Ca să acopăr „rotund“ acest bilanț cultural la care am fost invitată să particip, aș aborda alcătuind un triptic care să livreze o imagine cât mai apropiată de ceea ce am putut cuprinde eu însămi în acest an.

În primul rând, care sunt cărțile literaturii române care m-au bucurat și hrănit în acest an? Am început anul cu jurnalul Monicăi Lovinescu și îl închei cu cel al Anei Blandiana (Mai-mult-ca-trecutul), pe care îl savurez cu lentoare, prelungind plăcerea. Mi-au plăcut mult volumul de poezii al lui Ion Mureșan (Introducere în poezie), multe poeme din Neîndemânatic de viu de Varujan Vosganian și din de 12 lei iarbă (Horea Gârbea), Cantafabulele lui Ștefan Foarță și Andrei Ujică. Provence-ul lui Ioan T. Morar, apoi proza scurtă (Pas de deux) a lui Daniel Vighi și Viorel Marineasa, debutul Doinei Gecse-Borgovan (Rătăciri deliberate) și romanul lui Vasile Igna, Paragina. Tocmai citesc Goliardicele lui Marian Papahagi și Ion Vartic (corespondența 1973-1997), o lectură savuroasă. Am amintit doar o parte din ce am citit cu plăcere și a apărut în acest an, fără să fac referiri la restanțele anilor trecuți, la traduceri sau cărți de științe citite cu altă miză.

În al doilea rând, aș enumera un lanț de activități ale breslei noastre, prin proiectele Uniunii Scriitorilor, care m-au ținut aproape de mersul viu al literaturii. Dincolo de unele lansări de carte care mi-au rămas întipărite, cu atmosferă aparte, cu oameni și locuri speciale (nu e spațiu destul pentru a le trece în revistă), participarea la festivaluri de poezie și de literatură, colocvii etc., de la Târgu Jiu, Galați, Cluj, Alba Iulia, Târgu Mureș ș.a., m-a ținut conectată la ceea ce se scrie mai bun în țară la ora actuală. Cred cu tărie că a te înconjura de cei mai buni din breaslă, a fi în contact cu ei, a colabora și a te susține reciproc sunt demersuri absolut necesare pentru a crește în ceea ce creezi tu însuți. Tot în acest context aș aminti și anul de lucru ca redactor la revista „Viața Românească“. Activitatea pe care o presupune o redacție este, pe lângă provocările tehnice inerente, una care obligă la consecvență, la citirea materialelor, la deliberări, la parcurgerea cărților care urmează a fi recenzate, la urmărirea activității literare din țară. Chiar dacă uneori obosești și pari excedat de numărul mare de cărți sosite la redacție (ca să nu mai amintesc de cele care nu ne sunt trimise, dar le cauți pentru că dorești să faci referire la ele), această „obligativitate“ nu lasă loc tărăgănării, te pune vrând-nevrând la treabă. Firea mea muncitoare și supusă ideii de datorie este răsplătită de rezultate.

În al treilea rând – ca să completez tripticul cu ceea ce ar cuprinde partea mea, ca ofertă în domeniul literaturii –, mă voi referi la bucuriile și împlinirile personale pe care le-am trăit nemijlocit anul acesta. Deși e partea care mă încântă, sesizez și un nedefinit simț de jenă, căci ar semăna cu o laudă – deși în lumea în care trăim, nu ar fi decât „trecerea în revistă și valorificarea propriului potențial“ –, eu trăiesc mai mult în lumea literaturii și prefer să vorbească alții despre reușitele mele.

Anul acesta mi-a ieșit de sub tipar romanul Trei femei, cu mine, patru (Editura Cartea Românească). Am avut parte de o receptare foarte bună, cu cronici în România literară, în „Steaua“ și „Luceafărul de dimineață“, cu o lansare cuprinsă în activitatea organizată de TiMAF (Transilvania International Music and Arts Festival), cu mulți cititori care mi-au trimis feed–back-ul lor în fel și chip: o receptare care e abia la început, după cum observ cu bucurie. După ce a fost nominalizată de România literară la Premiul „Cartea anului 2023“ (alături de nume mari ca Ana Blandiana, Alexandru Călinescu, Dennis Deletant, Rareș Moldovan, Ion Mureșan, Ioan T. Morar, Monica Pillat, Adrian Papahagi), cartea a primit Premiul „Ion D. Sîrbu“ al revistei „Apostrof“, alături de alți premianți de renume.

Ca activitate de sertar (citește folder), anul acesta am finalizat un nou volum de poezii (cu titlul De-a timpul), din care am publicat o pagină în România literară și o alta în „Apostrof“, ca și grupaje în multe alte reviste; dar mai am un secret: am finalizat un roman din care n-am publicat nici un rând, n-am divulgat tema, nici titlul.

Sunt mulțumită, am avut un an bun.

 

Leo BUTNARU

Bilanț personal

Am procurat cărți, dar și reviste, pe altele le-am primit prin poșta transpruteană de la colegi, prieteni. Deloc puține volume le am de la întrunirile scriitoricești – Zilele Revistei „Convorbiri literare“ (Iași), Zilele Eminescu sau marcarea a 40 de ani de la apariția revistei „Hyperion“ (Botoșani), Festivalul Internațional de Literatură sau omagierea regretatului Laurențiu Ulici (80 de ani de la naștere) la MNLR (București), Salonul de Carte Bookfest Chișinău 2023. Alte ediții mi-au parvenit în format electronic, pdf. Iar dacă ar fi să dau nume de autori și de cărți demne de a fi remarcate, mă tem că aș putea nedreptăți pe cineva: la cei șaptezeci de ani (și ceva) de… acasă memoria e oarecum mai liberă în hălăduiri și scăpări din vedere.

În ce mă privește personal, probabil ar trebui să încep cu lansările a două cărți traduse în italiană (Tra sabato a domenica și Donatore a tutti), care au avut loc la Ambasadele Moldovei și României de la Roma, evenimentul întâmplându-se la sfârșit de august, în ziua sărbătoririi limbii române. O carte bilingvă transfrontalieră de poeme mi-a fost editată la Baku, în traducere azeră – Mirvari sәhәr // Dimineață-n mărgăritare, iar ceva mai aproape, la Vinița, mi-a apărut în ucraineană volumul de poeme Метелик i Бог (Fluturele și Dumnezeu).

Editura „Charmides“ mi-a scos în lume volumul de poeme La lumina punților ce ard, înnobilat de o prefață a colegului și prietenului Ion Mureșan. Și Editura Junimea a fost generoasă, publicându-mi ediția a doua, completată, a volumului Voci din Câmpiile Elizee, cu interviuri solicitate, prin ani, unor iluștri colegi (54 la număr), care deja ne veghează din lumea stelelor, din sferele armoniilor cerești. Tot la Junimea mi-a apărut Ghicitori pentru micii cititori, ce mi-a prilejuit întâlniri cu elevii claselor primare în licee, biblioteci. La Editura Cervantes am publicat ediția a treia, completată, a romanului memorialistic Copil la ruși. Iar la Centrul Cultural Niš din Serbia, în traducerea mea, a văzut lumina cartea bilingvă de poeme Шапат ме шапнуо = Șoapta șoaptei a regretatului prieten Zoran Pešić Sigma.

Selecții din poemele mele au fost inserate în câteva antologii: Poezia românească după 1945 (Ion Pop), Poemas peregrinos (în spaniolă; Carmen Bulzan), Poèmes pour fêter l’indépendeance (Anthologie de poesie moldave par D. Ioanid & J.H.Misjkin).

Mi-am scris în continuare textele pentru rubricile din câteva reviste de literatură și cultură transprutene, în ambele sensuri – „Hyperion“, „Expres cultural“, „Bucovina literară“, „Argeș“, „Ateneu“, România literară. Am fost găzduit cu generozitate de România literară, „Vatra“, „Apostrof“, „Convorbiri literare“, „Steaua“, „Viața Românească“, „Luceafărul de dimineață“, „Spații culturale“, „Neuma“, „Euphorion“, „Vitraliu“ – o spun ca scriitorul mereu asistat, „ajutat“ și de ziaristul care am rămas, de eseistul și de traducătorul pasionat de ce face, ce jinduiește, ce visează, dar mai ales cumpănește cu mintea trează.

La mulți ani!

 

Ion BUZAȘI

Pe scurt

O enumerare a cărților importante ale unui an literar este fatalmente subiectivă și lacunară. Am reținut, pe de o parte, apariții noi, dar și reeditări.

Dintre aparițiile noi:

Mircea Cărtărescu, Theodoros, Editura Humanitas,2023 – roman care face din Mircea Cărtărescu unul dintre prozatorii cei mai importanți ai literaturii române, roman tradus și comentat elogios în câteva literaturi străine.

Andrei Pleșu, Capodopere în dialog, Editura Humanitas, 2023. Andrei Pleșu, cu multiplă pregătire umanistă, subtil cronicar plastic, îmbină într-un original „dialog“ comentariul câtorva capodopere ale picturii și literaturii.

Andreea Răsuceanu, Linia Karman, Editura Polirom 2023.

Ion Rațiu, Jurnal vol. V, Editura Corint, 2023 –una din cele mai ample și mai importante lucrări diaristice, ajunsă la vol. V, care prezintă „strădanii zadarnice pentru unitatea exilului“.

Ana Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul, Humanitas, 2023, Jurnal, 31 aug. 1988- 12 dec.1989, autoare de impunătoare demnitate civică, revine la scrisul cu care ne-a obișnuit în rubrica Antijurnal din România literară.

Ion Mureșan, Introducere în poezie, Editura Charmides,2023.

Dintre reeditări:

Gabriela Adameșteanu, Dimineața pierdută, Editura Polirom, 2023, ediție aniversară la împlinirea a patru decenii a romanului ce a marcat debutul acestei prozatoare, cu un succes eclatant, comparabil cu succesul romanului Galeria cu viță sălbatică de C. Țoiu, apărut în aceeași perioadă.

Petru Creția, Norii, amestec de poezie descriptivă și poezie filosofică, cu un stil elegant, cartea conferă lui Petru Creția prestigiul unui poet remarcabil.

Pentru mine, anul 2023, a însemnat două apariții care m-au bucurat, pentru că se înscriu pe linia unor mai vechi preocupări publicistice de cercetare a literaturii ardelene, și îndeosebi a Blajului cultural și religios. E vorba de două cărți, ambele apărute la Galaxia Gutenberg în acest an: Ion Pop Reteganul–File de monografie, care adaugă la monografiile mai vechi scrise de Vasile Netea, Ion Apostol Popescu și Ioan Ilieș, câteva aspecte noi, îndeosebi concepția pedagogică și pasiunea gazetărească a dascălului din Reteag; Blajul, Biserică-Școală-Națiune – este al doilea volum publicat cu acest titlu în care înmănunchez articolele mele consacrate trecutului religios și cultural și „Oamenilor Blajului“ pe care poetul Ioan Alexandru îi omagia într-unul din jurnalele sale, Călătorie la Blaj, și pe care a avut amabilitatea să mi-l dedice. Aceste rânduri ale poetului Imnelor Transilvaniei au constituit argumentul publicării cărții: „Fiecare casă și străduță sunt pline de amintiri, au fost locuite și călcate de ființe intrate în patrimoniul de aur al istoriei și spiritualității noastre: Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ioan Budai Deleanu, Timotei Cipariu, Aron Pumnul, Ioan Agârbiceanu, ca să numim doar pe câțiva.

Aici s-a lucrat Biblia de la Blaj din 1795 a lui Samuil Micu, aici a lucrat Șincai la Hronic zece ani. O bibliotecă imensă rămasă până astăzi în fondul documentar Basilitan. Aici se află manuscrisul Hronicei românilor a lui Șincai, o Palie de la Orăștie, 1582, cu acest înscris ferm și apăsat, traducerea în grai profund al locului. Iată imensa bibliotecă a lui Timotei Cipariu: toată cultura lumii de preț din Orientul semit și persan peste Elada lui Pindar, până în Spania lui San Juan de la Cruz.“

Aștept să apară Corespondența lui Coșbuc la Editura Școala Ardeleană, pentru prima dată ediție integrală a epistolarului coșbucian, și ediția princeps în reproducere anastatică a Poveștilor ardelenești ale lui Ioan Pop Reteganul, tipărite pentru prima dată de folcloristul blăjean Alexie Viciu, în 1895, iar la Editura Ecou Transilvan, în aceeași manieră, restituirea, ca omagiu comemorativ – 160 de ani de la trecerea la cele veșnice – a ediției princeps Din poesiile lui Andrei Mureșanu (1863).

 

Liviu CAPȘA

Un an literar încurajator

Eliberat fiind de constrângerile anilor anteriori, suportate de toate „sectoarele“ vieții sociale, 2023 a fost un an bun, dătător de speranțe pentru ce va urma, inclusiv în domeniul literar. Au fost publicate cărți importante, s-au putut organiza evenimente literare cu participarea directă a publicului, au prins viață proiecte îndrăznețe, au fost învinse prezumții pesimiste, într-un cuvânt s-a intrat într-o normalitate benefică.

La „secțiunea“ anchetei privind cărțile importante, apărute în 2023, nu pot decât să încep cu Temele manolesciene, un dar la sfârșit de an pentru toți cei pentru care literatura înseamnă (și) bucuria de a reciti. Mai adaug, desigur, Mai-mult-ca-trecutul, jurnalul Anei Blandiana, o carte atât de necesară în aceste vremuri confuze,

 

albumul centenar Monica Lovinescu: O viață, o voce, un destin, omagierea unei mari conștiințe morale, O lume care a luat-o razna, „reflacțiile de bun-simț“ ale lui Alexandru Călinescu, un autor pe care îl citesc întotdeauna cu mare interes și plăcere pentru stilul rafinat și verticalitatea opiniilor.

„Evenimetele majore“ au fost, fără îndoială, toate binecunoscutele manifestări literare organizate de Uniunea Scriitorilor, așa cum se succed ele an de an, mereu vii și interesante, cu o participare bine gândită și un „conținut“ de nivel înalt.

În plan personal, anul literar 2023 a însemnat, în primul rând, bucuria continuării colaborării la cea mai importantă revistă a Uniunii Scriitorilor, România literară, ca și la alte reviste reprezentative ale breslei noastre, „Luceafărul de dimneață“, „Viața Românească“, „Neuma“.

Nu pot trece peste succesul celor trei ediții, din 2023, ale „Clubului profesionist de lectură“, o manifestare pe care o organizez la Oltenița, la care au participat scriitori importanți, cu cele mai noi apariții editoriale ale lor, dovada vie că literatura adevărată se poate celebra și în „provincia profundă“, nu numai în marile orașe ale țării.

Importantă a fost, pentru mine, și participarea la Turnirul de Poezie de la Alanya, în echipa Filialei București- Poezie, ca și premiul „Ioan Flora“ –Cartea anului, acordat de această filială pentru volumul Zona de indulgență, apărut în 2022 la Ed. Neuma.

Cam atât, cu adăugarea că totul a fost cât se poate de… selectiv.

 

Ion COCORA

De an și de acum

Cu puțin timp înainte de a răspunde la ancheta de față, am isprăvit de citit dintr-o suflare, asemeni unui poem emoționant, dar și serios îndemnând la reflecție, o carte de optzeci și două de pagini, proaspăt achiziționată la Gaudeamus, cu o înfățișare grafică excelentă, care m-a tulburat profund, făcându-mă să privesc din altă perspectivă „cărțile și evenimentele literare majore“ sub semnul cărora a stat anul încă în curs. Ori poate, mai exact spus, să transfer punctul de greutate de pe exclusivitatea aparițiilor editoriale propriu-zise pe acela al faptului că în 2023 ne-au părăsit mai multe vârfuri ale scrisului românesc. Dar să mă explic. Cartea cu pricina la care m-am referit e Exitus de Gabriel Liiceanu. Aici, strălucitul gânditor adună laolaltă patru evocări-portret, spirituale, desigur, consacrate lui Constantin Noica, Horia Bernea, Emil Cioran și Monicăi Lovinescu, toate urmărind să ilustreze ceea ce autorul consideră, într-un scurt argument introductiv, că reprezintă „patru feluri de a muri“. Deși unele dintre textele respective îmi erau cunoscute, fiecare în parte mai fiind tipărit, încorporate astăzi însă într-un volum autonom îmi modifică radical atât modul de receptare, percepându-le ca pe un întreg, într-o accepțiune de multiple semnificații existențiale și filosofice, cât și pe acela de a mă raporta nu doar literar, ci și uman, cu sufletul dureros îndoliat, la anul ce în curând se va încheia. Am în vedere, chiar dacă nu sunt singurele, trei nume de înaltă vizibilitate, D. R. Popescu, George Banu și Angela Marinescu, ordinea e aceea a plecării, pentru care socot că atributul mare, justificat de valoare reală, se găsește la locul lui, fie că e așezat în dreptul prozatorului și dramaturgului, fie al vestitului savant în științele artelor, cu precădere ale teatrului, sau al poetei de răscolitor fior tragic și forme esențializate de limbaj. De acum încolo, în ceea ce mă privește, îmi vor lipsi lungile taifasuri purtate de-a lungul deceniilor cu autorul Vânătorii regale, întâlnirile cu Banu la diverse festivaluri teatrale și lapidarele sale mesaje primite de la Paris, cum și desele telefoane de la miez de noapte ale Angelei, totdeauna simțindu-se neîndreptățită și persecutată de confrați, mereu gata de harță, adică teribil de vie.

Și, totuși, hai să-mi întorc nițel mintea și ochii, înseninându-mi lacrima, către rafturile librăriilor și la titlurile ajunse în biblioteca mea și sub lentilele ochelarilor mei. Impresionantă e reeditarea celebrei serii a Temelor publicate decenii la rând de Nicolae Manolescu. Relectura lor întărește convingerea, dacă mai era cumva necesar, că criticul în cauză nu a fost niciodată sub vremuri, ci a direcționat vremurile. Masivul tom stârnește în mine, recitit și iar recitit, nu numai melancolia și exaltarea anilor tineri, ci și revelația permanenței unor opinii și intuiții de maximă provocare în prezentul imediat. Despre proză ce să zic? Cât pe aci era să atribui lui 2023 două romane exemplare, Marea carte a uitării de Gabriel Chifu și Theodoros de Mircea Cărtărescu, ambele fascinante prin originalitatea și fondul lor vizionar, care mi-au ocupat în lunile februarie și martie ale anului în curs integral spațiul destinat lecturii. Pe de altă parte, romanul lui Vasile Igna, Paragina, cred că deține virtuți rare, are substanță și rafinament, e de neignorat în orice ierarhie responsabilă. Cum nu-mi ascund, totodată, interesul față de Trei femei cu mine patru (scuze pentru eliminarea virgulelor din titlu!), un roman al poetei Hanna Bota care, din păcate, încă nu mi-a căzut în mână pentru a-l citi, dar aprecierile la adresa lui anunță realmente o reușită. În poezie, nu ascund, respirația mi-am reglat-o după volumul lui Ion Mureșan în Introducere în poezie, lăsându-mă sedus de simplitatea și firescul exprimării, dar și de inefabilul de dincolo de cuvinte. Ceea ce nu înseamnă că lecturile mele în domeniu sunt limitate. Dimpotrivă, citesc vagoane de poezie. Mă bucur „peste poate“ cu confesiunile de o sinceritate brutală și tâlcuri parabolice ale lui Ovidiu Genaru, căci ele vin direct dintr-o bogată experiență de nonagenar. Mă întristez, apoi, că poeți adevărați, absenți însă din „etnia cumetriilor“, nu prea sunt băgați în seamă. Dau un exemplu: Costel Stancu și incitantul său volum Sanatoriu de boli necunoscute. Asta în timp ce alții se gârbovesc de câți lauri sunt hăruiți să poarte pe creștet. În secțiunea studii literare și eseu în cap de listă figurează două cărți de Daniel Cristea Enache, Cinemotograful gol (Editura Spandugino) și Scriitori din Basarabia (Editura Știința din Chișinău), critic literar de prim-plan, aliniat doar părerilor ce-i aparțin, cu competență și rigoare puse în pagină. Mircea Mihăieș, la rândul lui, mi s-a părut potopitor în Despre doliu. Un an din viața lui Leon W. Ca în tot ce scrie, și aici, sparge tipare și rupe bariere, se dovedește un învederat îndrăgostit de „discurs“, demonstrează cu dezinvoltură, citându-l pe Barthes, că „numai scriitura poate recupera subiectivitatea extremă“, declanșând în avalanșă excese de erudiție, de imaginar, de idei, de referiri și analize aplicate. În fine, la capitolul traduceri, mi-e imposibil să-mi închipui că poate fi dată jos de pe soclu monumentala nouă versiune românească a Operei poetice a lui Kavafis, semnată de Dimitrios Kanellopoulos și Eugen Uricaru, inaugurată cândva, în alt veac, de aceea a lui Aurel Rău.

Ce a însemnat pentru mine anul literar 2023? În primul rând, un prilej de a mă bucura că, așa cum lasă să se înțeleagă și cele scrise mai sus, mulți confrați au realizat atâtea lucruri minunate. În plan strict personal, am trăit însă și o amară dezamăgire. Nu neapărat de ordin literar, ci mai degrabă uman. În rest, e bine! Dumnezeu și voia lui cu noi!

 

Vasile DAN

Literatura: o luptă!

Nu cred că pot să fac un bilanț literar minuțios al anului 2023, fie și subiectiv. Al unui an întreg editorial și al evenimentelor literare la care participă un public mai degrabă elevat decît numeros. Din puzderia de apariții editoriale în România de astăzi – sute și mii, într-un asemenea interval de timp –, cele mai multe ieșite de sub tipar indulgent ca să nu spun iresponsabil, citesc și eu selectiv. O parte infimă. Asta presupune și ceva negativ: că îmi scapă uneori printre degete cărți adevărate. Dar o carte bună are această putere miraculoasă: să fie oricînd actuală. Să nu fie niciodată prea tîrziu să o citești.

Pentru mine evenimentul literar cel mai important al anului 2023 este împlinirea celor 55 de ani de apariții, nota bene!, săptămînale, ale României literare. Dacă am fi orbi și n-am vedea contextul cultural de astăzi, de fapt anticultural, pe față antivaloric, ar putea să mire alegerea mea. Totuși, trebuie spus că România literară este acum mai mult decît oricînd plămînul prin care mai respiră, este oxigenată literatura vie română. Inclusiv componenta ei critică, de selecție și valorizare. Sigur, ea este acompaniată de alte cîteva reviste literare supraviețuitoare: „Viața Românească“, „Luceafărul“, „Orizont“, „Apostrof“, „Steaua“, „Convorbiri literare“. Aș adăuga, chiar dacă pot fi suspectat pentru o opțiune pro domo, revista „Arca“ (anul viitor ar face 35 de ani de apariții neîntrerupte), și celelalte care apar sub egida Uniunii Scriitorilor, care au un certificat de calitate. Apariția tuturor acestora e un act, și nu folosesc cuvinte mari, de eroism intelectual într-un mediu din ce în ce mai obtuz la cultura adevărată, ca să nu spun un mediu ostil, care optează fără discernămînt și în exces pentru cea de stradă, de divertisment.

Evenimentele literare organizate de Uniunea Scriitorilor în colaborare cu instituții încă deschise la gustul literar au existat, chiar dacă sînt cam aceleași, și anul acesta; la Alba Iulia (Gala Poeziei Române și Colocviul despre roman), la Iași, la Cluj, la Arad-Săvîrșin, Turnirul de Poezie din Turcia, întîlnirile tinerilor poeți de la Neptun. După cum se vede, bilanțul literar al anului 2023 este unul brav, pozitiv și luptător.

 

Nichita DANILOV

Nimic mai simplu…

…și nimic mai greu decât să faci bilanțul unui an literar ce se apropie de sfârșit. Te uiți în calendar, bifezi evenimentele (de obicei sunt multe și foarte importante), te uiți la aparițiile editoriale (o întreagă avalanșă de cărți de poezie, de proză, de eseistică, de teatru, de istorie literară, de memorialistică, de filozofie), consulți lista de premii (și aici cifrele par impresionante, sunt premii naționale, internaționale, premiile asociațiilor, premiile fundațiilor etc., etc.), nu neglijezi nici aniversările, măcar cele rotunde, nici festivalurile, și după acest exercițiu tactic, dacă dai dovadă de o orișicare orientare în timp și spațiu, în sensul că bifezi cât de cât corect evenimentele, autorii, cărțile apărute, editurile, făcând un slalom printre diverse tabere și grupuri literare, executând, desigur, și câteva piruete stilistice în aer, făcând ușoare plecăciuni, dar și ciupind pe ici-colo pe câte o carte sau un autor care nu-ți poate face mare rău, începi să scrii articolul, îți exprimi punctul de vedere despre pulsul vieții literare, cu observații cât mai pertinente, dar nu spuse în răspăr, ci folosind un ton adecvat, punctat cu mici ironii, pentru a nu-ți pierde doza de credibilitate dobândită cu greu printre confrați, și după această buclă de rigoare, necesară oricărei ieșiri pe scenă, tragi la sfârșit concluziile, care, în mare, trebuie să fie pozitive.

Nu e recomandat ca bilanțul să fie făcut prezentând partea goală a paharului. Nu, așa ceva e exclus. Chiar și un critic literar de renume se ferește să intre într-o astfel de capcană.

Bilanțurile literare stârnesc multe controverse, nasc adversități, creează nedreptăți și, bineînțeles, multe frustrări.

La vremea bilanțurilor, lumea literară arată ca un câmp de luptă, presărat cu morți și răniți, peste care fâlfâie reviste și ziare, mai nou, fâlfâie și linkurile conținând texte, imagini, filmulețe animate, steaguri găurite, scăldat din când în când de câte un foc triumfător de artificii.

Nu poți să înaintezi pe un astfel de câmp fără riscul să-ți dai foc singur la valiză, nu atât din pricina șarjelor ce spintecă aerul, ci, paradoxal, din pricina petardelor. Oricât de precaut ai fi, tot ai să omiți vreun nume sau ai să umfli prea mult altul, astfel că în cele din urmă nu vei scăpa nevătămat.

Nu-i ușor să fii critic literar și să-ți păstrezi verticalitatea în momentul bilanțurilor. Toți te trag de mânecă, toți vor să vorbești despre opera lor.

Deseori mă gândesc: ce face un critic literar în astfel de momente? Dacă vrea să fie obiectiv sau măcar să creeze impresia de obiectivitate, un critic literar ar trebui să apeleze la statistică.

Mulți trăiesc cu impresia că, operând cu cifrele, statistica e la fel de exactă ca și matematica. Nimic mai fals. Statistica n-a fost și nici nu va fi vreodată știință obiectivă. Ea ține mai mult de ficțiune, de sofistică, decât de știință. Statistica e, dacă vreți, mai mult metaforă și poezie decât demonstrație. Cu statistica poți demonstra orice. Că albu-i negru, că negru-i alb, totul ține de prestidigitațiune, de magie neagră. Căci, din orice unghi am privi-o, statistică înseamnă manipulare. Și atunci, cum poți judeca un fenomen literar amplu, făcând un bilanț, prin intermediul statisticii? Nimic mai sec și nimic mai fals. Și asta deoarece în literatură nu primează cantitatea, ci calitatea actului creator. Nu putem judeca o carte nici după tiraj, nici după numărul exemplarelor vândute, nici după numărul de pagini scrise. Aici, statistica nu mai e revelatoare, ci, aș spune – gândindu-mă la avalanșa de maculatură care invadează oră de oră și clipă de clipă, piața literară, drept urmare a facilității scrierii datorate atât rețelelor de so ­cializare, cât și a laptop-urilor și a telefoanelor ultra ­performante, mai recent și apariției pe fir mament a Inteligenței Artificiale –, dimpotrivă.

Din fericire, cel puțin deocamdată, contrar predicțiilor marxiste, cantitatea nu poate suplini calitatea. De aceea, azi, rolul criticului ar trebui să devină esențial în cernerea valorilor. Dar și aici, dacă urmărim cu atenție articolele care se scriu în revistele literare, vom observa un fenomen îngrijorător. Azi, mulți dintre criticii noștri – există, desigur, și excepții – care au practicat un timp cu onestitate cronica de întâmpinare, în loc să continue să stea pe metereze veghind asupra câmpului literar asaltat, deschid din proprie inițiativă porțile, lăsând cetatea la dispoziția veleitarilor; în timp ce alții, după cum afirma într-un număr proaspăt al României literare, criticul Nicolae Manolescu, se retrag într-un turn de fildeș academic foarte confortabil, scriind teze de doctorat și studii de specialitate destinate unui cerc restrâns de inițiați.

În afară de aceasta, asistăm încă la un fenomen și mai straniu. Și anume, asistăm la o aliniere extrem de periculoasă. Unii dintre criticii noștri activi aparținând diferitelor grupări literare tind să judece opera unor scriitori, mai tineri sau mai puțin tineri, nu în funcție de valoare, ci în funcție de alinierea lor politică. Astăzi, din păcate, această aliniere față de așa-numita politică corectă a devenit mult mai nocivă decât era cenzura în perioada comunistă. Atunci mai existau portițe de scăpare. Astăzi, aceste portițe aproape că au dispărut. E suficient să ți se pună o etichetă, pentru ca să devii un scriitor marginal.

Astăzi, atât avalanșa de scrieri mediocre, cât și conul de umbră al celor nealiniați tind să se amestece între ele, transformându-se nu în purgatorii, ci în adevărate infernuri literare. Odată intrat acolo, poți să-ți lași afară orice speranță pentru o eventuală revizuire literară. Mă îndoiesc că viitorul din ce în ce mai grăbit va mai avea timp pentru revizuiri.

Apoi azi, mai există și scriitori și critici care fac sluj la curtea altor scriitori. Nici boierii oploșiți la curtea vreunui domnitor fanariot din Țările Române nu făceau atâtea temenele câte se fac acum. De ce o fac, nu știu. Din servilism, din dorința de a sta în preajma unei glorii literare, din alte motive mai mult sau mai puțin obscure? Încerc să înțeleg, dar nu reușesc. Un astfel de fenomen nu a existat în perioada anilor șaizeci, șaptezeci sau optzeci. Atunci, criticii aveau suficient discernământ ca să-i atragă atenția unui scriitor, indiferent dacă îl chema Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Marin Preda, Fănuș Neagu, Gheorghe Bălăiță, Nicolae Breban sau, de ce nu?, Eugen Barbu asupra părților vulnerabile ale creației lor. Astăzi, în grupurile literare, așa ceva nu se întâmplă, astfel că alături de asaltul mediocrității, umflarea valorilor a devenit o practică curentă, ce subminează și mai mult credibilitatea scriitorului român și credibilitatea actului critic, atât în rândul din ce în ce mai restrâns al publicului, cât și în cadrul breslei.

Un critic nu e nici mămuca, nici tătucul care să-ți oblojească rănile la nevoie. Spiritul critic se întrupează greu într-un climat literar care nu are nimic sfânt în el. De aceea, când apare, trebuie să-l respectăm. Căci el trăiește, vorbesc de persoana criticului literar, într-o singurătate mult mai mare decât poetul sau scriitorul despre care își exprimă opiniile.

Criticul de vocație trebuie să se apropie de tine la început de drum, apoi să se retragă și să urmărească de la distanță evoluția ta. E mai bine să greșească în privința scrierilor tale, decât să falsifice valorile.

Prin urmare, legat de statistică și bilanțurile literare: anul acesta au apărut cărți memorabile, și de poezie, și de proză, și de memorialistică, și de eseistică. În această privință, în ciuda opiniilor mele de mai sus, nu încape nicio îndoială. Dar nu asupra lor m-aș opri. Ci m-aș opri asupra acelor cărți-eveniment, trecute cu vederea atât de cititori, cât și de exegeți, care au răsturnat, după un timp, istoriile și geografiile literare.

M-aș opri aici la autori precum Walt Whitman, din a cărui volum Fire de iarbă, editat în 1855, s-au vândut abia câteva exemplare, pentru ca după un deceniu să devină un simbol al Americii. Mă gândesc apoi la poezia lui Emily Dickinson, a cărei operă poetică a apărut postum. Mă gândesc apoi și la Kafka, dar și la Orbirea lui Elias Canetti, a cărui capodoperă, Orbirea, scris la vârsta de 26 de ani și publicat în 1935, a fost ignorat timp de mai bine de un sfert de secol de public și de critica literară, pentru ca în cele din urmă să fie încununat, în 1981, cu Premiul Nobel. Mă gândesc și la capodopera lui Bulgakov, Maestrul și Margareta, care, din motive de ordin politic, a avut o soartă și mai tragică decât Orbirea lui Canetti. Mă gândesc și Istoria ieroglifică a lui Cantemir, și la Țiganiada lui Budai-Deleanu… Oare în toată avalanșa literară a anului în curs există pe undeva o astfel de carte?

În ce mă privește, anul literar 2023 a fost unul fast. Am rămas pe baricade.

 

Gellu DORIAN

Stahanovism cultural

1. Recolta editorială a anului acesta a fost una ofertantă în cărţi ale unor autori care încă incită la lectură, cum ar fi Ana Bladiana, cu noul ei jurnal, recuperat, Mai-mult-ca-trecutul, Ion Mureşan, cu Introducere în poezie, Dan Sociu, cu cum reuşeşti, viaţa mea sau Andreea Răsuceanu, cu Linia Karman, Hanna Bota, cu Trei femei, cu mine, patru. Romanul românesc, anul acesta, a avut o ieşire pe piaţă mai timidă, cu semnale slabe. Nu ai cum să nu treci într-un bilanţ Antologia poeziei româneşti după 1945, realizată de Ion Pop la Editura Ştiinţa din Chişinău. Am o listă de peste o sută de cărţi apărute în anul ce se încheie, cărţi care mi-au trecut prin mînă, de la autori importanţi la autori fără nicio şansă să treacă de cea mai mică exigenţă. Însă nu e loc să o înşirui aici. Dar cîteva cărţi, din acest noian, îţi rămîn în minte şi ai vrea, peste ani, să te întorci la ele. Cum ar fi, de exemplu, ediţia a III-a a romanului Pupa russa de Gheorghe Crăciun, Alionşka de Liliana Corobca, Florin Irimia, Nu spune asta!, ori Tramvaiul 13, de Constantin Arcu sau Dan Perşa, cu Icar 89, Iulian Popa, Între vii, Andrei Mocuţa, cu Transfer, Omul cu drujba roşie, de Dumitru Augustin Doman. Şi unele reeditări de la Cartea Românească, cum ar fi cele din seria romanelor lui Gabriel Chifu, acum cu Marea carte a uitării, şi Teme de Nicolae Manolescu, Răzvan Voncu, Prozatori români de azi. Dar şi de la Spandugino, cum ar fi cartea lui Daniel Cristea-Enache, Cinematograful gol. Dar şi cîteva cărţi de poezie semnate de Călin Vlasie, Virtual, Romulus Brâncoveanu, cu Estimp, ori Mircea Bărsilă, cu Vise, reverii, vedenii. Dar lista este destul de lungă, încît mă opresc aici.

Cît priveşte evenimentele literare, la care am luat parte sau la care nu am putut lua parte, acestea s-au înscris în acelaşi plan stahanovist al perioadei post-pandemice. M-am bătut la începutul anului cu autorităţile locale să păstrez în parametrii tradiţionali Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“ şi mi s-a demonstrat în iunie, de către cei implicaţi direct în organizare, cum poate fi acesta dus în derizoriu. Încerc, prin compromisuri cu cei de la primărie, să reglez revenirea acestuia la normalitate. Nu am putut participa, din motive personale, la Gala Poeziei Româneşti de la Alba Iulia, la care am fost invitat. Am participat la Festivalul Internaţional – Poezia la Iaşi, care va aniversa anul viitor zece ediţii de existenţă. De asemenea nu am putut participa la Festivalul Internaţional de Poezie de la Bucureşti, la care am fost invitat. Nu ştiu, din realitatea de acolo, ce s-a întîmplat în oraşul Capitalei Culturale Europene, Timişoara, care mi se pare a fi fost centrul de greutate al manifestărilor culturale ale aceastui an. Efervescenţa manifestărilor culturale, la care a fost implicată scriitorimea română, peste tot, e una benefică, dar şi una care dovedeşte segmentarea vieţii literare de la noi, care, din păcate, relevă o stare de fapt regretabilă şi degradantă a acesteia.

2. Pentru mine, anul 2023 a însemnat apariţia romanului Să lupţi împotriva morţii, la Editura Junimea din Iaşi, şi a cărţii de poezie EL sau Ieşirea din ramă, la Editura Charmides din Bistriţa, precum şi începerea altui roman şi a altor proiecte de creaţie. Dar, încă o dată, şi constatarea că a trăi în provincie, aceste evenimente pentru un scriitor nu înseamnă mai nimic pentru cei care, vremelnic, fac cărţile la masa la care pasămite pot-urile gloriei veşnice s-ar afla.

 

Mihai FIRICĂ

Încă o treaptă, în sus

Cred că radiografia anului 2023 din punct de vedere literar va fi realizată odată cu acordarea premiilor Uniunii, așa cum a fost și în anul precedent. Este drept, nu am reușit să ating nici performanța

unei nominalizări, însă nici nu pot ignora ceea ce au analizat jurații. Nu voi nominaliza titluri sau autori, însă am convingerea că literatura română a mai urcat o treaptă. Las criticii și jurații să aprecieze cine performează, din moment ce au fost eliminați din ecuație până și cititorii. Fără ironie, respectarea regulilor jocului face parte dintr-un mediu creativ în care, dacă înțelegi că matematica nu își are locul și rostul, poți supraviețui fără mari dezamăgiri. Mă voi referi doar la schimbarea care a avut la nivelul echipei de conducere de la Filiala Craiova a Uniunii Scriitorilor din România, asumându-mi candidatura și obținând votul de încredere al colegilor. Mai bine zis, am sentimentul că se poate mai mult, fără a ne supraevalua forțele sau a cultiva iluzia că s-a produs brusc iluminarea celor de care depinde, din punct de vedere financiar, realizarea proiectelor. Am încredere că este corectă direcția în care am pornit, deschizând filiala noastră către tineri, în special prin proiectul „Scriitori la catedră“ și Festivalul „Prima verba“, precum și recâștigarea prestigiului la nivelul Olteniei. Nu privesc în trecutul recent pentru a reproșa ceva predecesorilor mei, doar încerc să construiesc, pornind aproape de la zero. Așadar, 2023 a însemnat pentru mine asumarea unui proiect organizațional și o nouă carte la care lucrez, sperând ca apariția să se producă în vara anului viitor.

 

Dan GULEA

Urmuz, „ortomanul dulău“

Dacă este vorba de chestiuni absolut majore, este evident că timpul, important garant al valorii, este insuficient în curgerea unui singur an – ba chiar mai puțin, pentru a proclama astfel de realizări; este posibil ca, uneori – de pildă, astăzi, într-o epocă non-romantică, așa cum sunt zilele noastre, valoarea să stea în numărul anilor.

Astfel, discuția trimite inevitabil spre memorialistică, spre zona reeditărilor, de aceea anul literar 2023 a stat sub semnul unor recuperări și revizitări, reeditări de diferite calibre.

Recuperările: scrisorile lui Blaga către Elena Daniello („Plin mi-e sufletul de tine, plin“), fragmente din dosarul de urmărire de către Securitate a lui Nichita Stănescu (publicate de Fabian Anton), ba chiar și un opuscul despre Eminescu în anul școlar 1884/ 1885, când a lucrat ca profesor de geografie și statistică, editat de o seamă de profesori de statistică, unde principala noutate rezidă în publicarea integrală a unor state de plată: 225 de lei leafa unui suplinitor la finele secolului XIX.

În aceeași zonă, salut apariția scrisorilor lui Antonin Artaud către marea dansatoare Génica Athanasiou (traducere de Irina Cerchia) sau Cartea pașilor, convorbirile poetei Liliana Ursu cu Laurențiu-Ciprian Tudor (peste 600 de pagini).

În încheierea anului, impresionantul jurnal al Anei Blandiana, din 1988-1989, Mai-mult-ca-trecutul, precum și unele reeditări ale unor volume care au împlinit mai mult de o jumătate de secol de la prima ediție: o nouă ediție de Teme din Nicolae Manolescu (Editura Cartea Românească), cu totul altceva decât „firimiturile căzute de la masa unor festine critice de amploare“, alături de fondatorul stilisticii diacronice, Mihai Zamfir, cu Introducere în opera lui Al. Macedonski și Poemul românesc în proză, reunite sub titlul Studii literare. Literatură română (Editura Spandugino).

Dacă, dintre patriarhii literaturii noastre, Dumitru Țepeneag revine cu Scrierea unui roman (razantă punere în abis a condiției scriitorului), la debuturi, din seria coordonată de Andreea Răsuceanu la Humanitas, amintesc prozele scurte semnate de Dorica Boltașu (Într-o dimineață, devreme – mărturie a deceniilor recente) și de Serenela Ghițeanu (Înainte de apocalipsă, despre vremea „dinaintea laptop-urilor“).

Personal, acest an literar a însemnat definitivarea celui de-al treilea volum Caragiale, după Teatru și Momente urmând să apară Nuvele și schițe, în spiritul unei viziuni integrale a clasicului: Teatru reia și drafturile de la continuarea Scrisorii pierdute, sistematic ignorate de edițiile de până acum, al doilea volum investighează colaborările de la Moftul român cu artiști plastici, iar al treilea prezintă mai departe acest imaginar vizual, din punct de vedere cinematografic; un al patrulea volum va fi dedicat traducerilor. În al doilea rând, am lucrat la editarea revistei „Atitudini“, revista lunară ploieșteană, cu scopul de a o înscrie pe o orbită profesionistă. Nu în ultimul rând, într-un studiu despre Urmuz, ce urmează să apară în „Caietele avangardei“, am prezentat ecouri ale receptării antume a „ortomanului dulău“ – ce calificativ pentru autorul „romanului în patru părți“ Pâlnia & Stamate!

 

Emilian IACHIMOVSKI

Cel mai important an din viața mea de „tânăr scriitor“

Nu-mi trebuie mult și nu e prima dată când înțeleg în mod real cât de important e pentru mine tot ceea ce mi s-a întâmplat în ultimul timp.

Aș glumi spunând că a trecut atât de puțin timp că nici nu mai țin minte tot.

Cărțile, Uniunea… pentru viața mea de minotaur ieșind dintr-odată la suprafață ca o formă de viață necunoscută, ca o plantă fără clorofilă sub lumina lunii, adusă brusc în viața reală – a fost un an fantastic!

În primăvară, după Paște, am lansat o carte de poezie, în octombrie am câștigat un premiu literar – cel mai important din umila mea carieră; am cunoscut oameni minunați, oameni superiori de la care am învățat să tac.

În octombrie, cel mai mult mi-a plăcut zăpada dimineții pe care o găseam pe mesele și pe scaunele din Labranda, zăpada bogată care se topea brusc în fiecare zi la aceeași oră, oră când auzeam de sub valurile mării vocea lui Roberto Alanya. Trebuie să înțelegeți că nu am avut curajul să mai întreb și pe alții dacă și ei aud aceeași muzică.

De atunci, din octombrie, visez luminile golfului și peticele verzi acvatice de pe cer văzute prin hublou, ca și cum aș fi zburat printr-un acvariu. Mă rezemam de aripa bătrânului cocor și de inima prietenului meu.

Așa s-a încheiat cel mai important an din viața mea de „tânăr scriitor“.

Dacă mă întrebați ce cred cu adevărat, cred că o stea luminează cernelurile din mine și înțeleg că toți purtăm același nume. Cred în viitor pentru că doar pe el pot să îmi sprijin trecutul.

 

Vasile IGNA

Nu știm dacă literatura merge cu adevărat înainte

1. Nu-mi sunt chiar la îndemână răspunsurile la întrebările de genul celor propuse de dumneavoastră. Pe lângă subiectivitatea lor, uneori prea apăsată, răspunsurile ascund sau, mai degrabă, dezvăluie lapsusuri îngrijorătoare ori supraestimări rizibile. De n-ar fi vorba decât despre omisiuni nedrepte, ori de mici frustrări personale și ar fi de ajuns să mă eschivez. Acceptând miza, nu pot să nu observ că, atipic din multe alte puncte de vedere, anul 2023 a fost pentru literatura română unul absolut tipic. Poate o anumită încrâncenare, reflex și al tensiunii induse de războaiele din apropiere, a mai aprins uneori spiritele, dar impresia generală este de menținere a părților într-un fel de armistițiu în care luptele sunt întrerupte, dar armele la vedere. Teritoriul în dispută pare a-și fi redus mizele și atracția, cu adevărat vizibile rămânând țintele viitoare. Intră, de aceea, în limitele normalității atât aspirațiile noului val de a-și valida (uneori zgomotos și nu tocmai fair) problematica, militanții și ideologia (machine learning?), după cum tot de firesc țin și eforturile „bătrânilor“(din care fac eu însumi parte) de a ține cumpăna dreaptă și esteticul în viață. Luptă grea, cu învingătorul necunoscut. Cert e că nu știm dacă literatura merge cu adevărat înainte, dar e limpede că viața trece. Și că gustul public stă pe loc, dacă nu cumva regresează ineluctabil.

Alegerile mele sunt menite să evidențieze tocmai vârfurile acestui peisaj cu plăcile tectonice în mișcare și cu seismologii în curs de dezmeticire. La evenimente se detașază, prin semnificații și consecințe, două: Centenarul Monica Lovinescu și împlinirea a 55 de ani de la apariția revistei România literară. Cel dintâi semnifică omagiul adus unei figuri aproape mitice a rezistenței culturale, spiritului ei liber, consecvenței în asumarea rupturii-în-continuitate și a înălțării acesteia la rang de rațiune de a fi; cel de-al doilea înseamnă, în egală măsură, recunoașterea și reconfirmarea valorii mentorului, cât și a solidarității de grup întemeiate pe primatul esteticului, pe respectul pentru onestitatea și credibilitatea oficiului critic.

La cărți, în absența unui Theodoros și în prezența unor remarcabile volume de proză, poezie sau critică consemnate ca atare, dar încă insuficient cernute de sita timpului, mă opresc la ceea ce socot a fi două repere de neocolit. Unu: cele patru volume din Poezia românească după 1945, antologie, studiu introductiv și note biobibliografice de Ion Pop, și Doi: Commentarius perpetuus de Mircea Ivănescu și Rodica Braga. Dacă antologia lui Ion Pop este adevărata carte a anului, fiind și urmând să fie o referință obligatorie în evaluarea (onestă, riguroasă, credibilă) a poeziei din mai bine de o jumătate de secol, dialogul poetic între Mircea Ivănescu și Rodica Braga este mult mai mult decât un joc intelectual (e drept, luat în serios) ori o simplă „șiretenie literară“. Dincolo de a fi, cum spune M.I. însuși, „ o scholia cât (o)încercare de a cere iertare explicând de ce se plicitsesc unii duminica“, cartea este o lecție de poezie în cel mai propriu sens al cuvântului, proba, dacă mai era nevoie de una, că doar prezența harului salvează poezia autentică de statutul de product manufacturier al unui creative writing cu elevi sârguincioși și dascăli atoateștiutori.

2. Nu mă laud, nu mă plâng. Am rămas cu mintea întreagă, am publicat două cărți, amândouă cu o foarte lungă gestație (Recapitulări, încercări regăsite, și Paragina, o poveste în proză), am încheiat alte două (una de poezie, Roata, și alta de proză și pentru copii, Vara Căluțului de lemn). S-a scris cu înțelegere despre cărțile mele, m-am străduit să rămân cu picioarele pe pământ, neîncetând nicio clipă să nădăjduiesc că anul viitor poate va fi mai bine.

 

Nicolae JINGA

Un an literar secetos

Dintre multele apariţii editoriale ale anului 2023, două sunt cărţile care m-au impresionat prin forţa talentului scriitoricesc, prin inventivitate şi expresivitate: romanul lui Gabriel Chifu, Marea carte a uitării (răscolitor prin axarea pe tema modificării destinului), şi cartea de versuri a lui Ion Mureşan, Introducere în poezie. De-a lungul anului am răspuns anchetelor iniţiate de România literară şi am onorat unele solicitări de colaborare venite din partea revistelor severinene „Amfitrion“ şi „Vocea Dunării“, precum şi „Caiete Macedonskiene“ de la Craiova, volumul V. Unul dintre evenimentele majore la care-am participat s-a desfăşurat pe 22 martie a.c. la Craiova: alegerea noii conduceri a filialei şi, concomitent, a preşedintelui Uniunii Scriitorilor din România. Între 25 mai şi 7 iunie a.c. am petrecut un sejur în Grecia, la Paralia Katerinis – lecturat iar şi iar, cu răbdare, din împăratul Marcus Aurelius (Gânduri către sine însuşi). În cadrul „Liberclub“-lui de la Palatul Culturii Teodor Costescu din Drobeta, în prima zi de marţi a lunii, am participat împreună cu colegii din „Societatea Scriitorilor Danubieni“ la întâlnirile cu elevii şi studenţii pasionaţi de lectură, discutând pe teme date şi pe marginea lucrărilor literare prezentate de tinerii creatori. Joi, 31 august a.c., alături de poetul şi pictorul Emilian Iachimovski, am participat la emisiunea lui Dan Ionescu, „Literatura la Craiova“, transmisă în direct de studioul TV Craiova. Între 16-19 septembrie a.c., am participat la Forumul Poetic Internaţional Întâlnirea Poeţilor-Teologi Români, ediţia a treia, desfăşurat la Timişoara – Capitala Europeană a Culturii, în organizarea impecabilă a preotului-poet Vasile Suciu (Derunc), parohul parohiei ortodoxe Giarmata Vii, coordonatorul proiectului, şi a scriitoarei şi traducătoarei Carmen Bulzan, în parteneriat cu prestigioase instituţii timişorene. Cu acest prilej, a fost lansată antologia poeţilor-teologi români contemporani, intitulată Lumini de candele – Luces de velas, ediţie bilingvă româno-spaniolă, în traducerea scriitoarei Carmen Bulzan, cuprinzând 21 de poeţi-teologi din ţară şi din străinătate, în majoritate membri ai Uniunii Scriitorilor din România. De asemenea, în 20-21 septembrie curent, am participat la primirea membrilor juriului primei ediţii a Festivalului de Literatură „Prima Verba“ desfăşurat la Drobeta: Gabriel Chifu, Nicolae Prelipceanu, Cristian Pătrăşconiu şi Mihai Firică – festival dedicat debuturilor în poezie, proză, eseu şi critică literară. Miercuri, 22 noiembrie a.c., alături de numeroşi artişti mehedinţeni, am primit Diploma de excelenţă la „Zilele Palatului Culturii Teodor Costescu – Gala Premiilor“. Vineri, 24 noiembrie a.c., am participat la „Gala Scriitorilor din Oltenia“, prima ediţie, la Craiova, în cadrul căreia s-au decernat premiile filialei pentru 2022. Poate va fi mai bun anul ce vine.

 

KOCSIS Francisko

Cărţi şi evenimente de luat în seamă

Prima parte a bilanţului o las în seama criticilor literari, ei sunt cei îndrituiţi şi competenţi, eu mă mulţumesc să amintesc numai câteva apariţii care au însemnat mari bucurii de cititor, printre ele Dumitru Chioaru, Opera poetică (Editura Rocart), Hanna Bota, Trei femei, cu mine, patru (Editura Cartea Românească), Letiţia Ilea, Mi s-a părut că am fost (Editura Limes), Ion Mureşan, Introducere în poezie (Editura Charmides), Viorel Mureşan, Monede în aer (Editura Caiete Silvane), Andrea Hedeş, Marea e frumoasă ca tine (Editura Neuma), Gheorghe Săsărman, Suferinţele bătrânului Wernher (Editura Şcoala Ardeleană), Leo Butnaru, La lumina punţilor ce ard (Editura Charmides), Juan Gabriel Vásquez, Când priveşti înapoi (Editura Polirom, trad. de Marin Mălaicu-Hondrari), Balázs Imre József, Reţele avangardiste, afilieri multiple (Editura Tracus Arte) şi multe altele, dar mă opresc aici, la primele care mi-au venit în minte, mai proaspăt citite, pentru că nu vreau să epuizez întregul spaţiu cu pomelnicul de titluri.

În privinţa evenimentelor literare majore procedez în maniera de mai sus, întrucât fiecare eveniment va fi, cred, privilegiat de cei direct implicaţi şi prezentat spre ştirea celorlalţi cititori ai revistei. Pentru mine, Interferenţe literare româno-maghiare de la Târgu-Mureş reprezintă evenimentul major al anului prin implicare personală şi consecuţie, un eveniment care capătă importanţă tot mai mare în cadrul cultural naţional, întrucât devine o lucrare din ce în ce mai îndrăzneaţă de redescoperire a alterităţii, a celei interioare mai ales, anvergura sa fiind reflectată de numărul mare al participanţilor, de prestigiul lor, şi mai cu seamă de proiectele pe care şi le propune şi le duce la bun sfârşit, lăsând în urmă obiecte materiale valoroase. În anul acesta, în cadrul schimbului cultural au fost prezentate volumele traduse în limba română şi în limba maghiară. Mai întâi o restanţă, romanul Gara de Est, cap de linie, de Szántó T. Gábor (Editura Cartea Românească, trad. de Kocsis F.), apoi cele derulate în anul acesta, Nopţi în zen, volum de poezii al lui Balázs Imre József (Editura Cartea Românească, trad. şi prezentare în cadrul manifestării de Kocsis F.) şi A nyom (Urma), romanul lui Adrian Alui Gheorghe (Editura Bookart-Kalligram, trad. de Koszta Gabriella), prezentat de Szonda Szabolcs, ediţia de anul acesta culminând cu savuroasa prelegere a lui Al. Cistelecan despre interferenţele fondului popular. De la o ediţie la alta, Interferenţele se îmbogăţesc cu nuanţe noi şi descoperă nebănuite nişe de explorare, îmbogăţind ambele culturi.

În plan personal, două evenimente mi-au iuţit bătăile inimii. Mai întâi nominalizarea romanului lui Márai Sándor, Eliberare (Editura Curtea Veche), la Premiul pentru traducere al Uniunii Scriitorilor (n-a fost să fie, poate altă dată), apoi apariţia poemului epic îndrăzneţ, revoluţionar sub toate aspectele, al lui Petőfi Sándor, Apostolul, într-o ediţie de lux, adevărată capodoperă tipografică realizată de TipoMoldova prin grija lui Aurel Ştefanachi. Lansarea volumului a avut loc la Târgu-Mureş în cadrul Târgului de Carte maghiară, aprecierile şi urările prieteneşti suflându-i vânt bun la pupa.

 

Adrian LESENCIUC

Un an excelent la Brașov

2023 a fost un an excelent pentru Filiala Brașov a Uniunii Scriitorilor din România. După câțiva ani de secetă în ceea ce privește nominalizările sau premiile literare importante, tânăra scriitoare Andreea Iulia Scridon, reprezentând filiala, a obținut în septembrie premiul I la Festivalul „Literatura tinerilor“ de la Neptun, ulterior fiind desemnată „Scriitoarea lunii“ și fiind nominalizată la gala „Scriitorii anului“. În octombrie, echipa mixtă a filialelor Brașov și Sibiu ale Uniunii Scriitorilor din România (din care am făcut parte alături de colegii Laurențiu-Ciprian Tudor și Cristian Muntean) a câștigat a XII-a ediție a Turnirului de Poezie de la Alanya. Aceste rezultate, la care se adaugă altele importante, cum ar fi Marele Premiu al Saloanelor Liviu Rebreanu, organizat de Casa de Cultură a Sindicatelor Bistrița în parteneriat cu Uniunea Scriitorilor din România obținut de pro zatoarea Simona Antonescu, constituie o recoltă importantă pentru filială și o recunoaștere a eforturilor acesteia de a promova calitatea și de a atrage tineri scriitori valoroși, care să se simtă apreciați, reprezentați și motivați. Aș menționa aici și invitația scriitorilor brașoveni la evenimente literare de prim-plan, cum ar fi Festivalul Internațional de Poezie București, la care am participat alături de colegii de filială Laurențiu-Ciprian Tudor, Denisa Crăciun și Daniela Șontică, și aș evidenția, totodată, numele scriitorilor brașoveni laureați la premiile Filialei: Ioan Paler, Constantin Necula și Daniela Șontică.

Rezultatele mele în anul literar 2023 sunt mai puțin importante decât cele ale filialei. Am semnat în 2023 un contract cu Editura Corint pentru publicarea în 2024 a romanului Limba lui Hristos, am trimis la Editura Junimea volumul II din proiectul Critica de direcție, intitulat Analiza scalară. Inelul, focalizat pe literatura de prim-plan a brașovenilor din ultimii 20 de ani, aștept cu nerăbdare apariția unui roman tradus în limba franceză – deja anunțat de editura pariziană și de marile rețele de librării din Franța pentru începutul anului 2024 – și a unei antologii de versuri la o editură din Lyon, aștept totodată finalizarea proiectelor de traduceri în limbile greacă, portugheză și albaneză și mă bucur de singura lucrare publicată în acest an, la o editură nouă din Capitala Europeană a Culturii, Aranca, în colecția „Apa Sâmbetei“, intitulată george & generația g. 2023 este, totodată, anul în care am început un nou mandat la conducerea filialei, motiv pentru care sper în ani la fel de rodnici pentru colegii mei.

 

Alexandra Florina MĂNESCU

Ani literari, editoriali, calendaristici și școlari

Care ar fi lista completă a cărților semnificative din acest an, nu știu… Aș îndrăzni să spun că numărul exact al cărților importante nu-l putem cunoaște niciodată la finele anului în care au fost publicate. Totuși, cel puțin două evenimente literare majore, pe care le desfășoară anual Uniunea Scriitorilor din România, demonstrează că în fiecare an sunt publicate cărți deosebit de valoroase. Este suficient să citim nominalizările pentru Scriitorul Anului și lista cu propunerile pentru Cartea Anului, ca să înțelegem că literatura română și cultura română se îmbogățesc în fiecare an. La acestea, aș adăuga patru cărți foarte diferite: Teme, Nicolae Manolescu (ediția a IV-a), Poeți români de azi (vol. II), Răzvan Voncu, Dicționar de stilistică – poetică, retorică, naratologie, versificație, Mihaela Mancaș (ediția a II-a), Biblia pentru copii povestită de părintele Necula (vol. III). În plus, Centenarul Monica Lovinescu, care a presupus și republicarea unor volume semnate de Monica Lovinescu și de Virgil Ierunca, precum și inaugurarea Casei Colecțiilor și a Documentelor de Patrimoniu de la Bistrița mi se par evenimente literare și culturale de foarte mare importanță.

Cât privește întrebarea Ce a însemnat pentru dv. acest an literar?, aceasta mă face să spun că avantajul unui profesor – sau dezavantajul – este că el trăiește mereu în doi ani. Viața noastră se numără mai mult în ani școlari/universitari (abia acum îmi dau seama câți ani pot exista – ani literari, editoriali, școlari, universitari, calendaristici). Revenind, în anii școlari care cuprind și anul 2023, am trăit bucuria unei mari realizări. Am avut onoarea să fiu titularul rubricii Didactica din revista la care visează să scrie orice om de litere din România. Iar această mare realizare, precum și altele (cercetarea doctorală, cartea Aproape totul despre Virgil Ierunca, bursa de cercetare USR pentru scrierea monografiei România literară), se datorează unui om căruia toată lumea îi spune Domnul Profesor, căruia eu îi spun Domnul Academician și căruia literatura, istoria și cultura îi spun Nicolae Manolescu. preotului-poet Vasile Suciu (Derunc), parohul parohiei ortodoxe Giarmata Vii, coordonatorul proiectului, şi a scriitoarei şi traducătoarei Carmen Bulzan, în parteneriat cu prestigioase instituţii timişorene. Cu acest prilej, a fost lansată antologia poeţilor-teologi români contemporani, intitulată Lumini de candele – Luces de velas, ediţie bilingvă româno-spaniolă, în traducerea scriitoarei Carmen Bulzan, cuprinzând 21 de poeţi-teologi din ţară şi din străinătate, în majoritate membri ai Uniunii Scriitorilor din România. De asemenea, în 20-21 septembrie curent, am participat la primirea membrilor juriului primei ediţii a Festivalului de Literatură „Prima Verba“ desfăşurat la Drobeta: Gabriel Chifu, Nicolae Prelipceanu, Cristian Pătrăşconiu şi Mihai Firică – festival dedicat debuturilor în poezie, proză, eseu şi critică literară. Miercuri, 22 noiembrie a.c., alături de numeroşi artişti mehedinţeni, am primit Diploma de excelenţă la „Zilele Palatului Culturii Teodor Costescu – Gala Premiilor“. Vineri, 24 noiembrie a.c., am participat la „Gala Scriitorilor din Oltenia“, prima ediţie, la Craiova, în cadrul căreia s-au decernat premiile filialei pentru 2022. Poate va fi mai bun anul ce vine.

Apoi, fiecare zi de școală vine cu bucuriile și cu tristețile ei. Și cu evenimentele ei literare. Cum altfel ar putea fi considerat faptul că toți elevii dintr-o clasă vor să citească textele lor despre o zi din viața unui copil din anul 1300? Cum altfel poate fi considerată descoperirea elixirului pentru obținerea unor note mari? Din generozitatea inventatorului (Clara, clasa a V-a), facem publică rețeta: „Aprindem focul minții sub ceaunul mare. Punem în el 15 fire de note mari, o lingură de prelungire a verbului a ști, două bucăți de caiete studențești, mult praf de ani de studiu, un fir din părul doamnei de română și jumătate din felicitările pentru o diplomă.“

La mulți ani tuturor oamenilor creativi! La mulți ani tuturor oamenilor deștepți și buni! La mulți ani României literare – cel mai important eveniment literar din fiecare săptămână!

 

Mihai MĂNIUȚIU

Un an sub semnul așteptării

Despre noutăți, vai, nu sunt poate cel mai în drept să vorbesc, deoarece, mărturisesc că, iritat de cârcotelile unora și altora privind puținătatea literaturii noastre contemporane, m-am apucat, în vremea din urmă, de recitit cărți ori fragmente de cărți ale contemporanilor mei. Și, în mare măsură, m-am liniștit, regăsind în ele fervoarea lirică sau tonusul epic care m-au încântat și la prima lectură. Literatura română contemporană – poezie, proză, eseu − e de bună calitate, dincolo de faptul neîndoielnic al marginalizării ei. Nu e aici locul să enumăr factorii – cam mulți și cam de speriat – ai acestei aluvionare marginalizări. Ajunge, cel puțin în ce mă privește, să constat absența semnelor acute ale marginalității, în pofida, cum am mai spus, a acestei nedrepte marginalizări care nu poate decât să mă/ne întristeze. În rest… voia zeilor!

Trebuie, totuși, să notez că am citit cu mare delectare excelenta Introducere în poezie a lui Ion Mureșan, pe care el însuși, generos, mi-a oferit-o, odată cu fascinanta istorie a celor 74 de trepte, pe care nu se cuvine să o devoalez eu; cu siguranță, poetul o va povesti chiar el, cu mai mult har decât mine. M-am delectat și cu sonurile sumbre ale Cântecelor pentru digeridoo ale prietenului Nicolae Coande. Am citit, de asemenea, pe nerăsuflate, corespondența bogată și sinuoasă ca un roman, palpitantă la tot pasul, a lui Marian Papahagi cu Ion Vartic. Goliardicele e o carte mai mult decât notabilă! Iar eseurile asupra cărora voi continua să meditez sunt Exitus de Gabriel Liiceanu și Despre doliu de Mircea Mihăieș.

Altfel, pentru mine, acest an 2023, de la care sper până în ultima secundă surprize (și nu neplăcute!) a stat cumva sub semnul așteptării. Aștept din clipă în clipă apariția culegerii de poeme Soarele din oglindă. Sub acest titlu sunt cuprinși cei 25 de ani de poezie ai mei. Apariția acestei antologii este un magnific dar din partea Editurii Școala Ardeleană, căreia profit de ocazie spre a-i mulțumi încă o dată. Aștept, în fine, răgazul necesar pentru a mă dedica în exclusivitate noului roman la care am început să lucrez în urmă cu șase luni.

 

Angelo MITCHIEVICI

„Am fost și sunt însetat de literatură“

1. Am autori preferați pe care-i urmăresc cu fiecare apariție și de la care învăț mereu câte ceva, de la reprezentanții unei generații critice remarcabile, deopotrivă teoreticieni literari, stilisticieni (Nicolae Manolescu, Eugen Negrici, Mihai Zamfir, Mircea Anghelescu etc.), o generație care apune, la scriitori consacrați. O realizare deosebită mi s-a părut cartea coordonată de Adriana Babeți, Dicționarul romanului central-european din secolul XX care încununează o serie de cărți fundamentale ale autoarei și colegilor ei despre cultura Europei Centrale la care afiliază și zona în care locuiește având drept capitală orașul Timișoara. Ediția critică în traducere proprie a Dialogurilor lui Platon de către Andrei Cornea este iarăși monumentală prin erudiția și dicția intelectuală a cărturarului. Seria scoasă de Adrian Papahagi, Sakespeare interpretat de Adrian Papahagi, reprezintă pentru mine un demers comparatist de anvergură, venind din partea unui filolog autentic. Exitus-ul lui Gabriel Liiceanu și Despre viață, destin & nostalgie al lui Horia-Roman Patapievici sunt alte două cărți de o mare profunzime, cărți care dialoghează de la distanță. Jurnalul Anei Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul. Jurnal: 31 august 1988-12 decembrie 1989 mi se pare remarcabil, oferind una dintre cele mai triste felii de viață și restituind imaginea cadaverică a ceaușismului târziu. Cât despre evenimente, mă voi referi la două la care am luat parte, Turnirul de poezie de la Alanya organizat de Uniunea Scriitorilor din România, și unul modest prin comparație, a doua ediție a Festivalului de poezie art.poetica@ovidius pe care l-am organizat la Constanța cu sprijinul Consiliului Județean, care a adus din nou o parte din cea mai bună poezie în orașul care l-a găzduit pe cel mai mare poet al latinității, Publius Ovidius Naso.
2. Răspunsul este simplu, Literatura, unde includ critica de film și critica literară, și cărțile de idei literare, literatura citită pe furate, între două lansări de carte, în mormanul de steril al activităților administrative, atât la Facultatea de Litere, cât și la Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman“ unde sunt manager. Prin urmare, anul literar care s-a scurs înseamnă pentru mine unul și același lucru, întâlnirea cu literatura, cu scriitorii în carne și oase, cu viața literară, autentică, vie, intensă. A face o ierarhie a importanței cărților citite, a evenimentelor, a personalităților cu care m-am întâlnit nu mi se pare relevant: cel însetat nu face aprecieri cu privire la calitatea apei, a izvorului din care a fost colectată, a mineralelor pe care le conține, iar eu am fost și sunt însetat de literatură.

 

Ștefan MITROI

Întâmplări din viața unei furnici

Anul în sine îl pot asemui cu o carte, una în care viața reală a luat-o cu mult înaintea ficțiunii. Cu mult în urma, ar fi fost mai potrivit să spun, pentru că e vorba de o dare a ceasului lumii înapoi. Omul asmute moartea asupra omului cu o cruzime pe care o credeam rămasă pentru totdeauna în trecut. În niciuna dintre cărțile mari ale lumii, în care e vorba de război, n-au murit parcă atât de mulți copii ca în războaiele de acum, din prezent, cele din cartea realității în care trăim. În care murim, mai bine zis. Deoarece, cu fiecare soldat căzut în luptă, indiferent de naționalitatea lui, și, mai cu seamă, cu fiecare copil căruia i-a retezat dreptul la viață războiul, moare, sau ar trebui să moară de rușine, întreaga lume.

Aici am ajuns după atâtea veacuri de civilizație?!

Asta am învățat din întâmplările crude ale trecutului?!

Ce bine ar fi să poată face literatura ceva! Să-i facă, adică, pe oameni mai buni. Să salveze, așa cum zicea Dostoievski, lumea cu frumusețea ei. Tare mă tem că marele scriitor rus s-a înșelat.

Revenind din viața cea mare, plină de orori, a lumii, în spațiul mic al vieții mele, pe care l-aș vrea uneori mai mic decât este, cam cât îi trebuie unei furnici, nu mai mult, pot zice că am avut un an literar mulțumitor. Spun mulțumitor, ca nu cumva să cad în patima fuduliei. Mi-a fost dat să ajung de patru ori la Iași, orașul pe care eu îl consider inima literară a României. Dintre multele evenimente desfășurate aici, am participat, pentru al doilea an consecutiv, la două dintre ele: Festivalul Grigore Vieru, datorat familiei Filomena și Daniel Corbu, și Festivalul Internațional de Poezie. Ultimul, organizat impecabil de poetul Adi Cristi.

Oameni buni, dragii mei confrați, este, credeți-mă, aproape o minune, cel puțin pentru mine, să găzduiești timp de 7-8 zile 64 de poeți, de pe toate continentele, cu masă și casă, și să-i duci în cele mai importante colegii și licee din oraș să-și citească, în fața unui public foarte tânăr, creațiile.

Am mai fost, tot în 2023, la Festivalul Macedonski, de la Craiova, care a crescut, de la an la an, în importanță datorită implicării până la plăsele a celui ce i-a dat viață, poetul și prozatorul Ion Munteanu.

Și am mai fost, spre mijlocul toamnei, acasă, în Teleorman, la Festivalul Marin Preda, chiar în calitate de director. De asta mă și abțin să intru în amănunte. Am făcut-o, de fapt, într-o relatare amplă apărută chiar în România literară.

În ce privește cărțile, iertați-mi lipsa de modestie, cele mai cunoscute îmi sunt cele care îmi poartă semnătura. Au fost trei, anul acesta. Cam multe! Promit să fiu mai zgârcit în anul ce vine.

Ultima dintre aceste cărți, lansată luna trecută la Gaudeamus, se numește Memoria Fumului și a apărut la Editura Junimea. E o carte de poezie. Toți cei care au citit-o spun că le-a rămas în memorie. Asta ca să simplific. Dacă ar fi să reproduc tot ce s-a spus despre ea, aș putea fi acuzat de înfumurare. Prefer să rămân la fum. Și la memoria lui. Cu gândul la memoria inimii celor ce-și vor face timp să o răsfoiască. La anul și la mulți ani!

 

Olimpiu NUȘFELEAN

Trecem într-o altă galaxie…

În primul rînd, evenimentul major din acest an este cîștigarea Premiului Nobel de către norvegianul Jon Fosse, reținînd eu că e vorba de un scriitor care vine din Nord, din „frig“ (imagine metaforică) și mai ales că scrie în nynorsk, un dialect local folosit de mai puțin de 15% din populația Norvegiei. Nu într-o limbă de circulație… universală. Cazul e reconfortant pentru cineva „prizonier“ într-o limbă de circulație restrînsă, dar cu atîta încărcătură… artistică!

Evenimentele literare se succed neobosit. Ca actant al unora, voi reține Colocviul romanului românesc de la Alba Iulia, cu o fertilă focalizare a discuțiilor spre „arta romanului“ (generate sau nu de Milan Kundera). Apoi Zilele prozei de la Cluj-Napoca și Bistrița, Zilele George Coșbuc și Saloanele Liviu Rebreanu (cu concursurile/ premiile literare de rigoare) de la Bistrița, Hordou și Maieru, „zilele“ unor reviste, oferind încă resurse viabile fenomenului literar.

Între evenimente, aș menționa și unul venit dinspre provincie și derulat în provincie, anume inaugurarea la Bistrița a unei Case a Colecțiilor și a Documentelor de Patrimoniu, sub egida Bibliotecii Județene „George Coșbuc“ Bistrița-Năsăud, la inițiativa părintelui-poet Ioan Pintea și cu sprijinul direct și

generos al Consiliului Județean Bistrița-Năsăud, într-o clădire restaurată, în care, cîndva, a locuit Matei Eminescu, fratele Poetului. Remarcabil și surprinzător este că inițiativa a prins consistență în chiar momentul cînd se discută despre dispariția cărții, ca obiect de interes cultural. Un cîntec de lebădă, o împotrivire la un sentiment de disperare trăit de scriitori, un semn că literatura își găsește resurse, chiar cetăți literare, în care să reziste? Aflu din presă că, la Craiova, de asemenea, s-a deschis un Muzeu al Cărții și Exilului Românesc. O provocare. Validarea pentru cele două instituții va fi dată de reușitele coordonatorilor lor de a le face eficiente, vii, atractive.

La cărți, dintre mai multe, l-aș menționa pe Ion Mureșan, cu Introducere în poezie, apariție editorială rară în ambele principale înțelesuri ale termenului. Ar merita să reținem și „Plin mi-e sufletul meu de tine, plin“. Scrisori către Elena Daniello (de Lucian Blaga), ediție îngrijită, note și comentarii de Helene Rodica Daniello și Ilie Rad. Mărturisirile din scrisori întregesc chipul unui poet de referință, dar și identifică, în treacăt, într-o scrisoare către familia Manta din 1959, prezența conștiinței de hîrtie: „Cu acel prilej duminical vom mai povesti multe de toate, că tare multe am pe conștiința hîrtiei.“ Literatura păstrează și fertilizează o „conștiință“ ascunsă, cu funcții întemeietoare și valorizatoare. Oprindu-mă și Mai-mult-ca-trecutul de Ana Blandiana, vreau să rețin și un Jurnal. 1985-2020, (prefață de Ion Pop) al poetului și istoricului literar Ion Urcan (din Bistrița), plecat prea repede dintre noi. Scrierea, una de sertar, încheiată doar prin încetarea din viață a autorului, urmează firul unor evenimente consem nate într-un „document de parcurs“ masiv – 1262 de pagini.

O apariție ce ține atît de permanență cît și de evenimentul major este publicarea ediției a IV-a din Teme de Nicolae Manolescu. O carte care rezistă în timp și care, prin prezența criticului în cîmpul literaturii actuale, după decenii de „dominație“ impetuoasă, probează fertilitatea unei gîndiri critice și eseistice care nu-și trădează vîrsta și nu-și epuizează ideile, mereu manifestîndu-se proteic și – prin spiritul critic – sanogen.

Pentru mine, anul în curs s-a desfășurat/ se desfășoară fără mari evenimente, decît cele legate de scrisul diurn și realizarea revistei „Mișcarea literară“. Altfel, avem – poate cu toții, dar nu e sigur – senzația că trecem într-o altă galaxie a cărții, încercînd să tragem după noi tiparul unor evenimente majore. Parcurgem epoca unei continue validări literare, cu frica de a nu o goli de sens. Ne frămîntă tot mai mult situația lecturii. Nu-i puțin lucru. România literară, prin directorul ei, prin unii colaboratori, ridică tot mai sus fanionul temei. Iar eu cred că și o asemenea preocupare se constituie într-un eveniment major al timpului în care trăim.

 

Irina PETRAȘ

„Totul merge ca pe roate“

Acum un an, se vorbea despre anul de cumpănă 2022, an încercat de pandemia pe sfârșite, dar care lăsa urme neașteptat de adânci, an de război, care s-a spart ca o bubă rea, netratată cum se cuvine, an de crize amenințând să devină cronice, un fel de emblemă fatală a deceniilor din urmă.

2023 îmi pare că nu mai e de cumpănă, căci el nu promite să devină cerc, cum zicea Eminescu. Lumea pare suspendată cumva deasupra omenescului, amestec greu digerabil de haos și organizare. Despre orice se întâmplă, inclusiv în viața literară, poți spune (cu argumente ori fără) că e o catastrofă ori, dimpotrivă, o roză minunăție. S-au înmulțit, umăr la umăr, compromisurile și intoleranța. Ești de neclintit în hotărârea de a ține cu dreptatea, dar cedezi de îndată ce apare un meschin interes personal ori de grup. S-au născocit atât de multe noi reguli de „corectă“ conviețuire, încât viețuirea însăși e pusă în pericol. Lumea întreagă pare să fi fost prinsă pe picior greșit. Pe scurt, un an care a pus la grea încercare strădania mea de a-mi păstra echilibrul și privirea lucid-senină. Amenințarea cu moartea din toate părțile (cea dinăuntru, muritudinea, nu e pusă de obicei la socoteală!) nu i-a făcut pe oameni mai înțelegători, mai înțelepți. Valabil și pentru scriitori. Taberele, tot mai multe, n-au făcut pași unele spre celelalte.

Pe acest fundal de cenușă, au fost evenimente literare puzderie – Festivaluri în toate colțurile țării, cu strălucire modestă, „după buget“. Tot mai formale, parcă, o bifare rapidă de pus la gazeta de perete a social media. Le și bârfim pe toate, firește, ignorând eforturile celor care le-au pus la cale. Vorba lui Caramitru, „ne facem că lucrăm“ spre binele culturii române, dar o facem noi înde noi, căci corecta evaluare a Culturii dinspre societate are o „întârziere necunoscută“.

Au apărut multe cărți (foarte) bune care dovedesc clar că nu se scrie tot mai prost în România și că, dinspre scriitori și cititori (ei, da!), „totul merge ca pe roate“ (cu doza de autoironie à la Švejk). Semn că nu mor caii când vor câinii.

Pentru mine, 2023 a adus bucuria de a mai fi adăugat un volum pe raftul antologiilor Filialei, Lumea din cuvinte, și speranța că încă unul i se va alătura la primăvară: Cartea Cărților copilăriei. Am reușit să respectăm, fie și auster, toate evenimentele tradiționale: FestLit Cluj, Ciclul de conferințe Scriitorul în cetate, Zilele prozei, Reuniunea doamnelor, Rondurile poeților (cu momente Echinox 55), Salonul scriitorilor (care va avea și un album aniversar) etc. A ieșit neașteptat de bine Șezătoarea literară în port popular, cu atmosfera și bucuria de pe vremuri. Înregistrez, cum se vede, cu precădere evenimente care țin de normalitate, căci ele asigură viitorul. Poate, peste ani, unele vor părea majore.

 

Monica PILLAT

„Ce mi-aș putea dori mai mult?“

M-a bucurat mult în acest an sărbătorirea Centenarului Monica Lovinescu. Cel puțin o parte a lumii noastre literare a ținut să-i evoce memoria și să vorbească despre rolul pe care marea patriotă și soțul ei, Virgil Ierunca, l-au jucat cu dârzenie și curaj în epoca dictaturii comuniste, de la microfonul Europei libere. Părinții mei, Dinu și Cornelia Pillat, au fost colegi la Facultatea de litere cu cei doi eroi, plecați în exil înaintea nașterii mele. Am crescut, aș putea spune, cu vocile lor pe care le ascultam împreună cu familia la radio, încercând să deslușim, în ciuda bruiajului, mesajul lor dătător de speranță în acel timp întunecat. Apoi, am avut prilejul să îi întâlnim în carne și oase, în anii ’90, când au revenit pentru scurte perioade în țară. Prietenia lor caldă cu părinții mei a dăinuit, sfidând distanțele, și i-am simțit întotdeauna aproape, și mai ales la greu. Editura Humanitas a avut apoi inițiativa de a pune în circulație o serie de cartoline cu figurile rezistenței anticomuniste la noi, printre care, alături de pozele cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, se află și fotografia tatălui meu, Dinu Pillat.

În ceea ce mă privește, am continuat să fac donații de cărți, documente și fotografii din arhiva familiilor Pillat și Filipescu pentru Memorialul de la Sighet, dar și pentru Biblioteca George Coșbuc de la Bistrița, pe care părintele Ioan Pintea o conduce cu însuflețit devotament.

Tot în acest an, Editura Spandugino mi-a publicat, în condiții grafice de excepție, volumul de proză și versuri Somnul de taină, traducerea antologiei Aventura lecturii. Eseuri alese de Virginia Woolf și cartea Colinde și daruri de veghe, ilustrată de bunica mea, pictorița Maria Pillat-Brateș.

Am fost nominalizata de juriul Academiei Civice pentru Premiul Romulus Rusan și de juriul revistei „Observator Cultural“ pentru cartea Bunicul meu fără mormânt. Gheorghe Ene Filipescu, Humanitas, 2022, iar de curând, revista România literară a propus, printre alte scrieri nominalizate pentru Cartea anului, și volumul meu de Colinde și daruri de veghe.

Ce mi-aș putea dori mai mult?

 

Ion POP

Bilanț

1. Am fost atent, ca de obicei, mai ales la cărţile de poezie, citind mai puţină proză. Printre volumele poeţilor, cred că pe un loc de frunte se situează Introducere în poezie (Editura Charmides) de Ion Mureşan, poetul mereu surprinzător, admirabil regizor al propriului discurs, cu o imaginaţie insolită între oniricul şăgalnic-ironic, şi expresionismul de mare forţă, cu atmosferă de „pictură metafizică“. Un nou „sezon elegiac“, dintre cele mai tulburătoare din toată poezia sa, este cel din poemele de sub titlul Azi de Ioan Moldovan (Editura Limes). În alt registru imaginar şi stilistic, notez poemele fantezist-ironice ale lui Viorel Mureşan, imagist insolit-manierist, cu iluminări suprarealiste, egal cu sine ca viziune şi subtil artizanat verbal – din Monede în aer (Ed. Caiete Silvane). Una dintre cărţile de reţinut este şi cea semnată de Varujan Vosganian, Neîndemânatic de viu (Editura Art). Din catalogul poeziei de calitate nu poate lipsi nici Nicolae Tzone, noul „miliardar de imagini“, continuând un făgaş neoavangardist.

Dintre romanele apărute în acest an, am reţinut mai ales Linia Kármán de Andreea Răsuceanu(Editura Polirom), a treia carte, din nou excelent scrisă, dedicată spaţiului dunărean, apoi romanul lui Adrian G. Romila, navigator între epoci şi formule stilistice, de o sclipitoare inventivitatea „postmodernă“, Acasă, departe (Ed. Polirom). Nu pot uita nici Suferinţele bătrânului Wernher, de Gheorghe Săsărman (Ed. Şcoala Ardeleană), o replică amar-ironică la romanul lui Goethe, a unui personaj care-şi radiografiază slăbiciunile bătrâneţii pe fundalul unei actualităţi abundente în situaţii contrariante, de la izolarea din recenta pandemie, la reflecţii pe tema „corectitudinii politice“, a revoluţiei informatice, a absurdului spre care ne împinge actualitatea imediată.

O carte remarcabilă este, fără îndoială volu ­mul din seria de interpretări shakespeariene dedicat în acest an lui Hamlet (Ed. Polirom) de către Adrian Papahagi.

În materie de traduceri, o menţiune specială merită spectaculoasa versiune românească a romanului Ulyse de James Joyce, realizată de Rareş Moldovan.

Dintre jurnalele apărute în acest an, două mi se par ieşite din comun: cel semnat de regretatul Ion Urcan, care acoperă, în peste 1.200 de pagini de observaţie şi reflecţie gravă, anii 1985-2020 (Jurnal, Editura Şcoala Ardeleană). Al doilea titlu este Mai-mult-ca-trecutul al Anei Blandiana (Editura Humanitas), scris în perioada august 1988-decembrie 1989, excepţional document privind finalul epocii ceauşiste. O apariţie-eveniment cred că poate fi considerată şi corespondenţa lui Lucian Blaga cu a cincea sa „muză“, Elena Daniello, „Plin mi-e sufletul meu de tine, plin“, – o ediţie îngrijită de profesorul Ilie Rad (Editura Casa Cărţii de Ştiinţă).

2. Şi în acest an cred că pot fi mulţumit că am lucrat cu destul spor, atât ca poet (am publicat volumul de versuri Proba focului), cât şi în calitate de critic, mai ales de întâmpinare, în cronicile literare tipărite consecvent în trei reviste: „Viaţa românească“, „Steaua“ şi „Discobolul“, lecturi care m-au obligat să fiu atent la scrisul unor autori din toate generaţiile. Ajuns la o vârstă a bilanţurilor necesare, mi-am reeditat unele cercetări pe care le consider reprezentative – a treia ediţie din Jocul poeziei (la Editura Şcoala Ardeleană), şi a doua a volumului de eseuri Din avangardă spre ariergardă (Editura Vinea), ambele adăugite. O realizare de care îndrăznesc să fiu mândru este ampla antologie Poezia românească după 1945, cu al patrulea volum, apărut în acest an, după cele trei tipărite anul trecut, tot la Editura Ştiinţa din Chişinău. N-a avut, în presa de la noi, decât puţine ecouri, dar mai trebuie să avem puţintică răbdare… Să notez şi că anul 2023 este cel în care am fost onorat cu două importante premii, – unul pentru critică, Premiul Naţional „Garabet Ibrăileanu“, celălalt, Premiul Naţional pentru Poezie „Mihai Eminescu“. Mi-am îndeplinit, astfel, dacă nu toate profeţiile politice, cum zicea, poate ironic, Bacovia (n-am avut, de fapt, nici profeţii literare în ce mă priveşte), dar aş fi ipocrit să nu recunosc că acest an mi-a dat sentimentul unei anumite impliniri ca scriitor.

 

Savu POPA

Perseverența și pasiunea au fost oxigenul…

Când corabia anului urmează să se desprindă de țărâmul timpului, e vremea unui nou bilanț literar. Oare au fost multe sau puține realizările care ar putea constitui pietre de temelie ale ur ­mătoarelor lecturi, scrieri, întâlniri sau momente de reflecție?! Un lucru este cert. Nu regret nimic din ceea ce am realizat pe parcursul acestor luni care au zburat ,,ca vântul și ca gândul“. Privind în urmă, nicidecum cu mânie, ci, mai degrabă, cu un soi de me ­lancolică uimire, pot spune că perseverența și pasiunea au fost, din nou, oxigenul proiectelor mele.

Anul a început sub auspicii prielnice, odată cu apariția volumului meu de povestiri, Strigoița, la o editură nouă, dar cât se poate de entuziastă și de empatică, Editura pentru Artă și Literatură. Lansarea cărții a avut loc la Biblioteca Națională din București. Apoi, mi-am lansat o carte de eseuri, O hermeneutică a incertitudinii. Incursiuni în poezia lui Aurel Pantea și Ion Mureșan, apărută la Editura Eikon, la Timișoara, în prezența unui public numeros. Tot la Timișoara, am avut bucuria să fiu invitatul emisiunii Piper pe limbă, moderată de Robert Șerban, unde am discutat despre poezie, învățământ, prietenie și lumea de azi. Sibiul, la începutul anului, a fost gazda alegerilor pentru președinția Uniunii Scriitorilor. Am avut onoarea să ocup funcția de secretar al acestui eveniment din filiala noastră, fiind în permanență alături de distinșii invitați, cu care am întreținut o atmosferă jovială și solemnă, deopotrivă. Ca președinte al Uniunii, după cum bine știm, a ieșit domnul profesor Nicolae Manolescu, iar, la Sibiu, noul mandat i-a revenit lui Ioan Radu Văcărescu, lui nenea Jean, un bun și sensibil păstor și păstrător al spiritului comunității noastre sibiene de scriitori.

Un eveniment, cu totul de excepție, a fost participarea mea, alături de atâția poeți de marcă, la Gala Poeziei Române Contemporane, desfășurată, la începutul lui iunie, la Alba Iulia. Un eveniment care a demonstrat, încă o dată, că sensibilitatea reprezintă, în continuare, osmoza dintre poezie și prietenie. Am avut, la începutul toamnei, marea bucurie de a fi desemnat câștigătorul Concursului de manuscrise pentru tinerii scriitori lansat la Festivalul Național de Literatură FestLit Cluj 2023, ediția a zecea. Se cuvin, din nou, mulțumiri juriului. Urmează, cât de curând, să îmi apară volumul de versuri la Editura Școala Ardeleană. Participarea mea la Turnirul de Poezie, organizat de către Uniunea Scriitorilor, în Turcia, la Alanya, a fost, fără doar și poate, evenimentul anului. Făcând parte din echipa (câștigătoare) formată din filialele Sibiu și Brașov, pot spune că am luat parte la o comunitate de viziune și de sentiment, într-un spațiu ravisant, de intensă respirație orientală și, pentru atâtea clipe, atemporală. De asemenea, aș mai adăuga aparițiile în câteva reviste literare de prestigiu, dintre care, demnă de menționat, este România literară.

Anul editorial 2023 a însemnat, pentru mine, contactul cu literatura minunată, de-o prospețime aparte, a scriitoarei Narine Abgarian, prin cele două romane, deopotrivă, fermecătoare și cutremurătoare: Din cer au căzut trei mere și Simon. Totodată, Ion Mureșan ne-a oferit, fiecăruia dintre noi, o lecție insolită de poezie, prin volumul publicat recent. Dacă viața este ca mersul pe bicicletă, cum afirma Einstein, atunci, pentru a-ți menține echilibrul, trebuie să continui să mergi înainte. Aștept provocările anului ce va veni și închei acest capitol al lui 2023, neuitând să las un semn de carte la cele mai importante pagini ale sale.

 

Andreea RĂSUCEANU

„…anul în care am încheiat și am publicat romanul Linia Kármán“

Pentru mine, anul acesta a fost anul în care am încheiat și am publicat Linia Kármán, romanul care închide trilogia satului C. A fost dificil, pentru că temele cărții au necesitat documentare, dar și o perioadă de reflecție îndelungată, fie că a fost vorba despre dimensiunea prezentului, a actualității sau despre cea a recuperării unui trecut și a construirii unei lumi așa cum funcționa și arăta ea la jumătatea secolului al XIX-lea. Una dintre temele cărții este emigrația, cu consecințele ei de astăzi, dar și de ieri: marile mișcări de populație, redimensionarea socială, economică, schimbările la nivelul mentalului colectiv, traumele inevitabile de la nivel individual etc. M-a interesat însă ca, pe lângă cazul Ianei, o tânără emigrantă care revine în România pentru a-și recupera o parte din istoria familială, a locurilor și comunității din care predecesorii ei au făcut parte, să ofer și o imagine în oglindă, a fenomenului emigrației din secolul al XIX-lea, invers de data aceasta, a unor străini (italieni din sud, dintr-o zonă săracă a țării) către Principate. Tema străinului, a alterității, am încercat astfel s-o explorez în toate sensurile sale, împreună cu ceea ce presupune integrarea, „aclimatizarea“, cum spune Iana, adaptarea la o lume complet nouă. Pentru partea de epocă a cărții, am citit numeroase documente, catagrafii, mărturii și am căutat cât mai multe informații legate de emigranții italieni sosiți în Moldova, despre cum s-au adaptat aceștia într-o vreme a marilor descoperiri, a unei dezvoltări tehnologice accelerate, dar încă dominată de lipsuri și inechități sociale. Temele comunică, la nivel subteran, între cele patru părți ale cărții, fie că e vorba de politica natalității dinainte de ’89, de distrugerea orașelor industriale în anii tranziției sau de succesiunea schimbărilor politice care au urmări dramatice asupra membrilor familiei naratoarei. Încheierea trilogiei a avut ca scop justificarea celorlalte părți ale trilogiei, și astfel dificultatea a crescut, a fost pentru mine poate cel mai provocator an din cariera mea de scriitor, așa că va rămâne definitiv legat de Linia Kármán.

 

Ileana ROMAN

Librăria Sonet

Bilanţier pentru mine de această dată sunt două evenimente mai speciale, inerente unui împreună calendar. Mă bucur că am obţinut sprijinul direct al conducerii USR pentru realizarea primei ediţii a Festivalului-concurs „Prima Verba“ (din sept. a.c.), dedicat debuturilor. Au concurat 47 de autori tineri din ţară şi din R. Moldova. Juriul USR a acordat patru premii pentru cartea manuscris şi trei premii la volume tipărite. Mă bucur, de asemenea, pentru premiul de debut în volum deunăzi acordat de USR, Filiala Craiova, poetului Tony Paraschiv, pe a cărui carte am pariat, prefaţând-o şi publicând-o la Editura Prier.

Despre un bilanţ al vieţii literare la scară naţională e greu de vorbit. Problema oricărui scriitor este a cărţilor sale şi a cititorilor sau necititorilor săi. Despre apariţii noi ştiu câte ceva din semnalările oferite de revistele care mai sosesc la chioşcuri. Eu urmăresc de regulă România literară, „Luceafărul“, „Viaţa Româ nească“, „Dilema“ şi „Ramuri“ (uneori), dar pentru a mă întâlni direct cu cărţile noi eu recurg la ofertele librăriilor. De-aceea îngăduie-mi-se a folosi acum prilejul spre a vorbi despre noutăţi literare prin intermediul celei mai mari librării din cele şase câte funcţionează în oraşul meu. Se numeşte chiar Sonet, întrucât e patronată de o femeie, d-na Dana Dărăban, care iubeşte şi poezia. Mai întâi am vrut să văd dacă Sonet a primit cărţile nominalizate recent de România literară la Premiul Cartea anului 2023, vizând apariţiile din dec. 2022 – nov. 2023. Pe câteva le-am găsit la rafturile cu noutăţi, alte câteva s-au vândut, în evidenţele librăriei apar doar cărţile semnate de Ana Blandiana – Mai-mult-ca-trecutul, Alexandru Călinescu – O lume…, Dennis Deletant – În căutarea României, Ioan T. Morar – Provence… şi Adrian Papahagi – Shakespeare… Monica Pillat este prezentă cu alte trei titluri. Cărţile autorilor amintiţi sunt din cele apărute la Humanitas şi Polirom, edituri care şi predomină în această librărie. Cartea Românească de la o vreme trimite doar ediţiile de serie (antologii), deşi Sonet are cititori care caută cărţi semnate de poeţi tineri promovaţi de C.R. Dana, patroana, justifică lipsa din librărie a celorlalţi nominalizaţi prin faptul că aceştia şi-au publicat lucrările la edituri mici sau care nu mai au vad, care nu mai pot distribui cartea pe circuit. Nu am găsit anume cărţi semnate de Ion Mureşan, V. Vosganian, M. Bârsilă, Adrian Alui Gheorghe, Răzvan Petrescu, pe care le-aş cumpăra. Sonet primeşte cărţi semnate de scriitori basarabeni care se şi vând, şi nu mai primeşte cărţi de la edituri totuşi renumite din Cluj, Timişoara, Iaşi, Braşov. Libraria Sonet are în momentul de faţă peste 10.000 de titluri expuse la rafturile de acces pentru public. Vânzările însă au tot scăzut, poate şi din cauză că inflaţia maculaturii a tot crescut, maculatura mănâncă spaţiu, timp, hârtie, îi mănâncă şi pe şoriceii care mănâncă hârtia.

 

Andreea Iulia SCRIDON

„Stau cu ochii pe ce citesc alții“

1. La începutul anului 2023, mi-am propus să citesc romane contemporane apărute recent în spațiul anglofon. Am avut ocazia să mă cufund în librăriile mirifice din Londra cu orele (ce noroc!), dar ajungând acasă poate nu am ales destul de judicios, căci cărțile cumpărate m-au dezamăgit – deși nu în mod nefolositor, deoarece am tras niște concluzii relativ unitare. Am observat că romanele publicate după pandemie în Regatul Unit au fost mai slabe decât în alți ani și că în general se promovează o anumită scriitură caracterizată tocmai de lipsa de substanță: alura exterioară, prezentată impecabil din punct de vedere editorial, maschează romane sociale lipsite atât de miză, cât și de metafizică, părând să urmeze o tradiție instituită acum câțiva ani de tânăra prozatoare irlandeză Sally Rooney: un stil sictirit de propria viață, care reproduce clinic conversații banale, dialogul constând din discuțiile teoretice ale unor studenți marxisti, dar eșuând la mal la nivelul povestirii umane, verosimile – iar protagoniștii sunt la fel de lipsiți de introspecție ca și autorii lor, (dau de exemplu romanele bestselling ale lui Meg Mason, Suferință și extaz, sau Coco Mellors, Cleopatra și Frankenstein). În contrast, o notez pe Ottessa Moshfegh că fiind o prozatoare briliantă care scrie cu mult umor și perspicacitate despre „ciudații“ societății – colecția de povestiri scurte Homesick for Another World, dar și Un an de odihnă și relaxare. Romanele care pretind un scop epic, cum ar fi Pachinko de Min Jin Lee, tind să își rateze potențialul de înfiorare, fiind scrise prea searbăd la nivel lingvistic. Și Salman Rushdie, chiar, m-a dezamăgit, comercializându-se excesiv cu ultimul său roman, Victory City, departe de romanele scrise de el pe timpuri, originale și sclipind de umor. Stau cu ochii pe ce citesc alții – oamenii care „au gusturi“ în viața mea le-au recomandat pe Kate Morton și Narine Abgarian, iar librarul meu local m-a rugat să-i aduc o carte de Jon Fosse din călătoriile mele anglo-saxone. Rămân pe un 2024 mai sistematizat. Tot în traducere, observ dezvoltarea unui stil nou de roman polițist literar, care consider că merită urmărit (Alex Michaelides; Delia Owens), de altfel foarte în vogă, pornit de la Donna Tart, un idol venerabil pentru mine – cu toate că acest curent a pornit de la Istoria secretă, pe când eu de câțiva ani consider Sticletele ca fiind capodopera ei. Viața dublă a lui Cărtărescu m-a interesat anul acesta: Theodoros făcând furori acasă, și Solenoid în traducere în engleză… co-existente dedublate și paralele.
2. 2023 a fost un an exploziv pentru mine, a măcinat asupra mea în modul în care procesele naturale lucrează asupra planetei. A început cu o trezire dulce și ușoară din anul precedent – am petrecut prima jumătate lucrând cu fidelitate și intensitate la o carte născocită în 2022; dar un moment hotărâtor a avut loc în vară, pe aripile schimbărilor care se petreceau în viața mea, am dezvoltat un nou stil printr-o primă poezie, care a fost distins cu Premiul I la concursul Literatura Tinerilor de la Neptun și publicat în România literară. Am început apoi să scriu un volum întreg în acest stil. A urmat Gala Scriitorii Anului din noiembrie, acordarea titlului de Scriitorul Lunii Septembrie: oamenii pe care i-am întâlnit acolo și evenimentele trăite acolo au înclinat axa, astfel încât lumea să se învârtă cu încetinitorul și apoi să reînceapă într-un alt ritm. În esență, totul ține de oameni, aceștia avântă și sting flacăra, cum ar veni… la întâmplare.

 

Vasile SPIRIDON

Cu bune și cu rele

Dintre atâtea câte s-au petrecut – cu bune și cu rele – în literatura noastră în ultimul an, aș vrea să supun atenției un eveniment salutar și un aspect negativ. Pe de o parte, consider că evenimentul cel mai important l-a constituit protocolul de colaborare semnat între Televiziunea Română și U.S.R., prin intermediul revistei „România literară“. Pe de altă parte, după cum de altfel m-am și așteptat, și anul acesta numeroșii grafomani și veleitari au încercat să-și amestece cerneala cu a adevăraților scriitori (expresia lui Arghezi scrisă în alt context). Semnarea respectivului protocol de colaborare semnifică, înainte de orice, un gest recuperator și reparator față de breasla scriitoricească. Telespectatorii de astăzi au început să uite că, pe lângă știri senzaționale, telenovele, formatori de opinie și vedete (care stâlcesc limba română pe când încearcă să spună că viața lor este un roman), mai există și altceva de văzut. Este vorba despre o Românie literară organică, dinamică și creatoare de valori. Dacă țara noastră ocupă primul loc în Europa în privința multor rele, de ce ar lipsi de pe listă și locul afectat celui mai scăzut consum de carte? S-au dus vremurile în care îi ironizam pe occidentali că nu prea citesc. Or, România literară Tv își dorește să readucă la carte cititorii, de care au atâta nevoie scriitorii (denumiți „lucrători culturali“ într-un relativ recent proiect de lege). Iar aceasta, nu neapărat din interese pecuniare, ci din necesitatea scriitorilor de a-și justifica față de ei înșiși rostul actului creator. Protocolul de colaborare cu Televiziunea Română urmează inițiativei luate de U.S.R. în urmă cu doi ani de a se contura o hartă vie a valorilor literare românești. Tot pe această hartă viețuiește parazitar o puternică brigadă de artiști amatori și aspiranți la carnetul de membru U.S.R., care s-au văzut respinși în mod repetat la comisia de validare a dosarelor. Nu ar fi fost nimic nefiresc dacă ei nu ar fi amenințat conducerea Uniunii cu proces penal. Fii buni ai fostului festival național „Cântarea României“, unii dintre ei chiar au acționat-o în judecată în anii trecuți, nepricepând că refuzul de a fi acceptați în rândurile breslei se bazează pe o judecată de evaluare literară, iar nu pe una judiciară. Auziseră ei, probabil, ceva despre critica judecătorească maioresciană, dar nu prea erau siguri. Din păcate, primatul estetic impus de Maiorescu este neglijat și de unii critici ai noștri „cu drept de semnătură“, care fac, în ceea ce privește categoria sus-numită de pârâtori, o critică de conivență, efectuată în cunoștință de cauză. O astfel de practică lipsită de spirit deontologic poate produce confuzii pe scara valorilor, ce riscă să se asemene cu ceea ce se întâmplă în mediile virtuale. În acel spațiu, orice postare pe internet are pentru virtualii scriitori valoare direct proporțională cu numărul de like-uri primite. În virtutea acestei proaste înțelegeri a judecății de valoare, mi s-a propus să coordonez o teză de doctorat cu aiuritorul titlu Istoria literaturii române în mediul virtual și am trimis-o pe respectiva persoană în mediul virtual (îmi venea să spun „amniotic“), cu toată istoria ei, cu tot. Grav este că o asemenea tendință se manifestă nu numai în cadrul tinerei generații. Gândindu-mă la generația vârstnică, mă simt dator să spun că, începând de anul acesta, va trebui să se consemneze în calendarul revistei România literară plecarea dintre noi a unor importanți scriitori: Adam Puslojić, George Banu, Răzvan Theodorescu, Niculae Gheran, Radu Cosașu, Angela Marinescu și alți câțiva. În rest, caravana trece mai departe. Manifestările organizate de U.S.R., atât în țara întreagă, cât și în afara ei, au continuat în ritmul cu care deja ne-am obișnuit, adică în medie de una pe lună. Cele mai bune cărți ale anului se cunosc de pe lista nominalizărilor la Premiile U.S.R., iar scriitorii apreciați a fi cei mai buni au fost prezenți cu cărțile lor la Gala de la Iași. Cât despre mine, am încercat să scriu potrivit posibilităților mele și cred că am reușit, deoarece așa spun colegii mei din jur, iar eu țin cont de aprecierile lor. Dan STANCA Unicitatea cărţilor O carte e ceva unic şi nu poate fi comparată cu alta. De aceea e şi greu să faci ierarhii corecte, adică să aşezi cărţile una sub alta pentru ca în acest fel să arăţi care e cea mai bună. Eu, unul, nu pot să fac aşa ceva, nu-mi stă în fire… E o chestiune şi de educaţie care-mi cere să nu pun în umbră o carte pentru a o avantaja pe alta. Aşa că, pur şi simplu, nu pot să spun care au fost cărţile anului ca şi încheiat, cărţi care m-au făcut să leşin. Am reţinut însă câteva titluri dintre cele nu întâmplător nominalizate de România literară pentru cartea anului. Bunăoară, ce a făcut Adrian Papahagi, citindu-l pe Shakespeare. În viaţa mea am cunoscut câţiva oameni care şi-au dedicat întreaga existenţă studiului marelui scriitor, aşa că în clipa în care văd pe cineva că se ocupă de britanic, că nu-l consideră, vai, contemporanul nostru, că se apropie atât cât poate de tensiunea dramatică şi de misterul care infuzează literatura sa, am un deosebit respect pentru el. Apoi m-a emoţionat volumul Monicăi Pillat, o adevărată doamnă a literaturii noastre care, în ciuda unei vieţi în care nu au cruţat-o supărările, a rămas dreaptă, slujind, dacă se poate spune aşa, propria familie şi, dincolo de aceasta, orizontul ideilor eterne. Pentru mine, anul 2023 nu a fost un an bun, dar, sincer să fiu, nu mai pot să fac diferenţa dintre an bun şi an prost. Toţi anii seamănă între ei şi acest lucru nu trebuie să mă deprime. Problema esenţială e aceea de-a putea să scrii în continuare, iar în felul acesta să fii viu. Doar aşa te deosebeşti de aceia care dintr-un fals sentiment al superiorităţii, spunând că nu mai merită sau nu mai rentează, au pus condeiul în cui. Nu-i sufăr pe aceştia, printre care, nu-i vorbă, se numără şi autori valoroşi, fiindcă la rândul lor ei nu mă suferă pe mine. Faptul că am scris enorm nu este un prilej de preţuire, ci de dispreţuire. Trăim în ţara în care omul care munceşte, mai ales în acest domeniu atât de fluctuant al literelor, este privit de sus, considerat un fel de salahor care face umbră pământului de pomană sau de grafoman, care, la fel, neavând altceva mai bun de făcut, consumă hârtie pe pâine. Îmi cer scuze pentru tonul arţăgos, dar la fiecare sfârşit de an avem datoria să fim sinceri. Aşa că la rândul meu, profitând de prilejul oferit, scot din suflet tot ce mă doare. E adevărat că la un moment dat intervine un colaps fatal. Tu eşti acela care ajungi să te dispreţuieşti fiindcă ai scris prea mult şi nu ştii de ce ai făcut asta. Dar şi colapsul ca orice abis are menirea lui. Căzut în prăpastie, precum bogatul din parabola evanghelică, poţi vedea înălţimile cerului.

 

Mircea STÂNCEL

„Mă văd obligat să scriu telegrafic.“

1. Mișcarea lentă a cărții, în provincie, afectează întâlnirea cititorului cu aparițiile editoriale noi. De aceea, îmi este mai greu să fac un bilanț cuprinzător al anului editorial în curs. Printre cărțile valoroase apărute adaug și eu următoarele: Nicolae Manolescu, Teme, ediția a IV-a, publicată recent la Editura Cartea Românească, o apariție eveniment, bine venită acum când punctele de reper privind structura literaturii trecute este tot mai neglijată. Apoi, Viorel Mureșan, Monede în aer, versuri, Editura Caiete Silvane; Markó Béla, O propoziție despre libertate, versuri, Editura Cartea Veche; Gabriela Adameșteanu, Voci la distanță, roman; Hanna Bota, Trei femei cu mine patru, roman,

Editura Cartea Românească; Horia Bădescu, Rana ascunsă a fiecărei zile, versuri, Editura Școala Ardeleană; Horia Gârbea, de 12 lei iarbă, versuri, Editura Neuma.

2. Cu toată austeritatea financiară, previzibilă în acest an, mari evenimente literare au avut loc. Amintesc printre ele: Colocviile Romanului Românesc Contemporan, cu tema Arta romanului, Alba Iulia, moderate de istoricul și criticul literar Nicolae Manolescu, cu participarea scriitorilor: Hanna Bota, Gabriel Chifu, Horia Gârbea, Gheorghe Glodeanu, Mircea Mihăieș, Olimpiu Nușfelean, Nicolae Oprea, Cristian Pătrășconiu, Ovidiu Pecican, Marta Petreu, Adrian Popescu, Vasile Popovici, Vasile Spiridon, Răzvan Voncu, Mihai Zamfir; Premiul Național pentru Poezie „Lucian Blaga“ Opera Omnia, Lancrăm, în prezența poeților nominalizați: Nicolae Prelipceanu, Liviu Ioan Stoiciu, Vasile Dan, Aurel Pantea, Ion Pop, Marta Petreu, Ioan Moldovan; Gala Poeziei Române Contemporane, Alba Iulia, susținută de poeții: Adrian Alui Gheorghe, Horia Bădescu, Mircea Bârsilă, Markó Béla, Gabriel Chifu, Vasile Dan, Horia Gârbea, Ovidiu Genaru, Vasile Igna, Ioan T. Morar, Aurel Pantea, Ioan Es. Pop, Ion Pop, Marta Petreu, Savu Popa, Nicolae Prelipceanu, Liviu Ioan Stoiciu, Marcel Vișa, Varujan Vosganian. Prezentați de Răzvan Voncu și Cristian Pătrășconiu.
3. Și în acest an s-a întreținut speranța într-o anume normalitate. Sunt încrezător, pot spune, dar și suspicios, totodată. În ceea ce mă privește, în această perioadă, am avut liniștea să finalizez o nouă carte de versuri. În altă ordine de idei, spun că am asistat la o literatură în continuă schimbare și productivă, și trendul este general. Cât timp ne aflăm într-un spațiu geografic „calm“, în care orașele și satele ne sunt întregi, nu au căzut rachete care să le distrugă, pot spune că am respirat și respirăm liber și în domeniul literar. Constat că e un semn bun, până acum, în efortul de susținere financiară a cărților literare, nu însă și în distribuirea lor la nivelul țării și european. Și, de asemenea, putem vedea că nu avem semne de cenzură, de nicio culoare. Revistele și editurile au funcționat, au produs marfă, și ăsta este un semn de încredere, iar anul acesta, până în luna octombrie, au fost fonduri suficiente ca evenimentele literare să aibă loc, așa cum fuseseră ele planificate la început.

 

Liviu Ioan STOICIU

N-am cu ce să mă laud

Cărți „care merită“, apărute în acest an, nu pot fi altele decât cele valorizate de cronica literară a lui Răzvan Voncu, înnobilate de rubrica „Focus“ a României literare, nu? Sigur, trebuie trecute la apariții editoriale majore cele nominalizate la Premiul Cartea Anului 2023 decernat de România literară (plus cărțile redactorilor României literare apărute în acest an, fie și reeditate, neluate în considerație la acest premiu) și, eventual, cărțile impuse prin Premiul Scriitorul Lunii / Anului (cam aceleași), toate beneficiind de jurii de critici credibile. Altfel, recenziile și comentariile critice „de serviciu“ la tot felul de apariții editoriale din 2023 (poezie, proză, critică) publicate de toate revistele Uniunii Scriitorilor (ele contează), în primul rând din România literară, n-au atras atenția decât conjunctural, ele satisfac orgoliile critice scriitoricești. Rămâne totuși extraordinar faptul că producția de carte originală românească nu s-a împuținat (unele edituri particulare au chiar parte de supraproducție; din păcate, e vorba de carte originală de nivel mediu), în condițiile în care se recunoaște neoficial că nu mai are cititori… În privința evenimentelor literare (care pentru mine se rezumă la manifestările literare, pe plan național), rămân în admirație față de organizatorii lor (mulți, președinți de filiale ale Uniunii Scriitorilor) și față de participanți – revedeți pe site-ul Uniunii Scriitorilor remarcabila listă a „Proiectelor Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2023“, sunt 22 la număr, cam toate au fost bifate, cred, unele îmi sunt total necunoscute (eu n-am participat decât la două din ele, bucuros că am fost invitat, nominalizat la Premiul Național „Lucian Blaga“ și la Gala Poeziei Contemporane, ambele la Alba Iulia), din câte am citit majoritatea acestor manifestări literare au fost onorate de conducerea Uniunii Scriitorilor (care se confundă cu redactorii României literare).

Dinspre mine, 2023 a fost un an de reflux – recunosc, „îmi merge rău“ (îi scriam deunăzi prietenului din fruntea României literare că am parte de un an păgubos; lasă că am avut stricăciuni ciudate casnice, venite pe rând, de mii de euro, dar mi-au fost furați online de hackeri economiile de 25.000 de euro din conturile mele de la o bancă, voiam să-i cumpăr o mașină automată fiului; nu mai pun la socoteală că mi-a fost suspendat, pentru prima oară de când am mașină, carnetul de conducere două luni, cu amendă pe măsură, fără să înțeleg de ce; am fost bolnav, dureri cervicale și lombare, apoi gripă-Covid teribilă; e adevărat, când îmi mai reveneam urcam pe munte, să mă răzbun pe mine). N-am cu ce să mă laud, am răspuns la obligații literare; am mai scris, am tot citit, mai ales.

 

Florin TOMA

Dacă mi se permit două vorbe despre bilanț

Bilanțul este, în opinia mea eminamente gerontică, cel mai semeț gest de tulburare a memoriei. Căci, după 365 de zile de folosire intensă, minut cu minut și ceas de ceas, memoria – la finele anului – sfârșește prin a se morfoli, a se înmuia, ajungând să se scurgă pe firmamentul Timpului, leneșă ca „domnița“ de pe canapeaua lui Arghezi sau precum ceasurile lui Dalí. Și atunci, la solicitări memorative sau comemorative, ea face mari eforturi, se opintește, icnește și scrâșnește din toți dinții cerebrali, spre a-și aminti momentele remarcabile (cu promisiuni de indimenticabilitate niciodată onorate pe de-a-ntregul, amintind cumva de obișnuita făgăduială circum ­stanțial-funestă adresată dispărutului: „Nu te vom uita niciodată!“) sau izbânzile, festivitățile, minunățiile, bravurile, năzbâtiile, isprăvile și, mult mai des, ratările, dezagrementele, oribilitățile, buclucurile, belelele, dandanalele, încurcăturile și neplăcerile prin care posesorul ei a trecut. Precum și, în fine, să nu uităm, evenimentele literare majore din acel an (de fiecare dată „absolut de excepție“!) ori cărțile de căpătâi de pe galantarele librăriilor, de care însă – Nota Bene – e foarte bine ca, mai întâi, să-ți aduci aminte… Și acum, să trecem la treabă!

Dintr-un foc, pot spune că, după părerea mea, de departe cele mai importante evenimente literare – bineînțeles, pe lângă turnirurile și galele de poezie, festivalurile de literatură naționale, județene sau orășenești ori simpozioanele despre romanul românesc – sunt, fără nicio îndoială, târgurile de carte. De fapt, cele două – Bookfest și Gaudeamus – care înseamnă cele mai larg deschise „ferestre de oportunitate“ pentru aparițiile de carte dintr-un an întreg (calendaristic sau editorial). Spectacolul acestor târguri ale literaturii (de ce târg, și nu iarmaroc?!) este savuros. Fermecătoare rămâne nu doar îmbulzeala agorafilică din spațiul bine determinat; e de remarcat nu numai cacofonia sonoră (cântece, discursuri, muzică, efecte de microfonie, strigăte, zumzet etc.), dezlănțuită într-un crescendo ce amintește de larma dintr-un stabiliment de „alimentație publică“ (ce se dezvoltă proporțional cu ebriozitatea mesenilor!); oamenii nu se bucură doar de șansa de a vedea acolo scriitori celebri în carne, oase și zâmbet până la urechi, pe care îi cunoșteau până atunci numai după numele de pe cărți. Pitorescul acestor târguri, marca lor indelebilă constă, cred eu, în imaginea stivelor uriașe de cărți, de titluri, de afișe, de coperți colorate, de fețe îmbujorate răsfoind acest obiect delicios, cartea, sau în discrepanța aproape ezoterică dintre spectacolul spumos, fastuos și onctuos de sunet, lumină și celebrități, oferit de giganții editoriali și discretele adunări de câte cinci-șase oameni (dintre care, trei întâmplători) din fața standurilor mai sfioase. Dincolo de toate, însă, cea mai puternică tușă a tabloului rămâne vizualul. Vizualul ultra-spectaculos. Căci, dincolo de cărțile pe care le expune, târgul este în primul rând un loc privilegiat în care trebuie să fii văzut. Și, mai mult decât atât, dacă ești văzut și la braț sau doar prins într-o conversație cu un scriitor faimos, atunci momentul unic al acestei sărbători este imediat cartografiat și apoi trecut pentru vecie în albumul mnemonic al familiei.

Ajutat cât de cât de memoria ciuruită de alte și alte fapte, pățanii și împrejurări, am ajuns la concluzia inconturnabilă că două sunt cărțile – de căpătâi, cum spuneam – ce au marcat, cred, anul 2023. Theodoros de Mircea Cărtărescu și Mai-mult-ca-trecutul de Ana Blandiana.

Cât despre mine, ca modest oniro-funcționar al vieții, autor de proză infecțios-ficțională și cronicart de ocazie, 2023 e anul apariției celui de-al cincilea volum de nuvele: Scrisoare din Penumbria (dintre care, atenție! majoritatea au fost publicate în România literară!).

În rest, cred că am rupt toate bi-lanțurile și sunt, în sfârșit, liber… Până la anul!

 

Cosmin Andrei TUDOR

De două ori lanț

Pentru a răspunde foarte pe scurt la a doua întrebare: am publicat o singură carte anul acesta (Jurnal poetic), am fost inclus în antologia anuală a filialei de poezie și am participat la Turnirul de Poezie din Turcia. Desigur, am avut prilejul de a publica în reviste fie poezie, fie teatru, fie răspunzând unor anchete mai mult decât interesante. Printre altele, coordonez un cerc de lectură (Pătratul de lectură – ajuns la a 3-a ediție) în comuna Chiajna și am în vedere organizarea unor lecturi publice pentru copii (prima ediție va avea loc chiar săptămâna aceasta).

Anul 2023 a însemnat, ca-n fiecare an, scris și citit, dar și călătorit, care este o îmbinare de cele mai multe ori a celor două de mai înainte. Am reușit să termin de scris un roman scurt la care am lucrat vreme de trei ani. Lucrez în continuare la un volum de versuri. Am abandonat (aproape ca în fiecare an) două proiecte în proză. Anul acesta am descoperit un domeniu nou: psihanaliza. Am început anul cu opera lui Sigmund Freud și închei anul cu doi discipoli (care mai târziu s-au îndepărtat de el): Carl Gustav Jung și Otto Rank, a căror operă mă fascinează în egală măsură cu o maestrului lor. Anul acesta am mai reușit să bifez șapte țări pe harta mea turistică. Cea care m-a influențat poate cel mai mult a fost Egiptul cu escatologia lui, cu blocurile lui de piatră și până la coloranții folosiți (aici vorbește chimistul din mine: am rămas uluit când am văzut cum arată acei pigmenți extrași din plante și animale acum mii și mii de ani și care nu s-au schimbat aproape deloc; galbenul e galben în Karnak).

La sfârșit de an, mă gândesc la ce voi face în 2024. Sper ca romanul meu să vadă lumina tiparului, alături de cele câteva piese de teatru scrise în ultimii ani. Și, bineînțeles, ca să am un bilanț și mai stufos la sfârșitul lui 2024, îmi propun câteva subiecte tratate în scris fie în versuri, fie în replici, fie sub formă de eseu. Sigur este că nu mă voi ține de planurile pe care mi le fac acum. La sfârșitul lui 2022, mi-am propus ca anul 2023 să fie dedicat

autorilor antici și am ajuns să citesc psihanaliză. Este foarte posibil ca dorind anul 2024 să aparțină în continuare studiului psihanalizei și religiei, să ajung să-i citesc pe Platon și pe Epicur sau, și mai probabil, să ajung să citesc autori despre care nu știu nimic acum și dintr-un domeniu despre care, firește, nici nu am auzit.

 

Laurențiu Ciprian TUDOR

„…un an plin, cu mult stress“

Întâmplător (pentru că nu mi-am propus în mod expres) și neîntâmplător (pentru că s-au împlinit niște soroace și s-au copt niște lucruri), anul 2023 a fost/este cel mai plin an cultural (literar) pe care l-am avut până acum. Am mai avut ani plini, dar, indubitabil, niciunul nu se compară cu ăsta: al cinzecilea an de viață și al douăzecilea an de literatură. Haideți să încep cu finalul. Ei bine, tocmai am lansat la Gaudeamus o antologie de poezie (prima) care se numește „de inimă albastră 20.50“ și care scoate în evidență chiar aceste împliniri de sume rotunde. Am avut bucuria să iasă ceva profesionist (selecția poemelor a fost făcută de Adrian Lesenciuc, unul dintre cei mai buni critici de azi), excelent grafic (editura brașoveană Creator nu s-a dezmințit), iar la lansare au vorbit doi poeți pe care îi admir foarte mult: Liliana Ursu și Ioan Pintea. Tot la Gaudeamus am mai avut o bucurie: am lansat, la Tracus Arte, cartea pe care am făcut-o cu Nicu Alifantis, la care lucrez de vreo cinci ani și pe care am intitulat-o Memorie de Alifant – carte de taifas. Ea trebuia să iasă neapărat anul ăsta, pentru că a fost gândită ca un dar al meu pentru aniversarea de cincizeci de ani de la debutul său. La aceste două volume de final de an se adaugă și al treilea volum, de care sunt foarte mândru, ca de o izbândă majoră: este vorba despre volumul de dialog Cartea pașilor, realizat împreună cu marea poetă Liliana Ursu și scos la eleganta Editură Spandugino. E o carte care nu doar arată foarte bine, dar este și inedită, fiind un fel de text palimpsest, adică și carte de memorii, și volum de poezie, de mărturisire, și jurnal etc.. De altfel, e suficient să spun cine a însoțit acest volum în lansările de până acum: Monica Pillat, Teodor Baconschi, Ioan Pintea, Cristian Pătrășconiu (la lansarea din 24 aprilie, de la librăria Humanitas Cișmigiu), Costion Nicolescu, Sean Cotter, Răzvan Bucuroiu, din nou Cristian Pătrășconiu (la lansarea de la Bookfest, pe 27 mai), Ovidiu Moceanu, Cristian Muntean (la lansarea din 8 iunie, de la Casa Mureșenilor din Brașov), Adrian Lesenciuc, Iulian Cătălui (la lansarea de la LIBfest Brașov, de pe 5 august), Codruț Constantinescu (la librăria Elstar Câmpina, pe 27 octombrie) și Constantin Necula și Ioan Radu Văcărescu (pe 9 noiembrie, la librăria Humanitas Sibiu). Și asta nu este tot: tot în 2023, dar mai devreme, aveam să bifez și un debut: prima mea proză scurtă (Francesca), apărută în antologia Marea degringoladă amoroasă (a cuprins 20 de scriitori, mulți importanți, din proza de azi), editată de Editura pentru Artă și Literatură și lansată, pe 18 martie, la Biblioteca Națională a României. La aceste cărți se adaugă treizeci și unu de evenimente/lansări (le-am numărat corect) la care am participat fie ca vorbitor, fie ca organizator (la ele s-or mai aduna vreo două și în decembrie). Am avut, de exemplu, lansări cu Cristian Fulaș, Florin Spătaru, Andrei Novac, Ovidiu Pecican, Codruț Constantinescu, Doina Ruști, Rodica Bretin, Alexandru Lamba, Denisa Crăciun, Corina Ozon, Doina Jela, Simona Antonescu ș.a.m.d.. În plus, am fost la emisiuni de radio, am scris o prefață (la romanul lui Andrei Velea), opinii critice pe câteva coperți, am realizat câteva interviuri importante (cu Ana Blandiana, Monica Pillat, Andrei Pleșu, Armand Goșu, Cristian Fulaș, Zeruya Shalev etc.), câteva cronici (pentru Libris și Astra; la Libris fac și muncă de secretar de redacție), am răspuns (cu bucurie) la anchetele RL. Am fost la Turnirul de poezie de la Alanya, dar despre asta am scris, deja. Vreau să închei cu o altă izbândă de care sunt mulțumit: i-am dat, de la începutul anului, alături de colegii mei, pornirea serioasă asociației și revistei online „Epithet“, care este, deja, vizibilă și știută în anumite medii. Asociația are, deja, 17 evenimente cu sigla sa, iar revista număra săptămâna asta nu mai puțin de 151 de texte publicate (proză, poezie, interviu, reportaj de călătorie, eseu etc.). Da, a fost un an plin, cu mult stres (care într-adevăr fragilizează imunitatea), cu destule realizări. Sper, totuși, să nu mai fac așa la anul. Vreau să îmi aparțin mai mult și să mă dau mai mult scrisului. Doamne ajută!

 

Lucian VASILIU

„Pregătit să trec pragul celor 70 de praguri“

Între multe și valoroase cărți, volume, tomuri ale anului curent, aș menționa, pe rafturi diferite, în biblioteci publice sau personale:

Ana Blandiana, Mai -mult-ca-trecutul. Jurnal, 31 august 1988 – 12 decembrie 1989. București, Humanitas.

Poezia românească după 1945. Antologie de Ion Pop. Ediție în 4 volume, Chișinău, editura Știința.

Konstantin P. Kavafis, Opera poetică. Ediție bilingvă. Traducere de Dimitrios Kannelopoulos și Eugen Uricaru. Cluj-Napoca, editura Școala Ardeleană.

Evenimente culturale remarcabile:

Derularea europeană Timișoara capitală culturală 2023;

Reluarea emisiunilor postului TVR Cultural, având ca noutate și Revista TV România Literară;

Continuarea Revistei Culturale Radio Trinitas, asigurată de infatigabila Teodora Stanciu;

Reîntâlnirea cu excepționalul manager al Festivalului internațional de la Sibiu, actorul Constantin Chiriac, prezent cu două memorabile recitaluri la Festivalul Internațional de Poezie, București, septembrie – octombrie 2023;

Apariția la Parla – Madrid a unei noi reviste promițătoare, „Littera Nova“, proiect al poetului de Școală Transilvană, preotul devotat artelor Vasile Eugen Barz.

Am traversat anul, ca niciodată, prin bibliotecile imaginare ale spitalelor și farmaciilor.

În același timp, nu am abandonat, pe cât a fost posibil, editarea publicației „Scriptor“. Am colaborat selectiv, la reviste precum (alfabetic) „Apostrof“, „Ex Ponto“, „Orizont“, România literară, „Revista literară“ (Chișinău).

Pregătit să trec pragul celor 70 de praguri, am în lucru, pentru apariție în 2024, trei cărți, la trei edituri: Știința din Chișinău, Școala Ardeleană din Cluj-Napoca și Junimea din Iași.

Tuturor: pace, sănătate și creativitate!

 

Ioan Radu VĂCĂRESCU

Scurt bilanț

Privitor la „cărțile anului“ 2023, cred că alegerea redacției României literare este foarte bună. Anul 2023 n-a fost unul strălucit în privința aparițiilor editoriale, a fost unul normal, cu o notă specifică, aceea a diversității: jurnale, comentarii, eseuri, retraduceri de cea mai bună calitate, la care s-au adăugat câteva cărți de proză și poezie notabile. Așteptăm, cu speranță, capodopera. La cărțile nominalizate pe pagina întâi a României literare, semnate de Ana Blandiana (Mai-mult-ca-trecutul), Hanna Bota (romanul Trei femei, cu mine, patru), Alexandru Călinescu (O lume care a luat-o razna), Denis Deletant (aflat În căutarea României), Ioan T. Morar (Provence, ținutul secret), Ion Mureșan (care revine pe piață cu Introducere în poezie), Adrian Papahagi (interpretarea a trei piese de Shakespeare, între care capodopera The Tempest), Monica Pillat (Colinde și daruri de veghe), plus noua traducere a lui Rareș Moldovan din Ulysses de James Joyce, aș adăuga, cu rezerva că s-ar fi putut adăuga și alte volume, pe care însă nu le-am citit încă, volumul de poeme Azi al lui Ioan Moldovan, romanul Icar 89 al lui Dan Perșa, Marlowe – Opere II (care cuprinde și Faust), traducere de Anca Ignat și George Volceanov, Cartea pașilor, dialogul Lilianei Ursu cu Laurențiu Ciprian Tudor și, last but not least, ba chiar în fruntea listei, ediția a IV-a, revăzută, a Temelor lui Nicolae Manolescu (selecție cuprinzătoare a „lecturilor particulare ale criticului“, din care am în bibliotecă patru din cele șapte volume de Teme inițiale, „efemeridele“ devenind, iată, statornice).

Anul 2023 a fost an de alegeri în Uniunea Scriitorilor din România. A fost un frumos prilej să ne întâlnim, colegii din Filiala Sibiu, în cadrul Adunării Generale, să dialogăm, să facem planuri, să schimbăm cărți. Am candidat în continuare la funcția de președinte de filială, iar organizația noastră are un nou Comitet, format din scriitori de cea mai bună calitate. Mă bucur că atât la nivel local, cât și național, a câștigat calitatea și continuitatea. Un alt eveniment la care am participat cu bucurie a fost Turnirul de Poezie de la Alanya, organizat de Uniune, câștigat de echipa Brașov-Sibiu și unde am luat Cununa de Lauri, ex-aequo cu Adrian Alui Gheorghe. La Turnir am citit din volumul inedit Cealaltă cafea, la care țin foarte mult și care acum are drum liber spre publicare.

 

Răzvan VONCU

Încă un an mediocru

Cum cititorii revistei noastre știu deja, nu-mi face plăcere să vorbesc despre mine însumi, despre proiectele mele (din superstiție) sau despre ceea ce cred că am realizat (critic fiind, știu că nu este treaba mea să mă autoevaluez).

Voi vorbi, de aceea, mai mult despre cum am trăit eu acest an literar 2023, pe cale să se încheie.

A fost, înainte de toate, un an în care am mai pierdut încă doi mari scriitori: pe Dumitru Radu Popescu și pe Radu Cosașu. Amândoi, aparținând marii generații șaizeci, amândoi, reprezentând genuri aflate azi în suferință: proza și dramaturgia. Încep consemnarea anului literar 2023 cu plecarea lor, deoarece ea este semnificativă pentru scufundarea treptată în anonimat a literaturii române. Dispariția marilor scriitori nu este compensată de nimic: tinerele generații nu dau semne că pot furniza marea literatură pe care o așteptăm. Un eveniment care ar fi meritat mai mult decât eforturile singulare ale Editurii Humanitas (susținută doar de publicații ale Uniunii Scriitorilor) a fost Centenarul Monica Lovinescu. Marcat de reeditări importante și de câteva manifestări publice cu audiență, centenarul nașterii acestei personalități providențiale pentru cultura română s-a derulat, din păcate (se-nțelege că nu din vina organizatorilor, nici a Monicăi Lovinescu), într-o atmosferă de dezinteres accentuat pentru tema moralei în viața publică, ca și pentru tot ce ține de memoria istorică, fără de care nu suntem o națiune, ci o jurisdicție oarecare. Apoi, 2023 a fost anul alegerilor la Uniunea Scriitorilor. Încurajator a fost faptul că, spre deosebire de alegerile precedente (tulburate de o echipă de intruși care a aruncat cu noroi peste tot ce reprezenta Uniunea), de data aceasta dezbaterea a fost civilizată. Totuși, rămâne – pentru mine, cel puțin – gustul amar al unor filiale, destule, amorțite și incapabile să se opună devalorizării sociale accentuate a literaturii, a statutului scriitorului. Între eforturile echipei executive de a furniza, an de an, proiecte naționale de anvergură și de relevanță culturală și apatia care domină multe dintre filiale e o discrepanță de rău augur. În privința cărților, sunt cu atât mai în măsură să spun, din fotoliul de cronicar al României literare, că a fost un an mai degrabă banal. Nu lipsit de cărți bune și foarte bune (altfel, ce sens ar mai avea o cronică literară?), dar fără cărți care să schimbe într-un fel sau altul paradigma. Începutul anului 2023 a fost dominat, de altfel, de receptarea unor volume apărute la finalul celui precedent, cum ar fi Horia-Roman Patapievici (Despre viață, destin & nostalgie), Gabriel Chifu (Marea carte a iertării) sau Mircea Cărtărescu (Theodoros, o carte ratată a unui scriitor de primă mână), abia după jumătatea anului venind rândul unor noi apariții: Andrei Pleșu (Capodopere în dialog), Mircea Mihăieș (ediția a II-a, revăzută și adăugită, la Despre doliu), Gabriel Liiceanu (Exitus și, în dialog cu Horia-Roman Patapievici, Înapoi la argument), Adriana Babeți (cu imperfectul Dicționar al romanului central-european în secolul XX), Ana Blandiana (cu excepționalul jurnal al anilor 1988- 1989, Mai-mult-ca-trecutul). Ca poezie și proză, să mai notez volumul lui Ion Mureșan, Introducere în poezie, romanul Hannei Bota, Trei femei, cu mine, patru și volumele de publicistică, absolut remarcabile, semnate de Ioan T. Morar (Provence, ținutul secret) și Cristian Pătrășconiu (atrag aici atenția doar asupra convorbirilor de excepție cu P. S. Ignatie al Hușilor, Pâinea și Lumina vieții). A continuat și seria de interpretări ale operei lui Shakespeare, semnate de Adrian Papahagi, iar la capitolul traduceri am consemnat o nouă versiune a romanului lui James Joyce, Ulise, aparținându-i lui Rareș Moldovan, și eseurile Virginiei Woolf, Aventura lecturii, traduse de Monica Pillat. O observație de vechi cronicar: sunt cam aceleași nume pe care le veți întâlni în răspunsurile multor colegi, ca și în anchetele din ultimii ani. Semn că sunt tot mai puțini scriitorii care-și iau în serios meseria și tot mai mulți cei care o practică pe post de divertisment sau în absența oricărei busole.

 

Varujan VOSGANIAN

Un an ca vinul dulce, din strugurii care se coc mai târziu

Așa cum anii sunt mai buni sau mai puțin buni pentru vinuri, așa se întâmplă și în ce privește literatura. Am avut o toamnă lungă, însorită, lipsită de ploi, strugurii au fost mai puțini și mai dulci ca de obicei. Așa și în ce privește cărțile. Eu nu sunt critic literar, deși sunt un cititor de fiecare zi. Mă feresc să fac clasamente, e destul câte premii literare se oferă, de parcă simțim nevoia să ne încurajăm unii pe alții, să ne dovedim ceea ce librăriile întârzie să confirme. Bine și așa. Din punct de vedere literar, a fost un an cumsecade, fără amenințări pentru canonul literar. Cu realizări remarcabile în ce privește traducerile, exegezele. Autorilor români le lipsește promovarea, editurile, cu excepția uneia singure, Humanitas, așteaptă ca Providența să aducă cititorii la întâlnirea cu cartea. Providența, însă, pare ocupată, mai degrabă, să răspândească literatură străină, decât românească. Piața românească a cărții nu ocupă decât cinci la sută din vânzările de carte, iar scriitorii, pentru a putea trăi, trebuie să meargă la serviciu și să scrie literatură la seral. Viața literară românească rămâne fragmentată, generațiile par nemiscibile, confrații sunt, uneori, frați vitregi. Binecuvântați să fie și unii, și ceilalți. Pentru mine a fost un an care se adaugă biografiei mele literare. Am publicat un volum de poezie, Neîndemânatic de viu, alcătuit din trei plachete. Editorul îmi spune că a tras un nou tiraj, poate și datorită coperții atrăgătoare, cu ilustrație din Magritte. Lirismul meu, contaminat de omul politic, păstrează ritmul ciclurilor electorale, public câte un volum odată la patru ani. Cât despre proză, mă bucur să aud de la Editura Polirom, una dintre puținele care transmit cu promptitudine autorilor informații privind exemplarele tipărite și vândute, că tirajul Povestirilor despre oameni obișnuiți, apărute la sfârșitul anului trecut, s-a epuizat. Am transmis lectorului de carte, distinsa doamnă Magdalena Bedrosian, un nou volum care se numește Dublu autoportret și se referă la cele douăzeci și patru de ore ale rebeliunii din decembrie optzeci și nouă, așa cum le-am trăit eu. Am pregătit pentru anul viitor, împreună cu acest volum de, să-i zicem, memorie literară, încă două. O antologie cu poeziile despre armeni, care va apărea în primăvară la Editura Ararat, o carte pe care o anticipez frumoasă, nu atât datorită versurilor mele, cât mai ales pozelor splendide lăsate moștenire de bunicul meu Garabet, fotograful. Și un alt volum, care se va numi 150 de proeme, adică poeme în proză, din care câteva au fost, deja, publicate în paginile României literare. Un an, așadar, în care m-am bucurat de cărțile deja scrise, am publicat o carte nouă și am pregătit alte trei, pentru anul ce vine. Pentru mine a fost, așadar, un an bun, ca vinul dulce din strugurii care se coc mai târziu.

 

Constantin ZAHARIA

Actualitatea lui Proust

Anul 2023 este pentru mine legat de Marcel Proust, cu un anumit decalaj, căci în 2021 s-a împlinit un centenar și jumătate de la naștere, iar în 2022 a fost celebrat centenarul morții autorului. Am avut ocazia să scriu în România literară despre una din cele trei expoziții care i-au fost consacrate la Paris. Dar modul cel mai firesc de a participa la aceste evenimente a fost, pentru mine, relectura lui Proust. Să încep însă cu începutul. Pe la sfârșitul anilor șaptezeci, student fiind, mi se întâmpla să găsesc, prin anticariatele bucureștene, câte un volum disparat din La Recherche, în vechea și binecunoscuta ediție de la Gallimard, vetustă, dar de bază, căci textul publicat acolo încă din anii 1920 a fost pentru multă vreme un text de referință. Așa s-a întâmplat că am reușit să reconstitui, până la sfârșitul studenției, ansamblul celor 15 volume, din care doar primele trei din cele șapte părți au fost publicate în timpul vieții lui Proust, deși romanul fusese terminat cu câteva săptămâni înainte de decesul scriitorului. Restul, de la Sodoma și Gomora până la Timpul regăsit, a apărut prin grija Editurii Gallimard, la editare contribuind Robert Proust, fratele lui Marcel, care a transcris o bună parte din manuscrise. Așa se face că până la jumătatea anilor ’80 am citit mai bine de jumătate din cele 15 volume. Iar acum un an mi-am spus că a venit vremea să fac o lectură nouă, completă, dar nu oricum. În anii nouăzeci, am avut răbdarea de a căuta pe la buchiniștii de pe malul Senei ediția în Pleiadă, publicată în cursul anilor ’80 tot la Gallimard, de un colectiv de specialiști de primă mână, sub direcția lui Jean-Yves Tadié, la care a colaborat, este cazul să o spunem, și Antoine Compagnon, căruia i se datorează editarea părții a patra, Sodoma și Gomora. Desigur, nu este vorba de vechea Pleiadă, apărută după Al Doilea Război, care cuprinde textul din anii ’20. Această nouă ediție reprezintă o muncă uriașă, nu numai de restabilire integrală a textului, ci și de editare a nenumăratelor variante incluse în volum, alături de schițe, versiuni abandonate sau lăsate deoparte de Proust, neincluse în corpusul final, care lărgesc cadrul de lectură ori aduc importante lămuriri asupra unor situații, personaje ori comentarii mai mult sau mai puțin eliptice. Totul este făcut cu trimitere directă la manuscrise. Așa se face că lectura celor patru volume din Pleiadă este un adevărat labirint, în care te pierzi având tot timpul în mână cheia de ieșire. Dar de pierdut tot te pierzi, căci între text, note, variante, notițe și notule saltul de la corpus la comentariu este vertiginos. M-am lansat în această întreprindere cu răbdare și pasiune, nimic nu poate fi citit în grabă, totul trebuie savurat pe îndelete, meditat îndelung, integrat temeinic. Iar impresia generală este de catedrală, în care fiecare detaliu are o semnificație anume, de neocolit, capabil de a arunca o lumină nouă asupra restului… adică a întregului. Trebuie să mărturisesc că mai am de citit în jur de cincizeci de pagini din Timpul regăsit și că aștept cu nerăbdare o revelație ultimă, pe care autorul o promite în neconcordanță cu titlul dat ultimului volum. Îmi permit să mă întreb dacă lectura lui Proust poate fi integrată actualității. Răspunsul mi se pare simplu și firesc: orice mare autor este actual, nu în preajma unei omagieri, ci an de an, mereu. Înțeleg că recent a apărut o nouă traducere a Căutării timpului pierdut, sub semnătura lui Cristian Fulaș. Deși nu o cunosc, nu pot decât să mă bucur. Cititorul are la îndemână nu numai o nouă versiune cu care se poate delecta, ci și dovada că Proust este un scriitor actual.

 

Mihai ZAMFIR

An special pentru mine

A fost un an deosebit pentru mine și cred că pentru toată literatura noastră. O cantitate mare de volume, unele extraordinare, au apărut în acest an. Pot semnala, de exemplu, faptul că unii dintre poeți au realizat volume de chintesență a operei lor poetice – volumul care reprezintă treapta de sus a evoluției lor sau o antologie alcătuită personal și care selectează din opera fiecăruia chestiile cele mai interesante. De pildă, un volum cum ar fi cel al lui Ion Mureșan – Introducere în poezie. Sau volumul lui David Dorian – În căutarea Isoldei. Sunt puncte luminoase în peisajul poeziei de la noi. Pentru mine, personal, anul acesta a avut și o semnificație oarecum specială. La Editura Spandugino mi-a apărut un volum reprezentând primele mele două cărți mai importante de literatură română publicate cu mulți ani în urmă. E primul volum de Studii literare; vor fi trei în total. Acest prim volum cuprinde două cărți: Introducere în opera lui Alexandru Macedonski și Poemul românesc în proză. Trebuie să spun că aceste cărți au apărut, una, acum mai bine de 50 de ani și, alta, acum mai bine de 40 de ani. Sigur, când îți republici o carte scrisă acum mai bine de jumătate de secol nu e vorba numai de melancolie sau de șocul cronologic pe care îl simte orice autor. Aceste cărți însemnau pentru mine ceva special – și anume, inaugurarea, deși pe atunci nu știam chiar că așa va fi, a unei metode proprii de analiză a textului literar. A apărut atunci, s-a perfecționat pe drum, dar s-a manifestat cu toată forța în cele două cărți amintite. A mers crescând până la ultima lucrare, mai amplă, pe care am scris-o în această direcție: O istorie a literaturii române. Faptul că mi-au fost (re)publicate aceste două cărți – într-un prim volum de Studii literare, cum spuneam – a avut o importanță cu totul specială, pentru că reprezintă un efect în oglindă. El nu e întotdeauna favorabil. Anul acesta a fost, simultan, și un an al adevărului. Dacă subscriu integral la ceea ce scriam eu acum 50 și ceva de ani, înseamnă că metoda a prins, înseamnă că nu am greșit. Eu am rămas uimit să văd că aceste cărți scrise în urmă cu atâta timp, mă reprezintă încă integral. Nu aș putea scoate din ele fragmente sau fraze pe care să le consider acum nepotrivite. Față de mine însumi, proba a reușit, într-un fel. Și atunci, mă întreb dacă nu cumva această metodă de istorie stilistică pe care am încercat să o aplic nu a înseamnat, de fapt, obsesia unei întregi vieți. Sigur, mai sunt, în ce mă privește, și alte lucruri – mă refer mai ales la proza de ficțiune. Dar, să îți clădești o întrega viață științifică pe o anumită metodă și cu o anumită viziune, înseamnă că, pur și simplu, acea idee inițială s-a tranformat într-o obsesie care s-a întins pe întreaga viață. Cred că e ceva. De aceea, pentru mine, acest an trebuie marcat în acest fel special.