Asta îi cere Mercur, Nopții, în numele Zeului Jupiter. Zeii jonglează cu puterile și poftele lor, cu oamenii, cu războaiele. Cu acest dialog începe Amphitrion, piesa lui Molière, pusă în scenă de Silviu Purcărete la Teatrul Național din Cluj. În prolog, Zeul Mercur dorește ca Noaptea să îndeplinească această favoare. Să amîne venirea dimineții pentru ca Jupiter cel îndrăgostit de frumoasa Alcmena să se desfate îndelung cu ea, profitînd de plecarea la război a lui Amphitrion, soțul acesteia, imediat după ce taina nunții s-a înfăptuit. Noaptea nu face pactul imediat. După ce micile tirade dintr-un iscusit captatio benevolensis au devenit convingătoare, provocarea din Cer se coboară pe Pămînt. Mi-l amintesc pe Silviu Purcărete fascinat și explorînd adînc în textele grecilor antici cînd a făcut Danaidele, analizînd raportul dintre Zei și oameni, jocul pe muchie de cuțit dintre putere și cei ce îi sînt subjugați, mecanismul manipulării, al înfruntărilor, al răzbunărilor și blestemelor, joc care determină un șir întreg de tragedii. Lupa atașată de Purcărete scenariului său pentru spectacol augmentează tensiunea fiecărei situații, demersul ei și consecințele. Cunoașterea amănunțită a poveștii, a mitului zeităților, dar și a istoricului conflictelor, atrocităților, anomaliilor amplifică iar și iar tocmai ceea ce este teribil în Zei, protagoniștii formelor puterii. Spectaculosul din Danaidele vine din respectarea pe scenă a numărului personajelor – cincizeci de danaide și cincizeci de egipteni – și din elementele cele mai simple de decor și recuzită. Un turn dintr-o schelă, ca și în Ubu Rex cu scene din Macbeth, cincizeci de valize de lemn, tot atîtea găleți. Grandiosul se construiește la vedere, pas cu pas, scenă cu scenă, adăugînd încă un detaliu, focul, mișcările corurilor, a turnului, domino-ul valizelor. Totul simplu. Ca într-o joacă. Din formule ale inventivității inepuizabile a regizorului, din mișcări matematice, din ritm, din ceea ce energia corurilor emite în fața ochilor spectatorilor. Ca și în Decameronul de la Râmnicu Vîlcea sau în Așteptîndu-l pe Godot de la Sibiu, de pildă, regizorul vizitează cu plăcere spațiul gol. Minimalismul absolut. Acel tip de magie, proprie teatrului, care apare din nimic. Din cele mai simple obiecte, sunete, șoapte, pași. Din cea mai desăvîrșită actorie.
În alt sens, cu altă miză și în altă cheie, mi-am descoperit și acum aceeași uimire în a urmări succesiunea detaliilor care schițează și apoi încarcă cu sens lumea lui Molière văzută de Purcărete. În montarea de la Cluj, planurile comediei (negre) a lui Molière au două dimensiuni. Pe verticală și pe orizontală. Sus, jos, Cer și Pămînt. Sentințe, manipulare și batjocură, pe de o parte, confuzie, nesiguranță, zbateri, pe de altă parte. Balansul acesta se face pe scenă prin cele mai naturale mijloace, într-o iluzie scenică perfectă. În spate stau tehnici impecabil puse la punct, care susțin țesătura naivă a spectacolului. Într-un întuneric luminat doar de cîteva surse, felinare, lanterne, se pune la cale farsa. Noaptea, personajul, și micul ei alai par niște năluci. Vocile dau consistență unui desen de umbre. Corpurile foșnesc de colo, dincolo, precipitînd dorința. Mi se pare minunat să descopăr treptat, pe scenă, în noaptea din Prolog, actorii, șoaptele lor precipitate, parcă spun cîte ceva în greacă, să intuiesc bîjbîiala trupurilor pînă cînd se decide pactul. Ca într-un desen în cărbune, identific, rînd pe rînd, corpuri, voci cîntînd minunat, replici, costume… mister. Regizorul nu complică în niciun fel povestea spusă de Molière, ci o desface cu inocență. Amphitrion este un text despre dublu. Este o mise en abyme și cred că primul de acest fel din dramaturgie. Zeii iau înfățișarea oamenilor. Li se substituie. Jupiter devine dublul, sosia lui Amphitrion, iar Mercur, sosia lui Sosi, valetul lui Amphitrion. De aici, o întreagă cavalcadă de situații comice sau ambarasante, cine este cine, cine este dublul cui, cine este sosia și cine amfitrionul, gazda, stăpînul casei și al iubirii frumoasei Alcmena, cine sînt eu, cine este celălalt, care este raportul într-o relație și prin ce anume, mai ales, se definește unicitatea fiecărui partener. Ce mă face altfel, acela sau aceea pentru celălalt.
Deși cunosc atît de bine trupa Teatrului Național din Cluj, i-am văzut „altfel” pe actori în această întîlnire cu Silviu Purcărete. Deși unii au mai lucrat cu el acum cîțiva ani. Precum și în lucrul minuțios, complicat, profesionist cu Vasile Șirli, cel care semnează muzica și îi inițiază în universul sunetelor, obținînd performanță cu ei, în acest spectacol. Și Corul, dar și „soliștii” au partituri grele, solicitante pe care și le însușesc cu siguranță și știință. Regizorul știe întotdeauna să-și formeze distribuția. El alege un actor, pe acela și nu altul, cu o precizie extraordinară. Cunoaște exact unde dorește să ajungă, ce îl interesează într-un text atunci cînd și-l dorește să-l monteze, dar drumul de la prima lectură pînă la spectacol este un drum liber. Temele pentru improvizație pe care le dă spre studiu actorilor și pe care, apoi, le lucrează împreună sînt cele care determină deschiderea, creativitatea, jocul ca joacă, dezinhibarea, cunoașterea de sine, a nuanțelor care îl interesează pe regizor, spiritul de a co-exista în trupă ca într-o mică comunitate și un univers uman și estetic, explorarea didascaliilor, a unui cuvînt revelator pentru punerea în scenă. Situațiile se desfac și se construiesc împreună, plecînd de la unele soluții propuse de actori la improvizație. Modalitățile comicului lui Molière sînt amplificate de umorul fiecărui actor și de ludicul, ca stil, al regizorului. Stratificarea asta a diferitelor texturi de umor dă și tensiune, și savoare. Iar prospețimea fiecărei interpretări mă pune în fața unor descoperiri sau redescoperiri alerte a registrelor fiecărui actor.
Ionuț Caras în Jupiter are o greutate deplină. Se așează în versatilitate, în seducție în relația cu Alcmena, în raportul de forță cu Amphitrion, pe care îl substituie în amorul carnal, schimbă fețe ale expresivității celui care provoacă un adulter, dar și plăcere, dar și gelozie, dar și păcat, dar și însămînțare. Alura pe scenă are mereu un anumit desen recognoscibil, ca și jocul cu dublul Amphitrion, Matei Rotaru, prin semnele și cromatica costumelor lui Dragoș Buhagiar, al machiajului, care susțin tema sosiei și stîrnesc de multe ori întrebarea „acum cine e?“. Matei Rotaru este, pentru mine, redefinit de Purcărete și Șirli în Amphitrion. Sigur și temător, iubit și trădat, gelos și stăpîn, totuși, alternînd măștile acestea toate cu perfectă siguranță în joc, în priviri, în voce, în rostire, în registrul dramatic al spectacolului. Raportul cu fiecare „celălalt“ se schimbă în joc și asta mi se pare extraordinar. Exact asta face și Ionuț Caras, și Cristian Grosu în Mercur, și Cătălin Herlo în Sosi, și Sînziana Tarța în Alcmena, și Romina Merei în Noaptea, și Irina Wintze în Cleantis. Din prospețimea fiecăruia, personajele sînt în armonie cu textul, cu partitura, în relațiile diferite, schimbătoare, năucite de confuzii substituirilor. Se păstrează echilibrul perfect între comic, senzualitate, tensiune, meditație, moralitate. După Prolog, spectacolul se deschide cu dialogul halucinant între Sosi și Mercur. Nimeni nu înțelege cine este dublul cui, dar cel mai ambarasat este Sosi al lui Cătălin Herlo, care își conduce personajul perfect coerent, extrem de subtil și abil pe tot parcursul poveștii, cu nuanțe pe care nu i le-am cunoscut, adăugînd tot felul de resorturi umorului involuntar, zăpăcelii continue prin care trece în relație cu el însuși, cu Mercur, cu Amphitrion, cu Cleantis, Irina Wintze. Și ea minunată și imprevizibilă, așa cum Purcărete o simte în acest personaj. O servitoare umilă și față de stăpînă, și față de soț, asexuată cumva ca apariție, cu un fel de halat, basma, gumari, pentru ca să devină o Cleantis sexi, care știe ce vrea și cum să atragă. Uneori mi se pare că o inspiră pe Alcmena. Sînziana Tarța rostește și cîntă impecabil ipostezele multiple ale personajului ei, iubirea, seducția, nedumerirea, revolta, dar și totala nedumerire pentru că este acuzată de adulter, deși este convinsă că a doua noapte a petrecut-o în pat tot cu soțul său, și mai pofticios. Drumurile ei pe scenă subliniază uimirea și lezarea, în același timp, sub un strat subțire al simulării unei incertitudini angoasante. Toate celelalte personaje, Corul cu alte cuvinte, este mereu ca un ecou, maleabil, multiplicîndu-și mereu aderarea la o „tabără“ sau alta, la un punct de putere sau altul. Din Cor vin și pleacă toate fețele principale, în el se topesc, Corul subliniază tensiune, erotismul, gelozia, deruta, prin muzică, prin diversitatea ritmurilor, a mișcării, a gesticii, a unui comentariu care se face prin „măștile“ fețelor. Toate costumele, de alcov sau de front, studiul pentru fieacare personaj, cromatica și elementele gîndite de scenograful Dragoș Buhagiar comentează vizual tema dublului și a unui anumit tip de lascivitate.
Sîntem, în Teba, în fața porții casei lui Amphitrion. Cortina este trasă, iar Mercur, plin de nerv și persuasiune, de ironie și cinism pe alocuri în interpretarea lui Cristian Grosu, își ivește capul undeva sus, prin cortină, vorbind din cer bietului Sosi de pe pămînt, prăvălit la buza scenei. Toată verticala asta impune și altfel de rostire, de mișcare, dar și de construcție a comicului. Foarte plin, consistent și vizual, dincolo de cuvînt. De aici, începe povestea. Și se încheie în Ceruri, prin zborul, prin ridicarea la pod, la nouă metri aproape, a lui Jupiter și Mercur, acolo unde Noaptea a făcut pactul acestei înscenări.
Acest Amphitrion al lui Purcărete este ca un exercițiu foarte elaborat, ca un crochiu pe tema „celuilalt“ din Molière. Nu își propune să judece, să fie etic, doar reflexe ale meditației pe tema dată, fără o dezvoltare metafizică, justițiară. Este o spumă de spectacol, care conține voluptățile esteticului ideilor, interpretărilor, muzicii substanțiale, cromaticii. Într-o noapte care permite totul.