Un anume fel de orbire
Am scris de mai multe ori despre incapacitatea ideologiilor de a asculta vocea unor argumente diferite sau contrare convingerilor proprii. Ceea ce reprezintă, în fond, o incapacitate de a dialoga. Implicit, de a negocia. La temelia acestui lanț care a provocat numeroase catastrofe istorice, se află încredințarea inebranlabilă că există un adevăr absolut. Care posedă un caracter transcendent. Religiile se fac de obicei vinovate de acest mod de a gândi, chiar dacă, în epoca modernă, creștinismul, bunăoară, a făcut eforturi lăudabile de a-și recunoaște erorile izvorîte din absolutismul dogmatic după care s-a călăuzit de-a lungul istoriei. Știința însăși nu s-ar fi născut și n-ar fi progresat în absența recunoașterii faptului că adevărul este întotdeauna relativ. Iar civilizația umană n-ar fi ajuns în stadiul de astăzi dacă n-ar fi existat descoperirile științei. Nu mai e cazul să ne întrebăm cum ar fi putut exista umanioarele, arta, literatura, în condițiile unui dogmatism absolut. (Voi scrie data viitoare despre un curent de gândire care a câștigat teren în anii din urmă, și anume acela că nu există valori universale, impunerea lor de către Occidentul european altor civilizații, multe chiar mai vechi, nefiind altceva decât rodul nefast al unei politici numite astăzi mondialiste.) Lăsând la o parte aspectele militare și politice, asistăm săptămânile acestea la cea mai mare bătălie ideologică din istorie: aceea dintre Occident și Orient. Dintre civilizație și barbarie. Ultimul cuvânt nu e câtuși de puțin exagerat. Susținerea, nu a cauzei unui stat palestinian, ci a unei organizații teroriste, de către lumea Orientului Apropiat și Mijlociu, musulmani, șiiți și suniți laolaltă, turco-otomani, ba chiar și de către Orientul Îndepărtat, chinezi și nord-coreeni, reprezintă cea mai bună dovadă. Deși până și Abbas, președintele Autorității Palestiniene, a recunoscut că Hamas nu înseamnă Palestina, Erdogan a clamat contrariul în auzul a zeci de mii de turci.
Realitatea este însă că Hamas a trans–format o fâșie din ceea ce putea fi un stat palestinian, într-o enclavă teroristă, politică și militară. Toate protestele antiisraeliene din lume de după 7 octombrie sunt rodul unei manipulări ideologice masive, și anume punerea pe seama statului Israel a dublei vinovății a Hamas însăși: aceea de a împiedica nașterea unui stat palestinian și, respectiv, aceea de a fi atacat, cu o brutalitate de neconceput în lumea civilizată, statul israelian, în 7 octombrie. Aceasta este o realitate pe care orb să fii ca să n-o vezi. Ca și folosirea palestinienilor ca scuturi umane, amplasarea mijloacelor militare în tunelele groazei de sub spitale și școli. Să nu mai vorbim de milioanele de dolari cheltuite, nu pentru creșterea nivelului de civilizație din provincia guvernată autoritar, ci pentru înarmare, în vederea distrugerii Israelului. Nu e nimic neverificabil și neverificat în aceste constatări. În definitiv, și asta e partea proastă, Hamas a exclus orice posibilitate de negociere, indiferent de costurile umane ale prelungirii conflictului. E cât se poate de clar că, atâta vreme cât G7, ONU, ca să nu mai vorbim de statele de pe axa răului, nu vor obliga Hamas să-și protejeze propriii cetățeni și să predea ostaticii, repetând apelurile exclusiv către Israel, niciun armistițiu nu e posibil. După 7 octombrie, a nu vedea realitatea este o curată orbire, de care suferă nu doar musulmanii, ca și Putin, Xi Jin Ping și unii lideri occidentali sau membri ai unor organizații de stânga.
Barbaria periclitează civilizația tocmai bazându-se pe faptul că n-are în genele ei negocierea, dialogul, toleranța, mai mult, fiindcă știe că acestea reprezintă, în anumite împrejurări, o vulnerabilitate a democrației. De care se folosesc cu cinism. La urma urmei, ce ar trebui, domnule Guteres, să facă Israelul? Sau Ucraina, sau orice stat atacat? I-ați auzit, nu e așa?, pe liderii Hamas declarând că garantarea vieții civililor din Gaza nu e treaba lor, ci a invadatorilor israelieni. Așa că și-au împiedicat propriii cetățeni să evacueze zona de război. Și s-au baricadat în tuneluri construite sub spitale și sub școli. Cu cine și cum să negociezi în aceste condiții? Încă o dată, ce ar trebui să facă Israelul sau Ucraina ca să mulțumească pe toată lumea? Lucrul de care ar trebui să ne temem cel mai tare este ca democrația să piară pe mâna ei. Și, odată cu ea, civilizația. După o mie cinci sute de ani, barbarii sunt, din nou, la porțile Europei. (N.M.)
Ce se întâmplă, totuși, la Voluntari?
Un nou azil al groazei recent descoperit și închis ar fi putut fi o dovadă că autoritățile își fac treaba cum se cuvine. Cu condiția ca orașul în care azilul funcționa să nu fie în Voluntari. Cu alte cuvinte, ca autoritățile responsabile să nu fie aceleași ca în cazul Grobei, iar organizatorii să nu fi procedat în același fel. Întrebarea din titlu e perfect justificată: ce se întâmplă, totuși, la Voluntari? Nu atât pentru că astfel de lucruri n-ar mai exista și aiurea, ci pentru că enormul scandal de la Voluntari, cu urmări administrative și penale, ar fi trebuit să descurajeze, fie și măcar pentru un timp, producerea unor noi orori. S-a spus că protagoniștii acestor noi orori sunt convinși că au spatele asigurat de mai-marii județului. Cum însă să nu fi băgat ei de seamă că precursorii lor, care au contat pe același sprijin, au ajuns în pușcărie, iar oficialii se află și ei în atenția justiției? Tupeul face omul: fostul subofițer de poliție, patron al azilului descoperit recent, l-a înjurat birjărește pe proprietarul clădirii, după ce rupsese facturile pentru utilități și nu achitase chiria, supărat nevoie-mare că fusese reclamat autorităților. De ce ne-am mira că individul se purta la fel cu bătrânii din azil? Și că nu se sinchisește de autoritățile eternizate în Voluntari. Contra cărora nu s-au luat încă măsurile cuvenite: procese în curs, martori, pe bandă rulantă, emisiuni t.v., fără niciun rezultat. Nu sunt convins că de data asta lucrurile vor sta altfel. Nou-vechiul torționar are dreptate să nu se sinchisească. Se pare că poliția, procuratura, primăria, prefectura, în fruntea cărora se află aceleași persoane, sunt de neatins. Iată că acum, când situația părea să se fi răcit, Gabriela Firea își reia cariera politică, revenind candid asupra deciziei de autosuspendare din toate funcțiile din partid. În definitiv, nimeni n-a suferit cu adevărat de pe urma faptelor sale. Deși toți au fost la curent. Deși toți au închis ochii. Nu gratis, evident. Ne aflăm într-o încrengătură de interese și de frici, da, de frici, care va trebui destrămată, dacă nu vrem ca întrebarea din titlu să fie repetată nu numai cu privire la Voluntari, ci și la numeroase alte locuri de pe harta României. (N.M.)
Cultura generală
Pentru generația mea, ca și pentru cele dinainte, referințele literare constituiau un lucru firesc. Până și într-o țară ca SUA, aflată astăzi în puterea corectitudinii politice, literatura era în deceniile trecute o referință obișnuită. Am scris cu oarecare timp în urmă despre două filme americane în care poezia câștiga interesul unor școlari, unii dintr-un mediu select, ceilalți, dintr-un mediu defavorizat. Chiar și în seriale polițiste recente, există ofițeri de poliție care recunosc citate din Shakespeare. Nu mai vorbesc de filmele franceze, mult mai atente la aspectul cultural al situațiilor din viața de zi cu zi. Acest lucru, considerat firesc până deunăzi, devine pe zi ce trece tot mai greu de întâlnit. Este evident nu numai că tipul de referințe s-a schimbat, dar și că de vină este precaritatea cunoștințelor literare (și lingvistice) ale celor mai mulți contemporani ai noștri. Explicația acestui fenomen este că școala nu mai contează pe caracterul formator al culturii generale. Școala din ultimele decenii produce IT-ști. Tot așa cum școala de dinainte de 1989 producea politehniști. Adică, executanți, absolut indispensabili, desigur, dar nu creatori de idei, de minți luminate și inovatoare.
Într-o carte din 2005, una din ultimele scrise de Milan Kundera, intitulată Cortina, tradusă recent în românește de Vlad Russo pentru Editura Humanitas, marele romancier și eseist ceh remarcă următoarele: „Mă gândesc la fraza lui Friedrich Schlegel din ultimii ani ai secolului XVIII: «Revoluția franceză, Wilhelm Meister al lui Goethe și Wissenschaftslehre a lui Fichte sunt cele mai importante tendințe ale epocii noastre».“ Un roman și o carte de filosofie puse pe același plan cu un imens eveniment politic: iată ce însemna Europa de acum două secole. Europa lui Descartes și a lui Kant. Europa epocii moderne. Afirmă Kundera mai departe: „Greu de închipuit că, acum cincizeci de ani, cineva ar fi susținut că decolonizarea, critica adusă tehnicii de către Heidegger și filmele lui Fellini ar constitui cele mai importante tendințe ale epocii noastre. Și mai greu de închipuit este că generațiile din urmă ar putea acorda aceeași importanță unei opere de cultură (de artă, de filosofie) și unui eveniment politic pe măsura prăbușirii comunismului în Europa?“ Nu mai e cazul să adaog: absolut nimeni nu și-ar putea închipui. (N.M.)