Filmul regizorului georgian Rezo Gigineshvili, Pacientul no.1., laureat al Premiului Special pentru Cel mai bun regizor în cadrul Festivalului internațional de la Cottbus, prezintă în detalii naturaliste, cu un ochi clinic, agonia unuia dintre liderii indestructibilei, pe atunci, Uniuni Sovietice, Konstantin Ustinovici Chernenko, care a încetat din viață pe data de 15 martie 1985. Putem privi acest film ca un studiu de caz al predării puterii într-un stat dictatorial, unde din funcție se iese doar cu picioarele înainte. Rusia sovietică prezintă cazul unic pentru secolul XX – faraonii Egiptului antic nu intră în discuție – al împăierii a cel puțin doi lideri maximi, Lenin și Stalin, cu posibilitatea unor pelerinaje la domiciliul de veci. În 2017, cu filmul său, Moartea lui Stalin, Armando Iannucci oferea o spumoasă comedie neagră, cu note absurdiste, dar nu focalizată pe tătucul popoarelor, care era scos repede din scenă, ci pe cei care i-au disputat ulterior locul, demni de o galerie a ticăloșilor: Beria, Malenkov, Molotov, Hrușciov. Dacă frica era acolo una dintre temele importante ale filmului, o frică generalizată, omniprezentă de la eșaloanele de partid și ale poliției politice la omul simplu, în filmul lui Gigineshvili puterea este tema principală, mai ales în momentul cel mai critic într-un stat dictarorial, când ea se transferă de la un lider la altul. Chernenko, aflat pe patul de spital, într-o stare de sănătate extrem de precară, se află în situația periculoasă de a nu mai avea puterea să dețină puterea. Cu toate prerogativele politice intacte, conducând un război în Afganistan, având acces la butonul roșu al rachetelor nucleare, în plin Război Rece cu Occidentul, dispunând de forța tectonică a KGB-ului, atotputernicul lider este un om cu atât mai periculos, cu cât nu mai poate nici să se ușureze.
În cazul celui mai puternic stat dictatorial, promotor al comunismului fără frontiere, chestiunea sănătății liderului devine una a sistemului însuși, acolo unde funcționează pe deplin logica ilustrată de apoftegma lui Ludovic al XIV-lea: „statul sunt eu“. Liderul și omul se confundă ca două fețe ale aceleiași monede, patriarhul absolutist și un bătrân bolnav pe patul morții, într-o psihodramă politică. Chernenko nu mai aparține familiei, ci statului, iar statul, prin uriașul și complicatul său aparat menit să supraviețuiască cu orice chip, își ia toate măsurile ca imaginea liderului să nu fie în niciun fel știrbită. Într-o bună tradiție potemkinistă, Chernenko ilustrează ubicuitatea omului politic sovietic, în același timp pe patul de spital și la televizor, unde află că a efectuat o vizită de lucru la o uzină. Declinul biologic firesc, în ciuda celui mai bun tratament medical acordat, ni-l înfățișează pe lider ca un om printre oameni, adică slăbit, cu probleme ale tractului urinar, cu pierderi de memorie. Slăbiciunea fizică nu corespunde însă tiparului ideologic. Într-o amintire admirativă despre Stalin, modelul tuturor liderilor sovietici, Chernenko afirmă că acesta rezista foarte bine la băutură, ca și nopților nedormite, și că niciodată nu a dat niciun semn de slăbiciune, fizică sau emoțională. Este imaginea omului de oțel sovietic pe care orice lider trebuie să-l întruchipeze, iar Chernenko se străduiește s-o facă. Dictonul care l-a consacrat galeriei invicibililor este „Puterea se smulge, niciodată nu se cedează“, însă persepectiva pe care regizorul o oferă este cea care stă sub semnul unei alte afirmații memorabile aparținându-i lui Denis Diderot desemnând Rusia pe care o vizitase drept „colosul cu picioare de lut“. Într-adevăr, liderul maxim nu mai are la dispoziție decât spațiile mici, unde negociază pentru un pahar de coniac, o țigară nefumată până la capăt și unde desfășoară un mic joc malițios sau crud de-a stăpânul, cu un alt aparatcik ajuns pe patul de spital, un general căzut în dizgrație. Această slăbiciune este atent supravegheată de „organe“, dar ajunge și în atenția omului simplu aflat în fața unui televizor. Acest fapt ne amintește de numeroasele articole care aduceau indicii reale sau imaginare, – palori, tremurături, friguri, amnezii – atribuite stării de sănătate a actualului lider de la Kremlin sau, pentru cei care au apucat Epoca de Aur a ceaușismului târziu, ne amintește de atenția cu care milioane de oameni încercau să citească în tenul tot mai ofilit al secretarului general al partidului, ca într-o ceașcă de cafea, bincuvântarea unui sfârșit cât mai apropiat.
Una dintre scenele cele mai elocvente în acest sens este cea în care Chernenko trebuie să exerseze 17 pași, atent numărați, până la cutia unde își depune votul, urmând să fie reales în buna tradiție succesorală sovietică. Cei 17 pași fac diferența dintre putere și simbolistica ei, pentru că așa cum spune un personaj din film, Chernenko este „condamnat să trăiască“, pentru ca să nu compromită în niciun fel puterea simbolică a statului sovietic pe care-l încarnează, chair dacă între timp a devenit aproape un cadavru ambulant. Într-o ultimă și disperată încercare de a intra în rol, tremurând piftios din toate încheieturile, Chernenko comandă să îi fie dus costumul, să fie îmbrăcat și transportat direct la Kremlin, unde să-și reia activitatea. Cum nu i se poate refuza nimic liderului maxim, Rodionov (Igor Chernevich), șeful KGB-ului, se execută, știind că plimbarea este scurtă, Chernenko adormind în mașină și fiind reîntors la spital. Nici afecțiunea reală sau bine jucată a soției, care solicită un telefon de reconciliere cu unicul fiu, nu-l dezgheață pe nemuritor, totul devine secundar într-un univers asupra căruia domnește ca stăpân absolut, univers care i se scurge printre degete odată cu viața. Regizorul georgian a realizat o nemiloasă radiografie a mentalului sovietic impregnat de ideea sau mai degrabă iluzia puterii care iradiază în toate celulele societății ca o toxină, și care ar trebui să anime cadravrul unui regim în descompunere, cu o ultimă suflare, cu un ultim spasm, cu încă 17 pași. Puterea care devorează și ultimele reziduuri de umanitate are ceva spectral, ca și insolitarea și autismul afectiv.
Există în film și o altă per spectivă care se deschide asupra unui personaj aflat la celălalt pol al însemnătății. Chernenko este dat în îngrijirea unui colectiv de medici, dar cea care are acces direct și aproape permanent la el este asistenta Kobzeva, Sașa (Olga Makeeva), tânără, fără a fi o frumusețe, elegantă atât cât se poate într-o Rusie care poartă încă semnele înghețului brejnevist, cu un iubit „timid“ (Serghei Giliev), și el parte a cercului minciunii, față de care își supralicitează întreaga feminitate debordantă. Ea face obiectul unei prelucrări pe linie informativă, trebuind să raporteze tot ce spune liderul maxim, chiar și în somn, și să se asigure de nevoile sale imediate. Numai că dosarul Sașei nu este unul tocmai curat, având un frate care s-a sinucis, o culpă care iradiază otrăvit când te afli în preajma celui mai important tovarăș. Viața privată îi este și ea atent supravegheată, iar atunci când Sașa se dă în spectacol la un club, bând cu asupra de măsură, tovarășii o recuperează și o aduc la raport. Însă Sașa este pe gustul lui Chernenko, pentru că probabil acesta simte că ea nu face parte din universul de minciună care-l înconjoară și mai ales pentru vitalitatea exuberantă și inconștientă a tinereții femeii. O scenă le surprinde pe tinerele asistente într-un moment de intimitate, punându-și ciorapii, aranjându-și desuurile, o scenă nesenzuală, a fetelor între ele, și care prin inocența ei are ceva din frumusețea unui tablou al lui Degas, cu balerine exersând. Frumusețea și tinerețea acestor fete fără importanță, care pregătesc un spectacol omagial al colectivului, unul dintre ceremonialurile ideologice specifice epocii, fac contrastul abrupt cu degradarea fizică și psihică a animalului politic care zace pe patul de spital. Apoftegma în latină atribuită lui Agostino d’Ippona ar putea fi reformulată astfel în viziunea regizorală a lui Rezo Gigineishvili: inter faeces et urinam morimur. Numeroase grosplanuri sur prind craniul cu contururi de tigvă, pielea emaciat-uscățivă, privirea opacă, de bolnav de glaucom, starea de prostrație a „pacientului numărul 1“. Fecioara și cadavrul stau în fața camerei ca într-un dans macabru, amintind puternicilor lumii ireparabilul declin, inevitabila pierdere a celor lumești și mai ales a controlului asupra lor. Nu știu dacă regizorul georgian a intenționat să facă din filmul său și o fabulă a puterii politice într-un context al regimurilor totalitare, dar filmul direcționează către o astfel de „lectură“. Altfel, în linia lui Tolstoi din Moartea lui Ivan Ilici, filmul este o meditație subtilă pe tema morții în raporturile ei cu puterea.