Romanul lui Cervantes este unul dintre cele mai citite din secolul XVI încoace. Romanul lui John Irving, marele romancier american contemporan, tradus în numeroase limbi, între care și româna (de către Irina Horea), a avut, inevitabil, mai puțini cititori. Le aduc în discuție, dincolo de valoarea lor excepțională, pentru următorul motiv: unul ilustrează cum nu se poate mai bine începutul de drum al romanului occidental, al doilea se numără printre capodoperele care încheie lungul parcurs al genului. Văd istoria romanului occidental sub forma unui cerc, care poate fi și o buclă, în sensul în care, odată cercul închis, se deschide un altul, diferit. În buclă, se reia și istoria altor genuri sau specii. Inclusiv, a poeziei. De ce Don Quijote poate fi considerat cel dintâi roman în înțelesul occidental? O dată, pentru că el închide o formulă de proză, aceea a povestirii, cu câteva secole mai veche, ilustrată de Chaucer și de Boc caccio, de 1001 de nopți, și, nu în ultimul rând, de romanele cava lerești spa – niole, pe care Cer vantes nu le ia ca model, ci le paro dia – ză. Po ves – tirea lasă loc roma nului în clipa în care nu mai re latează e v a d ă r i eroice din rea litate în imaginație, ci dă întâietate a v e n t u r i l o r comice ale unor personaje reale. În fond, Don Quijote este cel dintâi roman care anunță o criză a imaginației atotstăpânitoare în povestirea europeană sau arabă. Și se desparte râzând de ultimul bastion al vechii povestiri, care erau romanele cavalerești. Lumea văzută la începutul romanului din perspectiva lui Don Quijote devine, la sfârșit, lumea văzută de Sancho Panza, conform observației extraordinare a lui Ortega y Gasset.
Romanul occidental se naște o dată cu burghezia, cu platitudinea și cu pragmatismul noii clase. Câteva secole la rând, el va oglindi viața de toate zilele a oamenilor. Va fi realist, naturalist sau nu va fi deloc. Până în zilele noastre, aceasta este paradigma principală a genului, uneori unica de succes la public. Ceea ce romanul modern, realist, de la sfârșitul secolului XVIII și până la jumătatea secolului XX, moștenește de la Don Quijote este perspectiva lui Sancho Panza. Nu însă și comicul, parodia, autoironia, de care nu mai are nevoie, din moment ce despărțirea de per – spectiva lui Don Quijote, care era aceea din romanele cavalerești, era definitivă. Lumea romanului realist este plauzibilă, dramatică sau tragică și, mult mai rar, comică, fiindcă nu este capabilă să ia distanță față de ea însăși, o lume lipsită de umor și de simț al relativității lucrurilor. Recitiți orice roman realist sau naturalist și veți constata că acest fel de a reda realitatea a fost cheia principală în care au fost citite romanele. De către critică și de către cititorii obișnuiți. (Uneori au fost citite în acest fel chiar și romane, care nu mai pot fi incluse automat în realismul clasic, cum ar fi Cartea Milionarului al lui Ștefan Bănulescu, analizat de cei mai mulți critici sub raportul mitologiei unei anumite zone geografice, până când Nicolae Balotă i-a relevat caracterul comic și parodic, anticipând tipul de lectură al lui Milan Kundera pentru romanul postrealist și postpsihologic din epoca noastră.) Romanul a continuat, așadar, să ilustreze paradigma realistă și în interbelic, chiar dacă genul se schimbase, nu pe nebăgate de seamă, ci programatic (vezi Camil Petrescu!), preferând realității colective, sociale,realitatea individuală, psihologică. Acest lucru dovedește că scriitorul a devenit tot mai puțin convins de „unitatea“, de „obiectivitatea“ ființei umane și n-a mai crezut în posibilitatea de a o „citi“ din afară, ceea ce l-a de – ter minat să renunțe la omnisciența naratorului și să se scufunde în intimitatea persoanei întâi a individului și să se limiteze la perspectiva aces tuia. Cum se știe, am numit pri ma formulă roman doric și pe cea de a doua roman ionic. Am bele, realiste. Și am precizat că deo sebirea dintre ele nu este numai de formulă na rativă, ci și una dintre două concepții despre om. Cea de a treia clasă de romane, nu mite de mine corintice, co – respunde romanu lui postrealist și post – psiholgic a că rui cauză o pledează astăzi Mi – lan Kun dera. Sau, sub nu mele care circulă la noi, post modern. Exemplele româ nești erau puține la începu – tul anilor 1980, când scriam Arca lui Noe. Mai bine zis, nu deveni sem pe de plin conștient de origi – nalitatea lor. În litera tura occidentală, ele datau de mai multă vreme și oricum înainte de anii 2000, când le-a semnalat Kundera. Pe scurt, corinticul abandonează atât realis mul clasic, social, cât și realismul psiho logic. Nu de tot, trebuie precizat. Romanul rămâne atașat și astăzi de realitate, doar că nu-și mai face din ea un teritoriu exclusiv de exploatare. După ce a absorbit povestirea și a creat nuvela mo dernă (micul roman), a reintegrat cele două specii epice, redescoperind, totodată, imaginația, miracolul, supranaturalul și alte zone interzise realismului. Mai mult, n-a mai considerat că realitatea este în roman o formă a naturalului. Ca urmare, nu numai că nu și-a mai ascuns tehnica, procedeele, ci le-a exhibat, fără teama de a cădea în artificial. În fine, a regăsit comicul, grotescul, parodia, autoironia din Don Quijote. Și-a permis libertăți de care realismul îl privase vreme de secole.
Cercul pare să se fi închis. Lumea văzută de Garp, protagonistul romanului lui John Irving, seamănă mai bine cu lumea văzută de Sancho Panza decât cu aceea văzută de protagoniștii sau de autorii romanelor lui Balzac, Stendhal, Tolstoi, Thomas Mann, Rebreanu și așa mai departe. Este lumea grotescă (amestec de comic și de tragic) din romanele lui Michel Tournier, Philip Roth, Canetti, Günter Grass, Salman Rushdie, Bănulescu, Breban, Chifu, D.R. Popescu, Donna Tartt, Murakami și atâția alți romancieri contemporani de pe toate continentele. Romanul de azi. Lumea de azi. Punct și de la capăt. Dar cum vor arăta lumea și ro – ma nul de mâine sau de poimâine, înscrise cu siguranță într-un nou cerc de existență, nu mă întrebați pe mine.