Critica e creație
Trei idei au dat naștere primelor dezbateri de după 1965, când moștenirea lui G. Călinescu a putut fi revalorificată de către critica generației noastre. Marele critic afirmase, încă din anii 1930, și cât se poate de categoric, că nu impresia, ci expresia face critica, altfel spus, spiritul ei artistic, creator. El corecta astfel teza lui Lovinescu referitoare la caracterul impresionist, intuitiv al criticii. Putem considera afirmația drept cea dintâi axiomă a concepției critice călinesciene. Cea de a doua este îngemănarea criticii și a istoriei literare, capul și pajura aceleiași monede. Ambele s-au aflat la baza concepției critice a generației 60. Împreună cu ideea primatului esteticului, greșit denumită în epocă, la fel ca și în interbelic, autonomia esteticului (ceea ce ne-a creat dificultăți suplimentare cu Cenzura) și care era împărtășită de cele trei generații maioresciene din secolul XX. Trebuie să subliniez un lucru: combinația celor trei constituie edificiul critic al generației noastre, pe care îl contestă astăzi critica nouă. Contestarea a început nu mult după 1989, când cea din urmă teză a fost acuzată de defetism, neînțelegându-se paradoxul că primatul esteticului a fost o formă de politică literară, fără de care literatura valoroasă din anii 1965 și 1989 n-ar fi putut fi publicată și, probabil, nici scrisă. Un sfert de secol mai târziu, contestarea privește întreaga noastră concepție. Să așteptăm să vedem ce rezultate va avea noul regim, cu formula lui Paul Cernat, al criticii literare. Deocamdată semnele nu sunt tocmai bune. (N.M.)
P.S. În generația noastră, un singur critic, Alexandru George, lovinescian și anticălinescian convins, a fost de altă părere decât ceilalți critici în privința caracterului creator al criticii. I se părea o simplă dovadă de orgoliu din partea criticilor faptul de a se compara cu romancierii sau cu poeții. Critica, act de creație? Un moft! Criticul e un funcționar al literaturii. Critica proprie, în primul rând, îl contrazice pe Alexandru George.
„Cică niște cronicari…“
Cronica literară nu mai e la modă în majoritatea culturilor europene. Și nu de azi, de ieri. Ultimul mare cronicar literar german a murit cu un deceniu în urmă. În revistele franceze, de mai bine de două decenii, cronica literară a suferit un proces de sciziparitate, fărâmițându-se în comentarii concise, de câteva rânduri, mai aproape de publicitate decât de critică. Îmi amintesc despre un astfel de comentariu din „Le Nouvel Observateur“, în care, în cinci rânduri, romanul lui N. Breban Bunavestire era considerat o capodoperă și comparat cu… proza lui Cehov! Meserie curată! Am oarecare experiență în materie ca să nu pot fi bănuit că nu știu ce spun când afirm că multe dintre aceste comentarii sunt, așa zicând, pe necitite. De exemplu, comentariul din revista menționată mai sus la Solenoid al lui Mircea Cărtărescu. Sau un altul, nu mai știu unde, la un roman al Gabrielei Adameșteanu. Declinul cronicii literare coincide cu dezinteresul față de valoare și cu privilegierea succesului. Cartea a devenit un bun comercial ca oricare altul.
La noi, situația nu se prezintă, din fericire, chiar așa de grav. Mai toate revistele au rubrici de cronică literară. Aș începe cu două precizări. Cronicarii literari cu adevărat responsabili sunt mai puțini decât rubricile cu pricina. Critica așa zicând de conveniență permite tuturor veleitarilor să se afirme nestingheriți. În al doilea rând, generația 2000 a abandonat cronica literară, deși promitea la debutul ei să se ocupe de aceeași necesară igienă literară pe care generația 60 o exercitase cu succes la vremea ei. Am scris de multe ori despre acest subiect. Recunosc că îl reiau cu un anumit sentiment de zădărnicie. Nu știu câți sunt criticii care mai sunt convinși de rolul esențial jucat de cronica literară în literatura modenă. Cu atât mai mult în perioade de tranziție, când o nouă ordine literară e pe cale să se nască, precum, la noi după Primul Război, apoi după 1964, în fine, după 1989. Îmi vine greu să înțeleg cum vor criticii douămiiști să-și impună canonul, paradigma, „regimul critic“, abandonând singurul instrument capabil să le realizeze visul. Practicând o critică de tip universitar, într-o manieră tot mai sofisticată, aproape de neînțeles pentru cititorul de rând și chiar de către specialiști?
Cronica este o ramură relativ târzie a criticii. Ea a devenit necesară când numărul cărților de literatură (e vorba despre noi apariții) a atins dimensiuni greu de imaginat în societățile tradiționale. La noi, primul cronicar literar este considerat de obicei Ilarie Chendi, la începutul secolului XX. Rapoartele academice ale lui Maiorescu nu pot fi considerate cronici. Nici articolele lui Gherea. Nici chiar cele ale lui Ibrăileanu. Genul a devenit curent o dată cu Lovinescu, chiar înainte de 1916, și cu critica interbelică din cele trei generații maioresciene. De la Călinescu la Pompiliu Constantinescu, de la Perpessicius la Cioculescu, toți corifeii criticii estetice interbelice au făcut cronică literară. Genul, complet ideologizat în anii 1950, a reaprins flacăra literaturii vii în deceniile următoare. Principalii critici au scris cronică: E. Simion, Mircea Martin, G. Dimisianu, Lucian Raicu, Valeriu Cristea, Petru Poantă și mulți alții, atât în anii de comunism, cât și după aceea. Dacă ei s-ar fi mărginit la studii universitare, generația 60 nu și-ar fi putut scrie operele, realismul-socialist ar fi urmat să-și pună o pecete definitivă pe literatura noastră. După 1989, numeroși critici tineri au preluat ștafeta cronicii literare: Paul Cernat, Alex Goldiș, Marius Chivu, Cosmin Ciotloș, Daniel Cristea-Enache, Răzvan Voncu (ultimii doi, spre cinstea lor, scriu cronică și astăzi) și alți câțiva pe care, e vina lor, nu a mea, i-am uitat. De ce au renunțat apoi, in corpore, la exercițiul cu pricina, mai mult, de ce susțin astăzi repetate rechizitorii împotriva lui, iată întrebări la care caut un răspuns de o bună bucată de vreme.
Critica nu se mărginește, desigur, la cronica literară. Dar cu siguranță începe și se sfârșește cu ea. Și, odată cu ea, se sfârșește și literatura. (N.M.)
O precizare
Scrisesem nota de mai sus, când am primit cartea lui Alex Goldiș, Zoom in/Zoom out. Lecturi de critică și literatură contemporană, cu o amabilă dedicație. Îi mulțumesc autorului, nu în ultimul rând, pentru mențiunea că unele dintre texte au fost publicate în R.l. Lecturile sunt, oricum le-am citi, cronici literare, publicate de-a lungul a 16 ani, între 2007 și 2023, într-un ritm de apariție tot mai scăzut. Nu știu dacă ar trebui să întrevedem în gestul autorului o anumită nostalgie după anii debutului său. Săgețile pe care le aruncă din când în când contra criticii de evaluare mă fac să cred că încearcă să ne convingă că, reluându-și cronicile de altădată, nu s-a răzgândit în privința inutilității genului în critica nouă. Alex Goldiș nu se poate să nu știe buna mea părere despre critica lui, chiar și dacă mi-am exprimat deseori dezacordul cu ideile lui. Vreau doar să fac o precizare legată de felul cum înțelege (sau nu înțelege) ideea de istorie critică. Într-o cronică amplă și severă, a cărei seriozitate mă onorează, Alex Goldiș preferă termenul de istorie a-critică. Adică lipsită de spirit critic. Nu constatarea ca atare mă deranjează. E un punct de vedere și îl respect. În fond, Alex Goldiș acuză faptul că istoria n-ar fi scrisă la două mâini critice diferite, ci că ambele ar fi mâinile mele. Asta ar fi adevărat doar dacă eu aș cita numai părerile care îmi convin, iar pe cele care nu-mi convin le-aș ignora. Ceea ce nu este adevărat. Las la o parte faptul că istoriile literare nu citează de obicei opinii anterioare. Așa că, măcar ca noutate, ideea mea merita atenție. Alex Goldiș mai apelează la un argument: în capitolul despre literatura contemporană, ar lipsi referințele. Trec peste faptul că referințe există, și nu puține, ca să-i atrag autorului atenția asupra unui fapt: în majoritatea cazurilor, aprecierea, caracterizarea, în fond, analiza, chiar formulele critice privitoare la majoritatea cărților contemporane îmi aparțin, fiind, de obicei, cel dintâi comentator al lor. Nu despre orgoliul priorității este vorba, ci despre un adevăr lesne verificabil. Alex Goldiș îl cunoaște: dovadă că, în finalul cronicii, se arată convins că nu Istoria critică mă va consacra, ci cronica literară. În afara precizării cu pricina, nu am nimic de spus, cu atât mai mult în privința, ehe, consacrării. (N.M.)