Prestigiosul Prix des cinq continents de la francophonie a fost decernat în 2022 scriitoarei și scenaristei quebecheze Monique Proulx pentru romanul Enlève la nuit (Éd. du Boréal), în curs de apariție la Editura Casa Cărții de Știință de la Cluj, în traducerea Rodicăi Baconsky și a Alinei Pelea.
Cunoscută cititorilor români din cele două romane publicate la Editura Univers1, Monique Proulx vine de astă dată în România la invitația Institutului Cultural Francez, pentru a se întâlni la Cluj cu studenții câștigători ai concursului de traducere Mot-à-monde și pentru a lansa, la Cluj și la București, romanul premiat. Conversația amiabilă care urmează a fost consemnată de Dan Burcea și de Rodica Baconsky.
Bună ziua, Monique Proulx. Felicitări pentru Premiul Celor Cinci Continente a cărui laureată ați fost în 2022. Ce reprezintă această distincție pentru dumneavoastră ca scriitoare și membră a marii familii a francofoniei ?
Bună ziua, vă mulțumesc că mă primiți în paginile revistei România literară și în țara dumneavoastră atât de ospitalieră (pe care o cunosc deja puțin!). Două cuvinte ca reacție la această recompensă: Surpriză și Bucurie.
Bineînțeles, când îți migălești romanele vreme de 5 ani și când încerci să dai ce ai mai bun în tine, ai, într-un fel, certitudinea muncii duse la bun sfârșit. Dar, când ajungi să fii citit și de alți franco foni, din afara „bulei“ quebecheze, dacă faci să intre în rezonanță și alte sensibilități, care nu cunosc peisa jul nostru social și par ticularitățile noastre de limbă, e foarte emoționant. Există, așadar, o universali tate în scris și în crea ție, când ajungi la esență, nu există granițe geografice și asta trebuie să-ți amintești mereu când scrii într-o „ța ră“ mică, așa cum e Quebecul.
Vă aflați în Ro mânia deoarece, în cadrul con cursu lui Mot-à-monde, proba a constat chiar în traducerea unui fragment din romanul dumnea voastră Dă noaptea deo parte și, de ase menea, fiindcă romanul apare în versiune românească, croindu-și astfel drum către cititorii din țara noastră. Nu e prima dată când veniți în România…
Am mai fost în România în 2016, ca urmare a traducerii și publicării în limba română (la Editura Univers) a două dintre romanele mele precedente (Champagne, Ce qu’il reste de moi). Am fost încântată de primirea pe care mi-au făcut-o concetățenii dumneavoastră, de cât de deschiși au fost, o spun cu toată sinceritatea. Permiteți-mi să profit de ocazie pentru a-i saluta pe Virgil – care era director la librăria Kyralina –, Diana și Sergiu, editor la Univers pe atunci, care m-au întâmpinat ca pe o regină. Poate, între timp, lucrează în altă parte, dar amintirea lor îmi rămâne.
Mă bucur nespus să retrăiesc experiența contactului cu românii, cu traducătoarele și cu tinerii traducătorii, și deopotrivă cu cei care poartă responsabilitatea bunelor relații la toate nivelurile, și cu cititorii, care mi se par incredibil de aproape de sensibilitatea noastră.
Într-un interviu acordat în martie 2022 publicației „Le Devoir“ din Montreal, vorbeați despre romanul Dă noaptea deoparte ca despre „o carte scrisă în stare de grație“. Subiectul său este capacitatea lui Markus Kohen, personajul principal, de a renaște din propria cenușă printr-un gest capital, gest esențial exprimat prin această încercare (copilărească, după cum spuneți) de a se elibera de întuneric și de a reveni la viață. Dacă ar fi să le stârniți curiozitatea viitorilor dumneavoastră cititori români, ce le-ați spune despre această carte? Ce loc ocupă ea în universul dumneavoastră romanesc?
Acest roman m-a absorbit pe de-a întregul – sau mai degrabă Markus, erou involuntar, m-a absorbit în aura sa, în sufletul său mare. L-am scris într-o stare de grație (iar această stare de grație a durat ani…), pentru că misiunea lui Markus mă obliga să frecventez teritorii nu doar literare, ci și transcendente și regeneratoare. Sunt un emisar al acestei cărți, aș spune. E prima dată când per sonajul unuia din romanele mele ocupă așa de mult spațiu, spa țiul MEU, și când îl prezint celorlalți așa cum prezinți un prie ten drag pe care îl stimezi în mod deo sebit. Această carte este cuvântul lui Markus – evanghelia lui Markus, aș în drăzni să spun! – și ar trebui citită pentru că poate să ne elibereze de po verile din viețile noastre.
Markus Ko hen, personaj central în Dă noap tea deo parte, apărea deja, ca personaj secun dar, în Ce-a mai rămas din mine. De ce l-ați ales să fie eroul romanului Dă noap tea deoparte?
El mi s-a im pus. Fără îndoială că personajele își aleg autorii și nu invers.
Totul s-a pe trecut ca și cum Markus nu mi-ar fi dat de ales, ar fi reve nit să mă bântuie și să mă preseze să nu-l părăsesc așa, pe tro tuarul unui oraș ostil, să-i dau o destinație, o viață adevărată.
Pentru un scrii tor, a urmări un personaj cum e Mar kus (cu riscul de a dispărea el, așa cum vă spuneam) e o șan să nemaipomenită: șansa de a se lăsa în voia întrebării esen țiale („Cine sunt?“), dar și de a-și vedea propria societate cu alți ochi, de a constata că, în lumea așa-zis liberă, există enorm de multă servitute și dispe rare.
Trebuie precizat, anecdo tic, și că locuiesc de 30 de ani în cartierul hasidic ortodox din Mon treal, că am fost dintotdeauna fascinată de felul în care cei de acolo se izolează de lume și refuză modernitatea și, mai ales, de reziliența acelora dintre ei care au îndrăznit să fugă din acest mediu închis.
Poate fi citit romanul Dă noaptea deoparte ca o continuare a poveștii pe care o spuneți în Ce-a mai rămas din mine?
Într-o privință, da. Dar lucrul acesta s-ar putea spune despre întreaga mea producție literară: dacă citești textele în ordinea în care au fost scrise (chiar dacă nu e absolut necesar), se conturează firesc un tablou cronologic al evoluției lumii mele și, inevitabil, a lumii în general.
Vă gândiți să faceți din enigmaticul Charlie Putulik eroul / naratorul unui roman viitor?
Nu mă tentați.
Îl iubesc pe Charlie Putulik pentru că omenia lui e plină de slăbiciuni, lasă să coexiste în el duplicitatea și generozitatea, pentru că rezistă în felul lui soluțiilor cu care sunt copleșiți itineranții (spații închise, medicamente etc…), pentru că se reinventează în fiecare zi în condițiile unei sărăcii lucii și a unei veselii… feroce. Dar și el exista da, ba era chiar mai important, în romanul meu anterior (Ce-a mai rămas din mine, pe care îl puteți citi și în limba română, ce bucurie!) și cred că parcursul lui e întrucâtva complet, chiar dacă i-aș putea țese viața la nesfârșit, atât de bogată și de plină de sens e. Dar m-aș afla în situația de apropriere culturală totală – foarte criticată pe teritoriul nord-american – a culturii inuite, pe care aș fi nevoită să mi-o însușesc.
Franceza lui Markus, naratorul din Dă noaptea deoparte, e neobișnuită: e o limbă învățată destul de târziu, asociată unei vieți cu totul noi și pe care personajul parcă o reinventează încercând să se povestească pe sine. Creează cuvinte noi – perfect verosimile și transparente, de altfel, dar inexistente în dicționare –, te face să te gândești că sintaxa lui e tributară limbii materne, conștiința că scrie într-o limbă pe care nu o stăpânește perfect e permanentă… Cum ați procedat pentru a contura vocea lui Markus?
Noi doi ne-am distrat foarte bine.
De fapt, limba e dintotdeauna personajul principal al romanelor mele. Limba e lutul cu care încerc să modelez frumosul, să transmit frumusețe. Romanele, în concepția mea, au ca punct de sprijin în primul rând limba, chiar dacă spun o poveste.
În cazul lui Markus, terenul era nemaipomenit de fertil, fiindcă nu poți decât să-i ierți că inventează și travestește cuvintele, el, care, în această privință, e un neofit absolut, dar un neofit talentat, trebuie spus: e un scriitorist (écrivant) pe punctul de a da naștere unei adevărate producții literare (cea a Maestrului K…).
La început, a trebuit să aflu care e melosul lui. Fiecare roman își impune melosul propriu. Nu vă pot spune cum găsești melosul unui roman, deoarece nu e un proces pe care să-l înțelegi și să-l comanzi, e un dar pe care îl primim. Odată acest melos găsit, inventivitatea lui Markus m-a purtat cu ea fără să-i pot rezista. Inventivitatea și sinceritatea lui totală: pentru el, cuvintele nu sunt definitive (și n-ar trebui să fie pentru nimeni niciodată), le cercetează așadar, în permanență, le face să-și scoată la iveală paradoxurile și culpabilitatea.
Da, ne-am distrat din plin.
Romanele dumneavoastră pun în scenă peisajul canadian, spațiile vaste, muntele, culorile. Aveți un dar deosebit de a le aduce la viață prin scris. Care este secretul?
Și de data aceasta, mă văd nevoită să mă refugiez în spatele misterului scri su lui. Temele pe care le abordează un scriitor au, desigur, legătură cu preferințele sale ca femeie sau bărbat, ca orășean sau sătean, ca ființă socială, în zes trată cu un spirit con templativ sau activ, ca să nu mai vorbesc de spre traumatis mele personale pe care le poate avea de gestio nat. Răspun derea însă se oprește aici.
Singurul meu „secret“ e că mă las cu totul în voia uni versului pe care mă pregă tesc să-l creez, că las deoparte ceea ce din întâmplare sunt, pentru a lăsa spațiu liber pentru ceea ce vrea să intre în mine. Apoi, artizana din mine ordonează și cizelează ceea ce și-a făcut apariția, să zicem, sub forma inspirației, șlefuiește frazele, într-un cuvânt, își face munca de arhitect cu efort și în atâta timp – atâția ani! – cât e necesar.
Montrealul e un oraș fermecat, dar și un oraș al rătăcirilor celor mai diverse, un oraș „tentacular“. Cum trăiți, percepeți relația cu orașul dumneavoastră?
Montrealul n-a fost orașul meu dintotdeauna. M-am născut la Quebec și am stat acolo 30 de ani, am păstrat, deci, în mine imagini ale unui oraș armonios și frumos, oarecum ordonat, cu dimensiuni umane, un soi de prelungire amicală a familiei. Sosirea la Montreal a fost un șoc, un șoc salutar. A trebuit să mă descurc în haosul unui oraș cosmopolit, fără limite, inestetic, un fel de babilonie în care, în mod miraculos, domnea pacea între diferențe. A fost un imbold pentru scrisul meu. Dezordinea aparentă și bogăția vivifiantă a Montrealului au constituit ani de zile subiectul meu de predilecție: culegerea de povestiri Les Aurores montréales (Aurorele montreale) (Éd. du Boréal, 1996), printre altele, care mi-a luat 10 ani, este un fel de portret caleidoscopic al Montrealului. Ce-a mai rămas din mine, de asemenea.
Iar acum, ceea ce mă fascinează la Montreal și mă deprimă, totodată, e numărul înfiorător de persoane fără adăpost și de itineranți de toate originile, care sunt peste tot, rătăcesc fără scop, cerșesc, ne aruncă în față fără rușine sărăcia lor. Nu mă pot obișnui și nici nu trebuie să ne obișnuim. Știu că în toate orașele din lume sunt oameni excluși de la minima demnitate, dar într-un oraș nordic cum e Montrealul, unde temperaturile coboară la minus 20 de grade mai multe luni pe an, e intolerabil.
Markus s-a născut, printre altele, bineîn țeles, din această indignare. Îl pun să treacă prin experiența vieții de itinerant, pentru că aceasta e soarta pe care le-o rezervă viața majorității tinerilor evrei hasidici din Montreal, care își părăsesc brusc comunitatea.
Sunteți romancieră și scenaristă, deci aveți cel puțin două perspective din care poate fi privită lumea. Pe care o preferați?
Sunt o romancieră care a scris scenarii de film vreme de 25 de ani, printre altele pentru a-și câștiga existența, dar și pentru că îi făcea mare plăcere – ador cinematografia –, chiar dacă detesta aviditatea, narcisismul și cruzimea din acest mediu. În cele din urmă, am renunțat la munca de creație ca scenarist, dar continui să fiu mentor pentru mulți scenariști, și tineri, și cu experiență, care mă solicită.
Cinematografia este o industrie și nu ne putem aștepta de la industrii să le acorde creatorilor libertate și timp – două elemente la care eu țin mult și pe care le consider esențiale în munca mea de romancieră.
Critica a afirmat că „marea temă“ care bântuie textele dumneavoastră este transcendența. Cum o abordează eroul din Dă noaptea deoparte?
Realitatea ESTE transcendență, fie că descoperim acest lucru, fie că nu. Dacă nu ne dăm seama, asta e, ne trăim viața mai departe, în vas închis, în sinele nostru mărunt și strâmt, chinuit de o disperare liniștită care, în cel mai rău caz, se pre schimbă în ostilitate față de lume.
Nu pot decât să evoc mereu aceste ziduri dureroase pe care omul le-a ridicat în jurul său fără să-și dea seama și pe care în cearcă să le uite de-a lungul vieții refugiindu-se în toate dependențele și drogu rile inima ginabile, inclusiv în iubire și religie. Ar fi to tuși suficient să vadă că nimic nu-l ține prizonier cu adevărat, nimic ce să nu fi fost construit de el însuși, să vadă că e conectat la tot ce-l încon joară, că bucuria se găsește în această circulație liberă între tot și toate, vizibil și invi zibil.
Markus a fost într-un fel silit să desco pere acest adevăr, dat fiind trecutul lui hasidic, faptul că a fost îndoctrinat religios toată copilăria și tinerețea. Când ajunge în ceea ce el numește „le Frais Monde“, Lumea cea Nouă, degeaba renunță la elementul religios; a fost forma tat cumva în profunzime, prin urmare e imediat vulnerabil la realitate, la realitatea care înseamnă deschidere. E pur și gol ca un nou-născut, vede lucrurile și fiin țele așa cum sunt, fără condiționări sau judecăți. Astfel, el repune în discuție pertinența tuturor alege rilor umane pe care le impune ambiția, decide că iubirea și solidaritatea sunt singurele căi viabile, că, în fond, să dai e mult mai gratifiant decât să primești.
De altfel, tocmai grație acestei deschideri totale îl poate întâlni pe Maestrul K al său…
Din punctul de vedere al traducerii, chiar și numai titlul romanului ridică dificultăți. Ce sfaturi ați da traducătorilor dumneavoastră în ceea ce privește limbajul neobișnuit al eroului?
Sunt plină de admirație și de recunoștință față de cele și cei care se angajează în traducerea romanelor mele, mai ales a romanului Dă noaptea deoparte, atât de puternic marcat de o limbă culpabilă și juisivă. Nu pot decât să-i îndemn să încerce și ele, și ei, să trăiască bucuria și libertatea, să-și însușească textul și să se joace cu el cu cât mai multă plăcere.