Întâlnim în poezia lui Horia Bădescu o relativitate aidoma unei melopei tremolate în tranziția sa de la certitudine la dubiu și de la dubiu la certitudine, într-o consecvență a propriei sale desfășurări. Nimic nu pare a începe realmente, nimic nu pare a se sfârși realmente, sub egida unui prezent care însumează trecutul și viitorul, identic problematice: „De frumusețea prezentului nu te-ndoi./ Iart-o!/ Se-nchid ușile,/ se clatină la fiece pas/ scările pe unde cândva adia cântecul/ mierlei./ Iart-o și iartă-l!/ Până ieri încă nu se născuse,/ până ieri cădea ora din ea;/ în tine îngropai oasele clipei./ Iartă-l și lasă-l să-și ducă povara!/ Pe caldarâm se târăște umbra/ zilei de mâine“. Sau apoftegmatic: „Nimic de-nțeles ori poate totul“. Avem a face de fapt cu un film al condiției umane astfel cum e receptat de ochiul unui introspectiv. Secvențele acestuia relevă în eterogenitatea lor impulsul unei ecologii sufletești. Un mediu în care ființa și ambianța se recunosc reciproc. Uneori materia dură în încremenirea sa, după ce și-a epuizat narativul, și-a sleit vitalitatea: „Chipuri de pământ, chipuri/ de pe care timpul și viața/ s-au scurs, albii uscate, crevase/ în care sarea lacrimii a-ncremenit;/ nici mâini, nici buze care să le spună/ povestea/ – îndurătoare sunt tăcerea/ și singurătatea – / chipuri pustiite de orice speranță,/ pe care uneori le ia în palmele lui/ Dumnezeu“. Alteori o deschidere ospitalieră a unei naturi tradiționale: „Odihna bună din cântecul pietrei,/ din floarea de viță/ în care freamătă cuvintele vinului,/ odihna bună a norilor/ pe buzele ploii,/ odihna zilei pe care o primești pe credit/ și fără dobândă“. Între cele două ipostaze tensiunea necunoscutului, o așteptare interogativă înscrisă în dimensiunea timpului și în cea a spațiului: „Toamna,/ un râs de copil,/ o iubire târzie în care toate/ se uită și pier,/ toamna,/ sălbatică fulgerare de sine,/ sabat al tăcerii și umbrei,/ sărutul lui Dumnezeu pe creștetul lumii!“.
O soluție provizorie e firește cea scriptică. Ființa poetului se poate strecura între contraste, între natura celestă a spiritului și cea terestră a trupului, spre a ajunge la ermetismul vocației proprii: „Să te strecori printre zilele,/ îngăduitoarele, fastele, plinele,/ file albe pe care te trudești/ să le umpli cu scrierea/ ființei tale cerești,/ cu nisipul trupului risipit pe dale/ pe care-l calcă doar umbra ta sub sandale./ Ce scriere ciudată, încâlcită,/ într-o limbă doar de tine citită!“ Filonul inspirator rămâne aceeași relativitate producătoare de mărturii convergente. O dialectică a ființei dobândește o multitudine de variante, uneori speculative („Nici măcar o fărâmă de adevăr/ de care să nu te-ndoiești,/ nici măcar o lucire,/ o scânteie, un scapăt“), alteori senzorial mijlocite prin expresie metaforică: „Cu mâinile mâinele-l pipăi/ pe zidăria luminii;/ aspru și moale și fluid/ precum pielea adierii de martie,/ o trecere între tine și tine/ prin care abia se strecoară/ pasărea-vânt“. Un anotimp introduce o vârstă ori mai multe, într-o spontaneitate a regăsirii sub o divină acoperire: „Țipă întruna peste pământ,/ ziua și noaptea, pasăre-vânt,/ caută iernile, caută verile/ și nu mai află decât tăcerile,/ caută loc să se-așeze și nu e/ creangă s-o sprijine, piatră s-o suie,/ caută mâinele, caută locul/ și-i stă pe cale numai norocul./ Țipă-ntruna peste lume/ pasărea fără nume/ până-n hăul din cuvânt/ pasărea, pasărea-vânt!“. Dar e posibilă și căderea lumii în intemporalitatea unei arderi apocaliptice: „Arde cerul, arde pământul,/ arde sufletul tău pe buza/ uitării./ Fără preț viața/ la licitația răului/ în rana ascunsă-a fiecărei zile/ începutul și sfârșitul stau față“. De asemenea o domesticire a dezastrului care se ramifică într-o suită de întrebări fără de răspuns: „Toate pieriră, toate s-au dus;/ e răsăritul numai apus,/ e clipa numai umbră de clipă/ și e văzduhul umbră de-aripă,/ rană e cerul peste câmpie,/ unde e capătul cine mai știe?/ Unde se năruie vântul și ploaia,/ unde se-nchide-n pustiu odaia,/ unde-nflorește ramul de sânger,/ unde se-ascunde puiul de înger?/ Unde să fie tot ce s-a dus,/ cu răsărituri și cu apus?“. Criza asumată implică orientarea întrebărilor ultime, inclusiv către persoana auctorială: „Ce faci tu cu sufletul tău,/ tăvălit prin mocirla zilelor uitate/ de răsuflarea luminii,/ târât prin țărâna imundă a clipei,/ azvârlit ca o zdreanță/ de care te lepezi/ ca de pielea uscată a șarpelui,/ când nimic dedesubt nu se-arată?/ De ce te rușinezi de plânsetul lui,/ de murmurul lui la ușile împărăției/ ca de o boală necuviincioasă?“.
Într-o asemenea atmosferă poetul își articulează o tactică a defensivei. O îndepărtare de lume sub chipul similijuridic al unei lipsiri de posesie cu dramatice consecințe: „Tot ce ți-a fost dat/ și nimic din ce-a fost al tău./ Nimic din ce nu știe pământul/ și din amnezia visului,/ dar mai plin de lumină-i adâncul sobolilor/ și de milă sufletul fiarei,/ mai adevărat decât toate faptele tale/ firul de iarbă“. Tăcerea și întunericul apar echivalate cu un refuz al cosmosului de-a relaționa cu ființa, misterul acestuia dobândind statutul de pedeapsă: „Și e după-amiază/ și timpul la jumătatea/ tăcerilor sale/ și cad din cer meteoriții/ luminii./ În umbra făcutelor se-ngăduie/ lumea,/ pieziș stau geometriile ființei;/ pe umăr, greul văzduhului/ și sărutările lutului“. Sau cu o exaltare a doloricelor constatări: „Ceea ce încă nu știm,/ mai adevărat decât noi înșine/ este:/ tăcerea din care ceva oricând/ se-ntrupează,/ liniștea fără de capăt din babilonul/ cuvintelor,/ întrebarea despre un lucru nicicând închipuit“. Sau aceeași tăcere cum o anvelopă a toate: „Glasul tăcerii/ într-o dimineață de vară/ fără de capăt./ În de ele lucruri și oameni./ În sine însăși ființa așteptând/ răsăritul“. Revenind la relaționare ca la o constantă a conștiinței umane înregistrate în orarul fatal care o limitează: „Ți-au rămas doar axiomele/ incertitudinii!/ Neschimbată e ora în ceasul ei,/ de sine însuși se-mpiedică/ pragul“. Aporia morală e suverană, obiectivându-se: „Cine te duce de mână,/ cântec de fiară bătrână?/ Cine-ți încurcă potecile,/ amestecatele, secile?/ Ce vizuină a lunii/ poartă pe aripi lăstunii?“.
Tangentă la o seamă de motive de prim ordin, poezia lui Horia Bădescu ilustrează cu har ceea ce am putea numi o inocență rafinată.