Într-una dintre primele zile ale recentului Festival Național de Teatru, am văzut un spectacol portughez, intitulat nici mai mult, nici mai puțin decât Catarina și frumusețea de a ucide fasciști, text și regie de Tiago Rodrigues, producție a Teatrului Național „Di Maria II“ din Lisabona. Textul ironizează (oare?) mania vremurilor noastre (deci și ale lor) de a descoperi peste tot fasciști. Fasciști sunt cei care disprețuiesc femeile, cei care nutresc alte convingeri decât cele corecte, de stânga, cei care nu recunosc drepturile depline ale femeilor, ale homosexualilor, într-un cuvânt cei care sunt împotriva noastră, conform unui vechi principiu, dacă pot să-i spun așa, practicat de regimurile comuniste de altădată, defuncte azi (oare, oare?).
Spectatorii se trezesc mai întâi în prezența unui fel de familie de vânători de astfel de fasciști, care-și numără din când în când victimele; fiecare membru, ajuns la o anumită vârstă, este pus la încercare cu o primă astfel de victorie asupra fasciștilor. Toți membrii familiei, care discută pașnic, în primele scene, despre o mâncare de picioare de porc, sunt autorii mai multor asasinate de acest tip, desigur fără să fie descoperiți și pedepsiți de justiție. Poți avea o clipă iluzia că te afli în epoca dictaturii lui Salazar, când aceste crime politice ar fi părut, oarecum, justificate. Dar, surpriză, suntem în vremurile democratice care au urmat celebrei cândva dictaturi salazariste, ceea ce poate fi sesizat, dacă ești mai atent, încă din prima scenă, la fustele în care sunt învăluite toate personajele, bărbați și femei deopotrivă, aluzie clară la vremurile progresiste pe care le trăim. Discuția despre răul din lume, despre tratamentul aplicat femeilor și așa mai departe, o ia înspre feminismul cel mai dur și deloc rezonabil.
Totul merge strună, până când vine rândul uneia dintre fiicele familiei lărgite, cum li se spunea pe vremuri unor ședințe de partid (comunist, firește), aici locul nemembrului fiind ținut de un unchi, în fustă și el ca toată lumea, vine așadar rândul unei fete, căci crima este un fel de botez religios, sau examen de maturitate (cum se numea bacalaureatul în anii comunismului biruitor). Ei bine, fata pare convinsă de ideile și deciziile familiei lărgite, până în momentul când, punându-i -se în mână pistolul, arma cu care-și aplică toți convingerile, fata are revelația faptului că există și alte mijloace de a-ți face dreptate într-o democrație. Și toate fustele se revoltă împotriva indeciziei sale, încearcă toți să o convingă de justețea cauzei lor, fata pare o clipă că se va conforma, după care le predă arma și se declară gata să-l apere cu pieptul ei pe deputatul dreptei, răpit și pregătit să fie ucis în botezul focului. În zadar se zbat mama și ceilalți membri ai teribilei familii, fata e convinsă că, în democrație, există și mijloace (pașnice) de a-ți impune convingerile.
Din senin, toți membrii familiei, inclusiv cea al cărei botez al focului fusese ratat, cad împușcați de câte-un glonte nevăzut, tras de cineva la fel de invizibil, iar ostatecul pregătit pentru sacrificare, după ce asistase mut la dezbaterile familiei, ocupă prim-planul și începe să-și debiteze propriile convingeri. E vorba de un deputat de dreapta, declarat de „sfânta familie“ fascist de tip nou (așa cum fasciști erau, după ei, toți cei 74 de inși uciși de ea), personaj care ocupă prim planul, privit de morții care se ridică pe rând și-l ascultă stupefiați, debitându-și convingerile. Unele mai ponderate, altele de un extremism evident. După primele cuvinte, evident contrare convingerilor corect politice ale acestei „sfinte familii“, cum i-ar fi spus vreun Marx și vreun Engels, din publicul aflat în sala „Ion Caramitru“ a Naționalului bucureștean se aude un vag protest, reluat apoi mai ferm de alte voci, tot mai vehemente, care trăiesc pe pielea lor convenția artistică, ce-i drept extrem de realist lucrată.
Chiar pe rândul unde stăteam eu, subsemnatul, o duduie brunetă, cu ochelari, începe să protesteze, se aud huo-uri susținute de peste tot, încât aveai impresia, ca spectator, că e gata, spectacolul se va întrerupe. Numai că nu toată sala era atât de predată convenției luate drept realitate, duduia brunetă cu părul lung și ochelari iese indignată, pesemne că pe scenă se spun lucruri contrare convingerilor sale, dar în final, când lunga tiradă de dreapta, cu inflexiuni chiar de extremă dreaptă, se termină, sala, cea rămasă, izbucnește în prelungi aplauze și chiar urale.
Odată, demult, prin anii ’50 ai secolului trecut, la Teatrul Național din Cluj, îmi povestea Ion Vlad, un drag profesor de la Facultatea de Filologie din oraș, un om al muncii (ciocănar), adus să se culturalizeze, o prevenea pe eroina din Intrigă și iubire să nu bea otrava din paharul pe care-l ținea în mână, cu un decis „nu be’, tu!“, de fiecare dată când aceasta se pregătea să-l, ca să zic așa, abordeze, până când eroina desăvârșindu-și (sic!) opera, cade răpusă, iar spectatorul de tip nou îi strigă din stal „no, ai văzut tu, proastă?!“. Numai că duduia indignată nu părea a fi om al muncii de acel nivel social, ceea ce demonstrează că stângismul a urcat pe treapta culturală. Sau, poate, nivelul culturii va fi coborât, influențat puternic de criteriile non-culturale ale noii politici, poreclite progresism?
Nu-i adevărat că istoria nu se repetă. Ea se repetă, dar în feluri care ascund modelele, astfel încât lumea să fie convinsă că merge înainte, spre „cele mai înalte culmi ale“ și ale…