Persoana aceasta nu are nicio legătură cu personajul din simpaticul serial de televiziune Hudson and Rex, ci se referă la o figură sinistră din marele film din 1960, în regia lui Robert Aldrich, „Ce s-a întâmplat cu Baby Jane“, What ever happened to Baby Jane, având-o în rolul principal pe Bette Davis, se pare ultimul rol din bogata ei filmografie. L-am revăzut și am trăit aceeași groază ca la prima vizionare. Mi-a înghețat sângele în vene și artere simțind tot geniul terorii care domină filmul. Dar nu despre formidabila tensiune psihologică vreau să scriu, ci despre un aspect care trece ușor neobservat. La un moment dat, personajul respectiv, intrând într-o bancă de unde trebuie să ridice o sumă de bani, după ce îndeplinește toate formalitățile, îi spune funcționarului de acolo: Dar să știți, cred că m-ați recunoscut, eu sunt Baby Jane Hudson. Tânărul face ochii mari dar dându-și seama că are de-a face cu o persoană pe jumătate dusă, înclină capul și spune: Da, sigur… Apoi îl întreabă pe un coleg: Tu ai auzit de ăsta, Baby Jane Hudson? Nici acela nu auzise. Cu zeci de ani în urmă, pe vremea când era copil, personajul avusese mare succes pe scenă, ceva à la Shirley Temple, după care, odată cu trecerea timpului, căzuse în uitare… Doar că ea continua să trăiască cu amintirea gloriei de odinioară. De aici pleacă toată drama. Dar eu îmi dau seama de un adevăr foarte trist. Câți oare dintre noi, autori mai mult sau mai puțin talentați, nu se pun sau nu sunt puși în pielea acestei Baby Jane Hudson, și ducându-se în vreun magazin, la un moment dat să fie sufocați de propriul orgoliu și să se lege de vânzătorul de acolo, spunând exact același lucru: Eu sunt cutare, sper că știți… Normal că vânzătorii habar nu au cine ești mata, unii, din delicatețe, îți fac jocul, alții însă te iau în râs. Atunci e cel mai grav. Oamenii nici nu știu că ești scriitor, darămite să știe ce ai scris. Mulți autori, aflați la o vârstă venerabilă, cad în această cumplită capcană. Descoperind că sunt niște iluștri anonimi, de care nimeni nu a auzit, își pot pierde mințile. Alții, din fericire, sunt nesimțiți și-i doare undeva de faptul că sunt ignorați. De aceștia, evident, nu vreau să vorbesc fiindcă mi se par mult mai odioși decât aceia pe care orgoliul îi sufocă. Pur și simplu, acestora le fuge pământul de sub picioare când realizează că, după o muncă de o viață, numele lor nu face să tresară nimic în sufletul și în mintea concetățenilor. E teribil, dar asta e. Baby Jane Hudson, eroina din film, interpretată de Bette Davis, cade în patima băuturii și ajunge torționarul propriei surori. Scenele sunt incredibile și, probabil, cenzorii noștri de pe vremea când producția aceasta cinematografică a intrat pe ecranele românești nu și-au dat seama că, îngăduind difuzarea acestui film, ne ajută să ne gândim la marile torturi care aveau loc în gulagul autohton. Așa că am făcut legătura între producția lui Aldrich de acum mai bine de jumătate de secol cu filmul Arest din anii noștri, în care ni se prezintă un caz similar. A sta în aceeași casă sau celulă cu torționarul este ceva de o duritate extremă, care a fost inventat pentru a duce distrugerea victimei până la capăt. Nu mai ai nicio clipă de răgaz, fiindcă-l ai tot timpul în fața ochilor pe acela care te insultă și te bate. Victima în film este interpretată de Joan Crawford. În viața reală, între cele două actrițe era o rivalitate exacerbată, așa că nu e exclus ca Baby Jane, alias Bette Davis, în scenele bestiale, să fi pus și ceva din patima care o domina în viață. Nu cred însă, ha, ha, că Iulian Postelnicu, bătându-l pe Alexandru Papadopol, întrucât acesta era rolul, să fi trăit vreo patimă similară.
Dar ne întoarcem la momentul disperării, acela când artistul, autorul descoperă că nu e cunoscut de nimeni. Atunci îi trec prin minte cele mai negre gânduri. Ce să facă? Să se omoare, să-i omoare pe aceia pentru care nu înseamnă nimic, să pregătească atentate teroriste? Ce poate să facă? Este marea încercare a vieții sale. Se află în fața unei răspântii și în funcție de alegere își decide viitorul. Din câte știu, unii mari spirituali au trăit o asemenea experiență care le-a înrâurit hotărâtor existența. Până atunci fuseseră oameni obișnuiți, inteligenți, cultivați, talentați, dar supuși teribilului șoc, ies, ca să zic așa, din cadrele normalității și aleg drumul abrupt. Evident, nu cad în capcana întinsă de diavol, aceea de-a recurge la crimă, iar atunci, nemaiavând ce face, se angajează trup și suflet în ascensiunea către propriul sine, totuna cu transcendentul. Dacă nu aveau un asemenea șoc și, mergând pe stradă, vreun străin, bunăoară, s-ar fi apropiat și le-ar fi spus: Ah, maestre, ce mai faceți? Ce ați mai creat? etc., etc., probabil, că nu ar fi avut o asemenea orientare majoră… Așa că, fără comentarii, uneori poate-i mai bine să nu fim luați în seamă. Ni se va deschide astfel în față un orizont copleșitor pe care, chiar refuzându-l, până la urmă tot ne supunem lui.