Am citit recent o biografie a lui Max Ernst, după ce am văzut, în vară, o excelentă retrospectivă la Hotel de Caumont din Aix-en-Provence. Puținele lucruri pe care le știam despre marele artist au fost invadate de informații diverse, de amănunte biografice și citate din corespondența și scrierile despre pictură. Am dat acolo peste o declarație amuzantă: una dintre cele mai mari recunoașteri ale valorii lui Max Ernst a fost numirea sa ca Satrap al Colegiului de Patafizică.
Pentru prima dată am auzit de acest Colegiu de la regretatul Luca Pițu, în timpul unei vizite la Iași, înainte de 1989. Suna subversiv și clandestin. Nu mai știu dacă el, Luca Pițu, fusese sau nu admis în rîndurile Colegiului, unde condiția esențială pentru a te înscrie era să achiți „finanța“.
Cred că în aceeași vreme, nu mai știu exact, am cumpărat o bijuterie de carte, Ubu Rege, a lui Alfred Jarry, tradusă excepțional de Romulus Vulpescu. Tălmăcitorul a fost silit să reinventeze în română cuvinte inventate în franceză. Țin minte două. Unul era denumirea dată pantofilor, „calcăncacă“, iar altul era atît de sugestiv încît nici nu mai trebuie spus ce desemna: „cornuburții“. O carte care arăta fabulos (Romulus Vulpescu se pricepea la asta) și pe care, împrumutînd-o unui prieten care a împrumutat-o mai departe, nu am mai văzut-o niciodată.
Pentru cei mai puțin familiarizați cu literatura franceză, alta decît cea mainstream, Alfred Jarry (8 septembrie 1873 – 1 noiembrie 1907) a fost un fel de copil teribil, un geniu al parodiei, un excentric, un gînditor în afara căilor bătute și, în plus, un avid de glorie. Elev strălucit în liceu, nu a reușit să intre la Școala Normală Superioară, unde a fost respins de trei ori.
Ubu Rege este opera sa cea mai cunoscută, iar premiera ei la un teatru parizian a coincis și cu ultimul spectacol, scandalizînd criticii teatrali ai vremii. Charles Morin numește spectacolul „une connerie“ („o tîmpenie“ e traducerea cea mai cuminte). De la această piesă, limba franceză s-a îmbogățit cu un cuvînt: „ubuesque“.
Jarry era un personaj incomod, un scandalagiu, care a avut în viața sa trei repere: bicicleta, revolverul și absintul. Da, revolverul nu era doar un obiect de recuzită, scriitorul francez chiar trăgea cu el din cînd în cînd, în aer. Se spune că o doamnă scandalizată de focurile trase, i-ar fi spus la un moment dat că s-ar putea ca un glonț să-i lovească vreunul din copiii ei. Jarry a răspuns nonșalant: „Doamnă, dacă această nenorocire s-ar întîmpla, vă vom face alții.“
În afara bine-cunoscutei piese Ubu Roy, posteritatea lui Jarry este menținută vie de Colegiul de Patafizică, înființat de adepții lui în 1948. E vorba de o știință nouă, definită astfel: „Patafizica va fi înainte de toate știința particularului, chiar dacă se spune că nu există știință decât a generalului. Ea va studia legile care guvernează excepțiile și va explica universul suplimentar față de acesta… un univers pe care îl putem vedea și pe care poate ar trebui să-l vedem în locul celui tradițional.“ Colegiul de Patafizică este o societate de cercetări savante și inutile.
Jarry face și un portret al patafizicianului: „Nimeni nu este mai pozitiv decât patafizicianul: hotărât să așeze totul pe același plan, el este gata să primească și să adune totul cu aceeași curtoazie.“ Această atitudine este cunoscută sub numele de „principiul echivalenței“.
Cea mai importantă distincție a Colegiului este Ordinul Burții, acordat pentru conduită patafizică meritorie sau serviciu adus patafizicii, ordin pentru care sînt eligibili toți care dovedesc Onoare suficientă în armată, magistratură, arte, cler, comerț, nobilime sau lumea interlopă. (Ioan Groșan a inventat un termen, „corupție fără onoare“, pentru cazul în care dai șpagă și nu ești „rezolvat“.)
Revenind la Colegiul de Patafizică, este interesant de remarcat că el are membri reali și, deopotrivă, membri imaginari. Există și cîteva catedre dedicate unor ramuri ale patafizicii: Mitografia științelor exacte și absurde, Nautica epigeană și hipogeană, Velocipedologie, Cinematografie și Onirocritică, Crocodilologie și Lucrări Practice ale Belgiei.
Ei, bine, revin la Max Ernest și la bucuria lui de a fi fost numit Satrap al Colegiului de Patafizică. Corpul Satrapilor cultivă „patafizica și acționează prin însăși prezența lor. În acest fel, ei poartă patafizica în interiorul și în afara Colegiului. Satrapii nu au niciun fel de obligații.“
În afara lui Max Ernst, au mai fost satrapi (de fapt, poate că mai și sînt, calitatea de satrap nu se pierde odată cu dispariția fizică), Marcel Duchamp, Raymond Queneau, Boris Vian, Joan Miró, Man Ray, Umberto Eco, Kazuo Watanabe. Lor li se adaugă Eugène Ionesco și alți cîțiva. Printre ei, Ergé, cîinele lui Jacques Prevert, și crocodilul Lutembi.
Iată declarația lui Ionesco la primirea în rîndul Satrapilor, în 1957: „Sunt acoperit de galoane. Nu sunt doar membru al Academiei franceze, ci și al Academiei din Maine, al Academiei Lumii latine, al Academiei de Arte și Litere din Boston și al Academiei din Vaucluse și, mai presus de toate, și acesta este cel mai important titlu al meu, sunt un Satrap al Colegiului de Patafizică, ceea ce face mai mult decît toate academiile trecute și viitoare.“
Crocodilul Lutembi nu a făcut nicio declarație cînd a fost numit Satrap.