Trimis la zece ani să continue școala la un colegiu privat din Focșani, elevul Rosenstock Samuel s-a simțit abandonat printre străini și, nereușind să se integreze în colectivitate, s-a izolat tot mai mult. Ca toți elevii, indiferent de etnie și de religie, el era obligat să glorifice sărbătorile naționale, să ia parte la slujbele duminicale de peste an (școlar), să învețe cântece patriotice. Acestor activități „didactice“ care i se păreau silnice li s-au adăugat intoleranțele de tot felul și glumele rasiale, care au dus la (auto)marginalizare. În astfel de vremuri, când nu tuturor evreilor le era recunoscută cetățenia română, atitudinea batjocoritoare și discriminatorie din școală i-a provocat tristețe și scârbă. De altfel, dacă este să dăm crezare mărturisirilor din romanul foileton Faites vos jeux, considerat de critica literară a fi printre puținele sale texte autobiografice, ideea sinuciderii i-a bântuit întreaga adolescență.
Decizia ulterioară a părinților de a-l trimite la studii într-un oraș cosmopolit, cum era Bucureștiul, i-au permis o altă deschidere spre lume și l-au ajutat să-și înfrângă timiditatea și neîncrederea în sine. Acestea au fost înfrânte și chiar scăpate din frâu de indisciplinatul student. În condițiile în care, la începutul studiilor universitare din Capitală, Samuel Rosenstock a fost tratat drept marginal din cauza originii sale evreiești, intrarea în conflict cu Ramiro Ortiz nu a avut conotații antisemite, întrucât cunoscutul profesor de italiană nu avea astfel de înguste vederi rasiale. Oricum, nu va fi departe vremea în care xenofobia și antisemitismul vor fi promovate tot mai intens în cadrul învățământului public, iar studentul Rosenstock va fi riscat să le cadă victimă, în cazul rămânerii în România Mare.
Plecarea într-o țară neutră a fost și o formă de protest împotriva propagandei politice care susținea necesitatea ieșirii din neutralitate, pentru recuperarea integrității naționale, prin avansarea ideilor de onoare și de eroism cu care erau îndemnați tinerii să meargă pe front. Frazele sforăitoare coexistau cu atitudinea discriminatorie față de minoritățile etnice. Din nefericire, ideea susținerii naționalismului și a purității etnice, atitudinea antisemită și xenofobă aveau să eclozeze după război în extremismul de dreapta. Samuel Rosenstock nu avea naționalitate română, ci israelită, fapt care i-a indus viziunea despre sine însuși, ca fiind cetățean de mâna a doua într-un stat care nu-l agrea. Asemenea fiorului creștin de negăsit în cazul botezului forțat, impunerea sentimentului patriotic este cu neputință. Dubla afirmație „– Da, da…“ nu exprimă neapărat acordul, ci și atitudinea ironică față de ceva anume spus sau impus, sintetizând opoziția față de lumea reală, unde „da“ și „nu“ coexistă. De altfel, s-a spus că România este țara lui de două ori „da“ și o dată „nu“ (cu referire la dadaism și la cartea lui Eugen Ionescu).
Abia Constituția din 1923 i-a garantat lui Samuel Rosenstock dreptul la cetățenie română, pe care, probabil, că ar fi pierdut-o din nou în 1938, alături de o treime din populația evreiască. Dar nici în Franța nu i-a fost mai bine în anii guvernului de la Vichy, cel ce devenise Tristan Tzara fiind silit să se refugieze în câteva regiuni din Hexagon, pentru a nu cădea în mâinile naziștilor. Acesta ar fi fost cel mai rău lucru ce i s-ar fi putut întâmpla. Au fost și alte pățanii, mai puțin periculoase, pe care le-a suferit. De exemplu, fiind evreu (și străin), el a fost învinovățit în mod nejustificat de furtul unei casete cu bijuterii. Pentru presa franceză de dreapta, Tristan Tzara nu era decât un evreu străin și un agitator care venise să distrugă limba franceză și patrimoniul național, motiv pentru care mișcarea Dada era catalogată drept „bolșevism literar“.
Un ziar din Le Havre îi transmitea că ar face bine să se întoarcă în România, în loc să strice degeaba hârtia franceză, iar alt ziar, din Caën, vedea în mișcarea Dada un rău ocult ce trebuia extirpat. Însuși André Gide se referea, în fraze incalificabile, în „Nouvelle Revue Française“, la originea și la statutul său la Paris. Autorul Falsificatorilor de bani nu se mira că Tristan Tzara este un evreu străin, lucru pe care îl știa demult timp: „Mi se spune că este străin. Pot crede asta. Un evreu. Mi-ați luat vorbele din gură“ (apud Marius Hentea, Tata Dada. Adevărata viață și aventurile celeste ale lui Tristan Tzara, trad. rom., Editura Tracus Arte, Buc., 2016, p. 164).
Din cauza originii sale etnice, Tristan Tzara nu inspirase încredere nici măcar în cosmopolita confederație helvetă, fiind bănuit că încerca în permanență să pună ceva la cale (avea precedentul comiterii gestului anarhic de a revoluționa arta la Cabaret Voltaire…). Astfel, înainte de a pleca din Zürich pentru Paris, inițiatorul mișcării Dada a fost acuzat de colaborare cu autoritățile germane și se pare că a stat o zi în arestul Poliției, pentru a fi anchetat.
Un alt motiv pentru care Tristan Tzara a trebuit să ajungă în țara cantoanelor a fost cauzat de un episod cu posibile urmări penale, de astă dată justificate, pe care îl narează în Faites vos jeux. Este vorba despre circumstanța jenantă în care a deflorat prin viol o fată de cincisprezece ani (antisemiții trebuie să fie liniștiți: nubila era o evreică). Temându-se de Poliție și de oprobriul comunității evreiești, pentru că părinții fetei aflaseră, făptuitorul a decis să părăsească în regim de tren rapid țara: „[…] cruzimea de care dădeam dovadă, în ciuda plânsetelor ei nedisimulate, îmi fu dezagreabilă, la fel ca și excesul resemnării ei prostești, a cărei însușire i-am descoperit-o în trenul luat chiar în acea noapte, pentru a scăpa de urmărirea animalică.“ (Oeuvres complètes, tome 1, 1912-1924, Éditions Flammarion, Paris, 1975, p. 251, în trad. mea/ V.S.). Un cumul de circumstanțe neprielnice a grăbit plecarea intem pes tivă în țara ce a devenit pentru Tristan Tzara un fel de „pământ al făgăduinței“, dar se pare că, dintre toate motivele care l-au determinat să ajungă acolo, episodul violului a fost cel mai presant. Ceea ce a urmat violului a fost violentarea regulilor literaturii și ale artei.
Alegerea pseudonimului Tristan Tzara a pus capăt nesiguranței și duplicității identitare, care transpare din celelalte pseudonime cu care semnase anterior. În ciuda pseudonimului asupra căruia s-a fixat, pentru a se naște pe el însuși ca poet, în scriptele românești tot i-a rămas o parte din numele evreiesc. Revenit în țară pentru a-și schimba numele pe cale legală, în 1925, numele oficial, care îi apărea pe formular ca „Rosenștok“, „Rostinstoch“ și „Rozinstök“, nu îi devenea Tristan Tzara, așa cum și-ar fi dorit, ci „Samueli Tristan-Tzara“. Explicația este simplă: potrivit legii din acel timp, pseudonimul (marcat și prin cratimă) nu înlocuia decât numele de familie, prenumele oficial fiind păstrat în noul act de identitate.
Iată cum despărțirea de trecut, prin asumarea unei identități proprii scriitoricești, nu a fost deplină. Numai prin părăsirea țării reinventarea ființei sale a putut să fie deplină, deși urme a ceea ce a scris în țară au rămas în operă, unde se regăsesc unele proiecții mentalitare din perioada românească, continuitățile, corespon den țele și convergențele creatoare aruncând binefăcătoare punți de legătură. Critica și istoria literară au remarcat sensibilitatea autohtonă a poetului, care are la bază elemente ce țin de etnicul, socialul, mentalul și substratul lingvistic românesc, elemente dublate, bineînțeles, de o autentică vocație poetică. Desigur că nu se poate vorbi de continuitate între versurile de tinerețe scrise în românește, cele marcate de spiritul dinamitard al dadaismului și cele în franceză de după experiența elvețiană. Acest transfer de identitate creatoare i-a deschis noi ori zonturi ale literaturii franceze și ale artei primitive.
Un spirit de revoltă interioară și anterioară a pregătit într-un fel sau altul etapa următoare, care s-a constituit într-o ruptură, o regenerare și o transformare fundamentală. Deprimat, plictisit de monotonia și mediocritatea vieții, deloc îndelungate, trăite până atunci, Tristan Tzara aspira la o schimbare hotărâtoare. În familie avea rețineri în a se confesa și, simțindu-se neînțeles mai ales de un tată plin de nemulțumire, el a luat decizia de a pleca din țară. Pus în situația înstrăinării de familie, de origini, de pământul natal, un dezrădăcinat ajuns în exil acuză de obicei o gravă ruptură existențială. În privința lui Tristan Tzara, experiența exilului nu a fost cu totul nouă, întrucât el se simțea deja exilat în propria familie, în propria țară, cum de fapt îl reprezenta și pseudonimul de a fi „trist în țară“. Definițiilor și caracterizărilor, pe care scriitorul le considera inutile, preferând să le lase învăluite în mister, li s-ar putea adăuga și etimologia cuvântului „tzara“, care înseamnă în limba ebraică „necaz“, aceasta fiind o altă posibilă semnificație a pseudonimului ales.
Ceea ce se petrecea la Cabaretul Voltaire nu era privit cu ochi buni de localnici, iar Tristan Tzara a resimțit încă o dată sentimentul respingerii și al înstrăinării. La câteva luni de la sosire, a pus bazele dadaismului, în semn de revoltă al unor artiști străini față de străinii care îi judecau, dar și împotriva unei mentalități artistice conservatoare. Necazurile suferite în perioada românească (datorate neînțelegerilor cu familia, statutului pe care-l aveau evreii, iminenței încorporării pentru front, conflictului universitar și necugetatului episod sexual) puteau fi sublimate doar printr-o expresie creatoare. În can tonul elvețian, inițiatorul mișcării Dada a res pins ideea de a rămâne… cantonat într-o anumită formulă literară. Drama exilului a impus și scrierea într-o limbă străină, ce a afectat procesul de creație, scriitorul trebuind să se adapteze la noi sisteme, structuri și valențe pentru a putea să se redescopere ca om și scriitor. Opera nu i-a fost străină de bio grafie, ci s-a constituit într-o sublimare a reminiscen țelor unui trecut dureros.
Samuel Rosenstock/Tristan Tzara și-a asumat destinul ahasveric, înconjurat fiind mereu de prieteni cu același statut etnic și religios, deși nici el, nici părinții săi nu fuseseră practicanți ai religiei iudaice, în casa Rosenstock nevorbindu-se decât în limba română. Trăind într-o lume marcată de stereotipuri transformate în grave prejudecăți, Tristan Tzara a găsit Pământul făgăduinței doar în spațiul literaturii.