picură bacovia litere taciturne în seara asta
dau telefoane doar să aud alt glas
la nesfârșit repetând vorbe de-ale lui gabi
noaptea micuțe scântei galbene
scrâșnesc printre bogatele iluminări ale orașului
comand un haiku pentru crucea de piatră
de pe mormântul lui gabi
vin la mine-n seara asta cei ce nu mai știu de ei
litere secrete de dinainte de alfabet
rugăciune răsturnată pe cer
poate voi afla de ce au fost aduși pe lume oamenii
să credem aiurările vântului
care duce și aduce crengi și valuri
și le ține o clipă împreună?
să cunoști liniștea singurătatea liniei drepte
e-un privilegiu al dezmoșteniților
a celor ce nu mai au nimic de pierdut
un om nu poate mai mult decât vântul sau marea
așa că se-așează pe treptele blocului
la salut răspunde abia clătinând din cap
poți să fii tu însuți și-n umilința treptei de beton
călcată de milioane de pași
ce bine-i când soarele se-ntinde lângă tine
ori când umbra lunii îți șoptește versete
trăire îngenunchiată
fir de iarbă crapă ici și colo tăria betonului
atomul care e azi babiela și colțul ierbii de-nțeleg bine
odihnitor e totul Doamne întru unicitate
o regăsesc pe gabi într-un mod ciudat
repetând preferințele ei
vag mimetism dureros
privesc pereții odăilor noastre
numai ale mele acum și realizez
imponderabilitatea iubirii
o foaie de hârtie plutește în văzduh
scrisoare nici plecată nici sosită
scrisă cu cerneală simpatică
vizibilă abia la-nvierea morților
sunt un animal de povară măgăruș ce găsește
drumul cel mai lin până la ierusalim
nu-mi spuneți mie ce-i durerea
hălăduind pe urmele vântului călător
scriu rapid gândindu-mă la tine
gând nefinalizat ca oul în cloșca stearpă
în orice clipă un nor se-ndepărtează de pământ
bunicul meu preot cosea iarba în jurul bisericii
știu că invenția asta ți-a plăcut gabi
îmi simțeai esența fiecărui vers
acompaniai tot ce încă nu scrisesem
densitate stelară răvășește
străzile pe care trecut-am
mână în mână baston lângă baston
ba nu tu evitai acest obiect
considerat eminamente masculin
dar viteza iertării reciproce ne prinde din urmă
precum o bicicletă cu tandem
n-am potrivit ceasul dar el sună
sună ca un clopot
așa m-a speriat gabi cu clopotul ei prea grăbit
senzații de dincolo de-ntunecime
brusc tunelul rezonant al luminii
contopirea cu marele tot
prietenii însoțesc mileniile de tăcere
se aprinde candela pe munte
e seara în care ți-am spus totul la ureche
semne pe vânt
cum știe floarea de cireș când să-nflorească
cât de largă e mâneca uitării
ne sfidăm reciproc ca dușmanii
hoțomani ai stelelor șterse cu o cârpă moale
după ce a dispărut gabi
toate lucrurile
au devenit altele
impersonale reci
materie care se disipează în neant
ori se chircește în ea însăși
ba chiar își schimbă compoziția
lemn sticlă piatră totuna
dispărând ai creat acest vortex
care captează din spațiu
pulberea luminiscentă
când și când resimt doar dârele
dureroase în carnea mea umană
dâre de stele
a realiza că sunt singur
singur ca un autist
ca o piatră zvârlită într-un gol fără capăt
când și când cineva deschidea o ușă
și zorii se prelingeau pe pereți
a fi singura realizare a lampadarului
stins brusc
toată lumea spune câte ceva
și se-ntoarce de unde a venit
doar eu autistul răzbat odată cu vântul
în grotele de dincolo de sunet
iar tu mă privești de niciunde
autistul meu drag îmi șoptești
și sunt mândru și gol ca o piatră
după dispariția lui gabi
inutili deveniră zorii fiecărei zile
cum să-nțelegi un suflet spulberat din spațiul uman
cum să umpli golul ghitarei decât cu sângele din inimă
cum să cânți notele zglobii
cu limba-nghețată a faraonilor din piramide
în zorii carnivori ai planetei noastre
conduse de canibali drogați
cum să ataci cât de cât aria mulțumirii
umilele note personale
dar tu înălțându-te brusc deasupra acestor mizerii
mi-ai lăsat inutilitatea crasă a zorilor
și-i mulțumesc Domnului care
ne-a ales pe noi doi să-i împlinim Porunca