Am citit: Monografia unei obsesii

(Cezar Petrescu, Simfonia fantastică, 1929)

În perioada interbelică, aproape fiecare prozator important – Camil Petrescu, Livu Rebreanu, Gib Mihăescu și alții – a examinat în scrierile lui obsesia, analizând mecanismul psihologic care o generează, ca și consecințele pe care le poate avea în viața cuiva. Un roman remarcabil pe această temă, Simfonia fantastică, 1929, a publicat Cezar Petrescu, roman aproape necunoscut cititorilor de azi. Personajul său trăiește cu obsesia chinuitoare că soția sa îl înșală, dar, până a ajunge la dezvăluirea suferinței lui demne de compătimire, scriitorul îl prezintă – cu umor – ca pe un om cu un comportament bizar.

Profesorul universitar Grigore Stolnicu, academician și filolog cu reputație internațională, se află la un concert la Ateneu; conform programului, urmează să audieze piesa La Péri de Paul Dukas. Întotdeauna, înainte de a merge la un concert, se inițiază, consultând enciclopedia, dar, de data aceasta, nu pricepe nimic din ce aude. Află în cele din urmă cu stupoare că programul a fost schimbat și că se prezintă de fapt Simfonia fantastică de Berlioz. În fața lui, pe chelia unui spectator, se plimbă o muscă obraznică. Enervat, profesorul încearcă să o alunge, dar nu reușește. Cetățeanul în cauză nu se sinchisește, așa că profesorul părăsește sala de spectacol și, după ce face o plimbare – afară tocmai a căzut prima zăpadă –, se înapoiază acasă.

Este căsătorit de aproape treisprezece ani cu Amalia, suferindă de plămâni, și au o fetiță, Clo-Clo, care a împlinit un an și este crescută de o doică. La Ateneu, înainte de a începe spectacolul, a fost martorul unor glume făcute pe seama consilierului de la Curtea de Casație, Ghiojdeanu, a cărui soție, mult mai bătrână decât el, are un amant, Gică, de aceeași vârstă cu ea, iar soțul înșelat nu bănuiește nimic.

Întâmplarea cu musca îl scoate în continuare din sărite. A mai fost obsedat o dată de o oglindă veche venețiană de care nevasta sa nu voia să se despartă și el a spart-o intenționat, lăsând să cadă vina pe servitoare; apoi, altă dată, auzind despre unul, Matache, că deranjează oamenii la telefon, formând numere la întâmplare, a fost și el tentat și chiar a făcut o dată o asemenea glumă, după care s-a liniștit și a consultat un medic. Medicul, un tip ciudat care vedea în fiecare pacient un viitor nebun, i-a prescris plimbări și odihnă, iar după câtva timp i-a spus să vină din nou la control. Hotărât să nu respecte decât în parte indicațiile acestui doctor bizar, a văzut-o pe stradă pe soția sa Amalia împreună cu asistentul lui, Nerone Crețeanu, vorbind și râzând și atunci a bănuit că și el este înșelat, precum consilierul de la Curtea de Casație, mai ales că, săptămânal, tânărul asistent era invitat la masă la ei, și aceasta de câțiva ani.

Tocmai se pregătea să plece pentru trei săptămâni în străinătate pentru a se recrea și a se întâlni cu unii colegi din Germania și Italia, dar, temându-se că astfel va înlesni întâlnirile asistentului cu soția sa, contramandează plecarea, fără nicio explicație. Când asistentul îi spune că intenționează să se logodească cu o studentă, Monica Harabagiu, profesorul crede că este un truc pentru a-i înlătura bănuiala și se pronunță împotriva acestei logodne, susținând că fata nu este serioasă. Îl înlocuiește și pe tânărul medic Alfons Grigoriu, care îi tratează de trei ani soția și despre care crede că-i este amant, cu un alt medic, bătrân. Se îndepărtează și de fetița lui, bănuind că nu este el tatăl și o izolează pe soție de restul lumii. Cum aceasta nu e vinovată, iar el nu-i reproșează nimic în mod explicit, boala ei de plămâni se agravează.

Consultându-l din nou pe medicul căruia îi mărturisește totul, se convinge că soția nu-l înșală și că este vorba de fapt tot de o obsesie, că este bolnav și trebuie să se trateze dacă nu vrea să ajungă nebun de-a binelea. Convins oarecum de greșeala lui, își schimbă atitudinea față de soție și asistent, revine la medicul pe care l-a avut Amalia înainte, însă comportarea lui nu este stabilă, perioadele de încredere alternând cu cele de gelozie. Aceasta contribuie la agravarea bolii de plămâni a soției; ea moare rugându-și soțul să aibă grijă de fetița care rămâne fără mamă.

Impresionat de pierderea soției, Grigore Stolnicu revine la vechea obsesie că ea totuși l-a înșelat, iar el nu a reușit să obțină dovezi. Scotocește peste tot în casă și găsește o casetă unde Amalia își ținea amintirile dinaintea căsătoriei. Începând să citească fragmente de scrisori de dragoste, Stolnicu nu se uită la data când acestea fuseseră scrise (ceea ce ar fi disculpat-o) și, satisfăcut că are o probă materială, începe să râdă în hohote, de data aceasta pierzându-și mințile cu totul.