În nuvelele din volumul debutului, Migrații (1971), personajele Danei Dumitriu suferă o dramă a înstrăinării de propria esență și opun o rezistență, pe măsura puterilor lor, la (o)presiunea exteriorului. Are loc, din partea fiecăruia dintre ele, o repliere prin „migrația“ spre sine, în încercarea de a-și făuri biografia după propria dorință. Epicul acestor proze ale debutului este bazat tocmai pe nepotrivirea între întâmplările survenite în afară și destinul interior, hazardul reprezentând o formă degradată a fatalității. Această „migrație“ semnifică oscilarea între mișcarea spre sine și tendința de detașare, de mișcare înspre exterior. Prin urmare, dacă întâmplările sunt mai presus de noi, atunci și biografia autentică se risipește printre ele.
După câteva romane apărute de-a lungul unui deceniu – Masa zarafului (1972), Duminica mironosițelor (1972), Întoarcerea lui Pascal (1979) – este publicat și ultimul de dinaintea marii izbânzi realizate cu trilogia Prințul Ghica (1982, 1984, 1986). Este vorba despre romanul Sărbătorile răbdării (1980), a cărui viziune devine mai întunecată și cu accente sarcastice în ton, frizând chiar mizantropia. Raportate la tematica intimă a realismului psihologic cultivat de Dana Dumitriu, „sărbătorile răbdării“ reprezintă o antifrază pentru suferințele răbdării, ale ratării și ale zădărniciei, toate urmate de sentimentul extincției apropiate. Bovarismul se vede estompat prin luciditatea detașată ce sancționează la modul ironic dorința de a se confesa și de a-și descoperi sinele. Grație realismului psihologic, revelarea de sine a personajelor se realizează prin apelul la datele unei conștiințe fluide, instabile, ce neagă trăsăturile unui caracter imuabil în timp. De aceea, evenimentele exterioare sunt trecute prin filtrul intelectualizat al sensibilității.
Fiind cuprinsă, asemenea personajelor sale feminine, de drama inadaptării și de tentația bovarică, Dana Dumitriu a găsit soluția salvatoare, la începutul anilor 1980, odată cu refugiul în trecutul istoric (tot o formă de bovarism, în fond). „O nepotrivire. Între noi și propriile noastre întâmplări, între noi și propriile noastre accidente de viață. Fiecare a avut, măcar o dată, senzația acută că ființa lui așa cum este (duh abstract și lut plămădit), și ființa lui așa cum se expune sunt două lucruri cu totul distincte. Întâmplările vin din afară și ne arată lumii un chip străin pe care cu greu ni-l recunoaștem și foarte anevoie îl acceptăm. Cine dintre noi ar putea, mânat de orgoliu, să creadă că și-a construit biografia prin voința sa și nu prin voia hazardului? Uneori te retragi și încerci să-ți refaci ființa, să migrezi spre tine“ – stătea scris pe coperta a patra a cărții debutului, Migrații.
Migrația spre sine și turnura în evoluția actului creator s-a întâmplat atunci când Dana Dumitriu a început foarte serioasa documentare pentru scrierea romanului psihologic Prințul Ghica. Cu prilejul acela, a avut loc radicala transformare a biografiei în destin scriitoricesc, pentru că romanciera a trăit, așa cum este de părere Alex Ștefănescu, „un fel de metempsihoză de bibliotecă“ (Istoria literaturii române contemporane. 1941-2000, Editura Mașina de scris, București, 2005, p. 1060). Criticul surprinde în profunzime o zi din viața Danei Dumitriu: „Ea avea un fel de alergie la stilul de viață comunist. Cutremurată de dezgust, voia un singur lucru: să nu se atingă de nimic din ceea ce o înconjura./ S-ar putea scrie un studiu psihanalitic despre cum traversa Dana Dumitriu Bucureștiul. […] Ea mergea repede și cu ochii în jos, ca să nu vadă (deși chiar și așa vedea mai mult decât ceilalți). În autobuz se închidea în ea însăși, ocupând minimum de spațiu, iar de bara de susținere se prindea după un anumit moment de ezitare, parcă regretând că acceptă ritualul. […] Dana Dumitriu avea oroare de prostul gust și totuși trebuia să trăiască, zi de zi, în kitch-ul promovat de partidul comunist. Un spirit aristocratic condamnat la kitch pe viață – așa ar putea fi rezumată tragedia ei. […] Momentele de tandrețe ale scriitoarei față de realitatea înconjurătoare sunt rare. Și stranii. În acele momente Dana Dumitriu seamănă cu o aristocrată care își mângâie, cu vârful cravașei, câinele preferat“ (Ibidem, pp. 1059-1060).
Luând drept exacte trăsăturile acestui portret (iar ele sunt exacte), așa îmi pot explica refugiul Danei Dumitriu, prin „migrația sufletului“, în trecute secole, cu domni și domnițe de altădată. Ea și-a ales drept protagonist pentru romanul Prințul Ghica un vlăstar al unei spețe care a dat celor două principate încă neunite nouă domni. Nouă domni și cu el zece, care îi și întrecea, dacă i-ar fi fost cu putință alegerea în fruntea Principatelor Române. Din moment ce în roman însuși Al. I. Cuza îl aprecia pe rivalul său ca fiind „un om născut prea devreme“ (prin ideile cu care își devansa epoca), dar și „prea târziu“ (prin rădăcinile aristocratice), pot afirma, la rându-mi, că, păstrându-și cât a putut de mult independența în raporturile cu istoria de sub comunism, Dana Dumitriu a rămas și ea o aristocrată a spiritului, deși nu se născuse prea devreme. Desigur că titlul monografiei Dana Dumitriu – Portretul unei doamne, scrisă de Liana Cozea, se raportează la acela al romanului lui Henry James (model al eseistei pentru teoretizările sale), dar nu ar fi fost cu nimic greșit dacă s-ar fi pus titlul Dana Dumitriu – Portretul unei domnițe.
Undeva, pe parcursul romanului eponim, și Prințul Ghica ar fi putut foarte bine să rostească fraze precum acestea, din interviul acordat de Dana Dumitriu lui Florin Mugur: „Îmi place să fiu spectator la luptele altora, pe care să le analizez lucidă și neimplicată. Pentru că îmi repugnă zgomotul și pentru că bătăliile fără sunete stridente nu există, contrazic rar și cu prețul unui efort. Uneori cred că pasivitatea este semnul superiorității și gravității mele (în clipele când scot orgoliul din batistă), dar de obicei cred că este semnul insuficienței mele de substanță (în clipele de depresie). «Cine are ceva de apărat, apără; cine nu are, stă și privește de la distanță», îmi spun și în curajul acestei afirmații se ascunde o ipocrizie, pentru că în adâncul adâncului nu sunt convinsă de slăbiciunea mea“ (Romanul românesc în interviuri. Antologie de Aurel Sasu și Mariana Vartic, vol. I, partea II, Editura Minerva, București, 1985, p. 876).
Aceasta este una dintre numeroasele analogii temperamentale pe care le putem găsi între romancieră și personajul „reflector“ al propriei persoane, care știa că istoria nu se face doar pe scenă, ci și în spatele cortinei sau în culise. În această privință, în roman găsim următoarea reflecție: „Politica este o artă a culiselor, dar ceva trebuie să se petreacă şi pe scenă pentru a justifica maşinaţiile ei. Nu poate fi lăsată scena goală sau plină de actori împietriţi în gesturi alegorice. Secolul nostru este chemat să satisfacă foamea de politică a cetăţeanului de rând…“ (Prințul Ghica, ediția a II-a, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, p. 570). De altfel, romanciera și-a mărturisit o mare pasiune pentru teatru: „Deși am vrut să fac actorie și încă mă fascinează mirosul de fard care umple sala unui teatru, după ce a fost ridicată cortina (iată, una din slăbiciuni!), nu mă simt în largul meu dându-mă în spectacol. Poate pentru că sunt nevoită să joc propriul rol“ (Romanul românesc în interviuri, ed. cit., p. 875).
Remarcând străvezia viziune romanescă a lumii ca teatru („Lumea e o scenă luminată și el [Ghica] stă în culise și privește“ – Prințul Ghica, ed. cit., p. 180) și prezența politicii ca spectacol, uneori degradat, în forme carnavalești sau de bâlci (după cum se observă din citatul dat mai sus), Sanda Cordoș demonstrează în articolul din Dicționar analitic de opere literare românești (coord. Ion Pop, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 3, M-P, 2001, pp. 417-419) că există în romanul Prințul Ghica mai multe nivele modelate de suflul dramaturgic. Astfel, cea mai mare parte a acțiunii se petrece la teatru sau în spații care sunt aluziv ori chiar explicit considerate a fi substitute ale acestuia, cu o viață trăită mereu la/în spectacol. Se aduce în discuție și o elocventă scenetă ce s-a jucat la Ghergani, în care Ion Ghica avea rolul lui Al. I. Cuza…
Asemenea lui Ion Ghica, taxat de Mihail Kogălniceanu a fi „un homme conservateur et progressiste en même temps“ (Prințul Ghica, ed. cit., p. 15), Dana Dumitriu are apetit, în sfera ficționalului, pentru romanul de factură epico-psihologică, ea îmbinând modalitățile discursului narativ istoric de tip tradițional cu realismul psihologic. Ion Ghica se oprește în ascensiunea socială în anticamera puterii, pentru că dincolo „lucrurile se văd prea violent expresive“ (Ibidem, p. 674). El însuși se autoplasează între cei care se prefac a avea o vocație, dar își împlinesc o alta: „Vrei o viață întreagă să fii prim-ministru și la bătrânețe îți scrii memoriile și rămâi în istorie ca scriitor“ (Ibidem, p. 681). Spre deosebire de personajul ei învestit cu atribute „metempsihotice“, pe Dana Dumitriu nu a interesat-o în niciun fel funcțiile politice, nu a ajuns la bătrânețea respectabililor 80 de ani ca să-și scrie memoriile (a umplut, în schimb, interesante pagini de jurnal), dar a lucrat la romanul ei cel mai bun ca și cum și-ar fi redactat memoriile (atât de familiară, și chiar intimă, îi devenise epoca respectivă). Din fericire, a rămas și ea în istorie (în istoria literaturii, desigur) ca scriitor.
Neagreată de regimul comunist, dar repudiind la rându-i, mai abitir, realitatea ternă a acelui timp, Dana Dumitriu a fost primită în istoria literaturii noastre cu eseul Ambasadorii sau despre realismul psihologic, cu romanul istoric Prințul Ghica și – din moment ce „de la festinul romanesc au căzut firimituri“ (potrivit constatării lui Nicolae Manolescu) – chiar și cu Introducere în opera lui C. A. Rosetti. Deși întâmplările istoriei și ale vieții i-au fost Danei Dumitriu mai presus de ceea ce numea „duh abstract și lut plămădit“, aceste trei titluri de bibliografie autentică nu s-au risipit încă, la cei 80 de ani de la nașterea ei.