Ca mulți alții, am privit cu un fel de satisfacție răutăcioasă filmul arestării lui Dumitru Buzatu. Încălcam astfel cu bunăștiință preceptul care spune că nu trebuie să te bucuri de răul semenului tău. Dar e Dumitru Buzatu semenul meu? Avem noi ceva în comun, în afara cetățeniei, pe care, de altfel, nu am ales-o, ci ni s-a dat? Am predat eu în școală socialism științific? Nu. I-am jignit grosolan pe protestatarii din Piața Victoriei, exasperați de abuzurile regimului Dragnea? Nu. I-am făcut eu „răgălii“? Nu. Am negat eu existența coronavirusului? Nu. Mi-am jignit eu colegii de partid (din care, de altfel, nu fac parte)? Nu. Am fost eu parlamentar din 1992 până în 2004? Nu. A fost soția mea parlamentară? Nu. Oi fi și eu demagog, mafiot, înstăpânit peste un județ – fie el și cel mai amărât din țară? Nu. Sunt eu proprietarul a nenumărate hectare de pământ, păduri și case? Nu. Mi-am pus eu fiul în funcții de secretar de stat? Nu. Am luat eu șpăgi de două sute cincizeci de mii de euro? N-am făcut nimic din toate acestea. Prin urmare, nu sunt un semen al lui Dumitru Buzatu. Dimpotrivă, ex-președintele Consiliului Județean Vaslui întrupează tot ce disprețuiesc mai mult: spiritul gregar, lăcomia, demagogia, necinstea și aroganța. Spre deosebire de mulți alți politicieni, Buzatu n-a făcut nici cel mai mic efort de a-și camufla pornirile extremiste (s-a autodescris ca fiind un „taliban“), rămânând credincios ideologiei marxist-leniniste. S-a îmbogățit până peste poate, a acumulat averi incomensurabile din salariul de angajat la stat (încă nu știm ce au găsit ofițerii DNA la percheziția domiciliară), ce mai, a înmulțit ca Isus pâinea și peștii și părea s-o ducă bine-mersi în paradisul vasluian, unde nu-l deranja nimeni nici cu o șoaptă. Marea problemă nu e că țara geme de buzați. Problema e că ei reprezintă modelele cărora li se închină, benevol, cetățenii presupus liberi din orașe și sate. Neinformați, nepăsători, incapabili să distingă între bine și rău, votanții sunt carnea intrată în mașinile de tocat ale politicienilor venali. Românii nu mai votează demult ideologic. Nici nu ar avea cum. Diferențele dintre partide sunt insesizabile. În fiecare partid există, de fapt, toate ideologiile și orientările, în funcție de interesele de moment ale găștii. Chiar în timp ce scriu acest articol, PSD-ul se pregătește să ia niște măsuri ce nau nici în clin, nici în mânecă cu protecția socială și cu doctrina afișată a partidului. Iar PNL, partid presupus de dreapta, se opune din pură dema gogie, cum s-a văzut la votul din parlament, zăngănind armele ideologiei de stânga. În acest haloimăs politicianist, supravie – țuiesc doar cei mai lacomi, mai necinstiți și odioși dintre membrii de partid. Nu poți ajunge într-o funcție de răspundere decât ereditar sau dacă aparții unei mafii. S-au umplut consiliile județene, ministerele și guvernul de fiii și fiicele diverselor „cadre de partid“. Ideea promovării cinstite, a respectării regulilor și a valorilor nu mai există nici măcar la nivel de lozincă. Totul se rezolvă în cerc închis, pe cumetrii, șușe politice, corupție. Așa se explică de ce în niciuna din marile spasme care bulversează periodic societatea românească nu se obține vreun rezultat. Mai devreme sau mai târziu, mai sus sau mai jos pe lanțul vinovățiilor vei găsi vreun intangibil, un membru al mafiei care a făcut din România o țară nesigură, impredictibilă și, în cele din urmă, neguvernabilă.
Am sperat că obiceiurile pământului vor fi învinse ori măcar ținute sub control de organismele europene. Iată, însă, că în loc să sufere corupții noștri rigorile Uniunii Euro pene, a ajuns aceasta să fie maleabilă în fața potlogăriilor comise în țară. Criza politicienilor de calitate se dovedește o pacoste la nivel european și chiar mondial. Vechile principii, pe care n-ar fi îndrăznit să le încalce nimeni, au fost înlocuite de aranjamente oneroase, comise la lumina zilei. Totul se cumpără și se vinde în marele iarmaroc planetar. Oamenii cu convingeri ferme au fost înlocuiți de relativiștii ce speculează orice situație pentru a-și atinge scopurile. Setea de îmbogățire a torpilat noțiu nile de cinste și onoare. Instituțiile statului au devenit anexele grupurilor de presiune, iar justiția, adeseori, brațul înarmat al celor care au pâinea și cuțitul. Sistemul nu e nou. El a atins însă perfecțiunea în ultimii ani, mai ales după 2015. Brusc, odată cu venirea la putere a lui Klaus Iohannis, au dispărut marile cazuri de corupție. Cu rare excepții – și atunci, doar ca rezultat al răfuielilor dintre clanuri – se întâmpla să mai cadă câte un „pește“ măricel. E greu de crezut că nimeni, absolut nimeni, n-a observat că averea fostului profesor de marxism din Vaslui dospea ca aluatul, ajungând la dimensiuni inimaginabile pentru conjudețenii lui. Hectar după hectar, casă după casă, teren forestier după teren forestier, spațiu intravilan după spațiu intravilan, mașină de lux după mașină de lux, șalupă după șalupă au intrat în stăpânirea acestui căpcăun nesătul, cu petlițe socialdemocrate – cele mai multe proprietăți provin din perioada celor trei mandate de când e mai-mare peste nefericitul județ, cel mai sărac din Europa. Era suficientă consultarea declarației sale de avere pentru a constata că lucrurile nu sunt tocmai în regulă cu acest cetățean. A făcut-o cineva? Nici vorbă. Omerta de partid și de stat a funcționat impecabil, iar „talibanul“ a considerat că poate să-și permită orice. Inclusiv să-și jignească amicii din partid. Cred că acela a fost momentul în care inviolabilitatea lui a încetat. PSD-ul nu poate funcționa decât ca monolit. Orice fisură reprezintă un pericol. Nu există toleranță față de încercările de a ieși din hora partidului. Drept dovadă, reacțiile imediate și dure luate nu doar împotriva lui Buzatu, ci și a familiei sale. Șeful clanului a fost exclus din PSD, fiul său (ajuns, desigur, pe propriile merite secretar de stat) obligat să-și dea demisia, iar fosta soție, senatoarea Gabriela Crețu, a fost suspendată din calitatea de membru al PSD, deși nu există o explicație clară în privința pedepsirii ei. Deciziile au fost luate, ca în orice partid democratic, cu unanimitate de voturi. De-acum, intră în scenă avocații, procurorii, judecătorii. În mod normal, dat fiind flagrant-delictul, ar trebui ca procesul să se desfășoare cu viteza fulgerului. Dar să nu anticipăm. Buzatu n-a fost singur pe lume. Mulți dintre oamenii puternici ai României îi sunt, cu siguranță, îndatorați. Și asta pentru că la noi vechimea în partid echivalează cu vechimea în corupție. La ora aceasta, nu doar Buzatu tremură de spaimă că va înfunda pușcăria. Toți purtătorii de pixuri care-și pun semnătura pe contracte bănoase cu statul au intrat, cu siguranță, în trepidație. Și asta pentru că în România lor nimeni nu e curat. Aici, nu există greșeli, ci doar ticăloșii executate cu un tremur al mâinii. Oare câți dintre contractorii de servicii au făcut, ase meni celui care l-a denunțat pe Buzatu, sesizări că semnarea contractelor e condiționată de achitarea unor comisioane? Suma de zece la sută, neozeciuiala, e subînțeleasă. Ea a devenit regula, nu excepția, în lanțul fără sfârșit al corupției naționale: niciun ban al statului nu rămâne nevămuit de lăcomia politicienilor în blană de miel. Pe de altă parte, nu-mi fac iluzia că prăbușirea lui Buzatu anunță prăbușirea unui sistem. Fărădelegile sunt prea numeroase și ițele prea complicate. O Românie curată e o Românie inexistentă. Întrebarea e dacă la comul președinte de județ urma să păstreze toată suma, sau o parte din ea urca, pe canale invizibile, spre zonele cele mai obscure ale politicului.
Cazul Buzatu reprezintă, dintr-un anumit punct de vedere, un test pentru pro curori și judecători. Vor avea ei curajul să descopere în treaga încrengătură de complicități și filierele pe care au circulat și circulă banii? Vor merge cu cercetările până în pânzele albe, așa cum ar face niște profe sioniști adevărați, sau se vor speria atunci când vor ajunge în sectoarele periculoase pentru propriile lor funcții și poziții? Expe riența îmi spune că lucrurile se vor opri aici, și că portbagajul lui Buzatu va fi stația-ter minus a unei afaceri pe care mărimile țării ar vrea-o încheiată cât mai repede și cu cât mai puțină vărsare de sânge. Graba de a se lepăda de familia Buzatu e, dincolo de un anume punct, suspectă și ea. Dacă beizadeaua Tudorel (sosit cu viteza fulgerului la locul infracțiunii) nu are niciun amestec în faptele murdare ale tatălui, de ce s-au pus presiuni asupra lui să demisioneze? Oare nu pentru că Buzatu junior venise în viața publică la pachet cu Buzatu senior, ceea ce i-a conferit accesul la funcții înalte în stat? Cât de inocent e fiul asupra căruia s-au revărsat în ultima vreme, cu duiumul, donațiile de bunuri făcute de preagenerosul părinte? În aceeași logică: de ce a fost suspendată din partid fosta nevastă a lui Buzatu, din moment ce erau divorțați? Oare nu se recu noaște în felul acesta că se încearcă izolarea senatoarei vasluiene înainte ca acuzațiile să ajungă, Doamne ferește, și la ea? De răspunsul la astfel de întrebări depinde seriozitatea și credibilitatea justiției din România. Dacă Dumitru Buzatu merge singur la închisoare, înseamnă că n-am asistat decât la o ritualică scurgere de sânge menită să dea impresia că organismul parti dului e sănătos tun, și nu „pe drojdie“, cum plastic se exprima președintele de județ înainte să fie reținut de procurori. Sper, totuși, să nu rămânem cu buzele umflate.