Într-un interviu acordat lui Gelu Dorian, Marta Petreu mărturisea că volumul Asta nu este viața mea este „probabil cea mai întunecată carte pe care am scris-o“. Semnificativă pentru „întunecata“ carte a Martei Petreu mi se pare plasarea universului sub semnul unui dantesc al nouălea cerc, admirabil surprins de poemul Cortina: „Eu presupun că e unul dintre cercuri / poate ultimul cel mai strâmt.“ Un spațiu al adâncului infernal este asociat puțului și pâlniei, care soarbe inexorabil și duce la limita extremă tot ceea ce ar putea fi autentică trăire: „Un puț, o pâlnie – cercul al nouălea /dacă nu greșesc“ (Cortina). Acest adânc contează la Marta Petreu ca spațiu al unei ființe încremenite într-un rol impus, fiind un adânc rezervat deloc întâmplător „fundului inimii“ și frigului hibernal: „Fără nicio milă se face iarnă / în ultimul cerc unde Dante / l-a plasat pe Satan/ talpă să îi fie și izvor de vise“ ( Se face frig). Într-un asemenea univers, iubirea nu este posibilă cât timp nu se poate realiza comunicarea esențială cu celălalt. Sentimentul însuși ține de trecut, este consumat, celălalt contând doar ca „un bărbat“, lipsit de identitate, bărbat care, la rândul său, pune sub semnul întrebării individualitatea ființei feminine, în primul rând printr-un semnificativ refuz de a o chema pe nume. Femeia se reduce la un tu, la un substitut (condiția pronumelui), asociat unei interjecții apelative: „Am iubit un bărbat care refuza să-mi spună pe nume / și mă striga cu: Hei tu!“ Îmi place să cred că nu este aici vorba de indiferența bărbatului, ci, în primul rând, de dorința acestuia de a nega și de a-și impune până la exces propriul eu. Martin Buber scria în celebrul său eseu Eu și tu că atunci când este rostit Tu „este rostit în același timp eu, din perechea Eu – Tu“. Mai mult, după menționatul filosof, „nu există nici un Eu în sine, ci numai Eu din cuvântul fundamental Eu-Tu“. În asemenea situație, tot ceea ar putea trece drept comunicare nu este în ultimă instanță altceva decît fixarea orgolioasă a unui eu care își proclamă superioritatea singulară în imaginarul volumului. A refuza chemarea pe nume înseamnă a pune sub semnul întrebării însăși condiția creatului, fiindcă actul creator este urmat de intrarea creatului în orizontul numirii: „Lumina a numit-o Dumnezeu ziua, iar intunericul l-a numit noapte“. Numirea fixează în ultimă instanță statutul existentului: „Și a fost seară și a fost dimineață: ziua întâi“( Geneza). A-ți schimba numele, scria Nadia Julien în al său dicționar de simboluri, „corespunde unei transformări psihice“, în schimb, a-ți „uita numele înseamnă a-ți pierde individualitatea“.
La Tudor Arghezi, strigarea cu nume străine accentuează incertitudinea ființei: „Glasuri mă strigă cu nume străine.“ La același poet, atunci când numele este înlocuit prin pronumele personal, individul se confruntă cu drama substituirii propriei condiții: „Nu vream să știm ce suntem, ce am fi fost sau cine./ Tu mă numi seși «Ție», eu te numisem «Tine»./ Să te cunosc? Să mă cunoști?/ Stam unul lângă altul ca plopii mari – și proști.“ Într-o copleșitoare incertitudine aflat, poetul găsește salvarea în numele care trebuie fixat prin scris, ca un necesar reper: „Scriu aci, uituc, plecat,/ Ascultând glasul ciudat / Al mlaștinii și livezii. / Și semnez: Tudor Arghezi.“ Revenind, în poezia Martei Petreu, printr-un apelativ violent și vulgar, implicînd un „Domnu“(„Domnu! Hei!“) se anulează chiar particularitățile genului, ale feminității. O chemare pe nume străin transcrie de asemenea atitudinea semnificativă a bărbatului: „Uneori mă uita cu ceasul în stradă ca pe-un câine / de față cu prietenii lui m-a chemat cu numele celeilalte / femei – tot cu m“ ( Hei tu). Sau: „am avut o pasiune lungă lungă / pentru un bărbat care refuza să-mi spună pe nume / și mă fluiera scurt cu Hei tu! /și eu întotdeauna soseam“(Hei tu). Volumul Asta nu este viața mea surprinde în egală măsură „camuflarea“ ființei feminine prin vestimentație: „îmi camufla carnea mea de femeie în hainele lui / și mă îndemna să umblu așa“. Într-un cunoscut eseu, Viața sensibilă, Emanuele Coccia se referea la haină ca un al doilea corp: „O haină este în primul rând un corp. În orice haină, facem experiența unui corp ce nu coincide cu corpul anatomic. A ne îmbrăca înseamnă a ne completa, de fiecare dată, corpul nostru, a adăuga corpului nos tru anatomic o masă ulterioară alcătuită din obiecte și materiale mai disparate, al căror unic scop este cel de a ne face să apărem“(Emanuele Coccia, Viața sensibilă, București, Editura Tact, 2012, p. 98). Filosoful italian este îndreptățit să afirme că din punct de vedere fenomenologic corpul omenesc „se dă întotdeauna ca articulat în două părți, un corp anatomic și un corp ulterior încarnat în haină“ (Ibidem, p.100). A impune cuiva haine străine înseamnă, după Emanuele Coccia, a-l obliga să apară cu totul altfel decât ceea ce este, ca o simplă imagine: „Haina, corpul nostru secund, se poate concretiza în orice lucru: ea nu e definită nici de o natură specifică, nici de o materie particulară. Nu trebuie să-l facă se existe pe cel care o poartă, ci să-i dea posibilitatea de a apărea ca ceva ce nu e. Este un corp în care nu suntem altceva decât imagine, pur sensibil“.(Ibidem, p.103). Emblematic pentru imaginarul volumului, al nouălea cerc își pune vizibil amprenta asupra unei ființe care, conștientă că trăiește o altă viață, nu trădează condiția pe care i-o impune infernul dantesc, unde „nu se poate întâmpla nimic, fiindcă lipsește iubirea care pune în mișcare dinăuntru orice ființă vie“. (Hans Urs von Balthasar, Dante, Cluj, Editura Limes, 2021, p. 118)