(Panait Istrati, Țața Minca, 1936)
Romanul lui Panait Istrati, Țața Minca, este făcut dintr-o materie epică reciclată. Autorul, un colecționar de istorii adevărate, aflate de el în cursul unor nesfârșite peregrinări de hoinar, le repovestește cu o minimă prelucrare. Recunoaștem, în acest roman, întâmplări care pot avea drept motto cuvintele lui Anton Pann: „de la lume adunate și la lume iarăși date“. Spre sfârșitul secolului nouăsprezece, în apropierea locului unde Siretul se varsă în Dunăre, denumit Viitura Siretului, se stabilesc mai mulți țărani. Ei înființează câteva așezări, trăind mai mult din ce oferă balta, și anume tăind stuf și papură și prinzând pește. Alexe Vladinoi, om de cincizeci și nouă de ani, muncește din greu împreună cu soția sa și doi copii, o fată de douăzeci și doi de ani, Minca, și un frate mai mic, Zamfir; acesta îi spune surorii lui „Țața Minca“, formulă preluată de tot satul. Minca are ca iubit un flăcău de douăzeci și cinci de ani, Andrei Ortopan, sărac, dar chipeș, fiul unui fost popă care, din cauza vieții destrăbălate, a fost răspopit și acum trăiește din vânzarea coșurilor și rogojinelor împletite de el împreună cu feciorul său. Libertatea pe care o au oamenii locului de a tăia stuf sau papură din baltă nu ține mult, fiindcă un boiernaș, Mândrescu, se face stăpân asupra întregii zone cu ajutorul statului și pretinde doisprezece lei taxă pentru accesul la aceste resurse, sumă foarte mare în vremea aceea, ținând seama și de sărăcia țăranilor. Celor care nu plătesc taxa li se iau vitele și căruțele la conac și doar Țața Minca, care este foarte miloasă și totodată plăcută de boier, reușește să-l înduplece uneori să dea înapoi oamenilor animalele luate. Între timp, Minca se îndrăgostește de un tânăr, Mincu, cu care se și culcă, dar tatăl ei o obligă să se mărite cu un negustor din Brăila, bogat, un văduv în vârstă de treizeci și cinci de ani, o stârpitură de om, care consimte să o ia chiar dacă nu mai e fată mare. Așa crede Alexe Vladinoi că scapă de sărăcie, vânzându-și fata. După nuntă, Minca se mută în casele bărbatului său, hotărâtă să continue în paralel relația cu amantul ei, Mincu. Îl ia cu ea și pe fratele mai mic, Zamfir, apoi și pe o soră mai mică a tatălui său, Caterina, mama unui băiețel din flori, Tudorel, cam de o vârstă cu Zamfir, împreună cu care se și joacă. Căsnicia țaței Minca nu merge bine; deși are tot ce-i trebuie, ea tânjește după libertate și după dragostea lui Mincu, cu care continuă să se întâlnească fără știrea bărbatului ei. În vara anului următor căsătoriei, Caterina și băiețelul ei părăsesc locuința din Brăila. Apoi pleacă și Minca, împreună cu Zamfir și cu Mincu, cu gândul să deschidă o prăvălie în satul natal, cu banii economisiți de ea, precum și cu cei luați de la soț. Tocmai atunci se produce o inundație puternică, atât Siretul, cât și Dunărea ieșind din matcă și generând o viitură uriașă. Oamenii se salvează construindu-și plute și revin în satele părăsite abia după retragerea apelor. Țața Minca, pentru a veni în ajutorul sinistraților, deschide în mijlocul satului o prăvălie aprovizionată cu de toate și le vinde oamenilor pe datorie sau le dă de pomană. Sima, care își iubește nevasta, vine într-o noapte în sat însoțit de poliție și îi prinde pe Minca și pe Mincu în flagrant delict de adulter. Cei doi sunt arestați și condamnați la cincisprezece zile de închisoare. După ispășirea pedepsei, amanții pleacă împreună să-și continue viața, iar soțul legitim rămâne neconsolat. Treptat, Mincu prinde gustul bogăției și îi interzice Mincăi să mai facă acte de filantropie. Femeia, însă, le împarte oamenilor tot ce are, fără să țină seama de părerea lui Mincu. Se ceartă și ajung chiar la bătaie, apoi Mincu părăsește satul și se stabilește la oraș. Minca ajunge săracă, iar Sima, care, surprinzător, nu e un om rău, împarte ajutoare oamenilor din sat. La un moment dat moare. În primăvara anului următor, multe fete nasc copii din flori, unele se și căsătoresc cu tații copiilor. Numai Minca, acum văduvă, naște un băiețel, Mitru, fără să se căsătorească cu tatăl nou-născutului. Țața Minca, succesoarea bo – gatului Sima Caranfil, lasă aproape întreaga avere unor pretinși moștenitori. Ea își oprește o sumă mică de bani, un cal și căruța, și trăiește din împletirea și vânzarea rogojinilor.