Înainte de 1989, la sala Amfiteatru a Teatrului Național din București se juca un specatcol special. Actorul. Un one man show. Nu era un gen bine reprezentat atunci în peisajul nostru. Era un spectacol direct, pe muchie de cuțit ca mesaj, subtil, aluziv, un spectacol care povestea, într-un alt limbaj decît cel uzual, cîte ceva despre actor, despre creație, despre dăruire, despre efort, emoție, nebunia și vraja scenei. Despre relația actor-spectator-lume. Despre oameni. Era tulburător. La noi nu a existat școală de pantomimă, de gestică, de studiul corpului, al mișcării. Îl priveam pe Mihai Mălaimare pe scenă și descifram nu doar un limbaj și o altfel de comunicare, ci formarea lui la școli adevărate. Puțini actori aveau aptitudini pentru asta, puțini erau interesați să-și analizeze corpul, să-l învețe, foarte puțini aveau dorința sau șansa de a merge profesionist pe acest drum. Puțini actori români, cred că degetele de la o mînă ne sînt suficiente, au făcut școală de pantomimă afară. Serios, aplicat. Puțini s-au educat, s-au studiat, s-au pregătit pentru a stăpîni acest vocabular al corpului, această expresivitate unică pe care trupul actorului o capătă, o susține dincolo de cuvînt. Cînd un mușchi al feței vorbește mai mult, uneori, prin expresia pe care o imprimă, decît fraze întregi. Îl priveam prin 1987 pe Mălaimare cu gura căscată. Dar știam prea puțin despre Jacques Lecoque sau Marcel Marceau. Implicit, înțelegeam prea puțin din performanța lui, din circuitul spiritual căreia îi aparținea.
După douzeci de ani, Mihai Mălaimare a acceptat să revină pe aceeași scenă. Să închidă un cerc. Și să deschidă altul. Am avut nevoie de timp ca să-l conving să reia acest spectacol în 2017, exact în același loc. Nu am să uit niciunul dintre argumentele mele, nici vreun palier al fricilor lui. Era o nebunie ce îi ceream. Dar el este un Actor nebun… și eu știam asta… un artist ctitor de școală, de teatru… am fost după el și trupa lui „Masca“ prin piețe, la metrou, în teatrul lor, peste tot, la proteste, în parcuri, pe stradă…
După douăzeci de ani, după alte și alte experiențe umane și profesionale, după transformări firești ale trupului, ale minții, după trasee cu împliniri și dezamăgiri, Mihai Mălaimare a jucat, pentru o seară, Actorul la Amfiteatru. Am simțit că trăiesc un moment mare, cu totul special, că asist la o confesiune, că am acces la ea, că ceea ce se povestea, cîndva, este dublat acum de ceva știut pe cont propriu, traversat de propriul corp, de suflet.
În 1987 plecasem spre Actorul din același loc. Ieșeam de la Bibliotecă, locul care m-a făcut să mă simt întotdeauna liberă interior cînd acest lucru era interzis cu desăvîrșire. Fugeam pe străzi și atunci, așa cum fug și astăzi, ca să nu întîrzii. Am intrat în povestea lui Mălaimare fără prea multă pregătire. Auzeam textul lui Dinescu și îmi amintesc cum cineva de lîngă mine șoptea „mi-e frică“. Or, tocmai despre asta se vorbea, despre tăcerile interminabile ale spectatorilor care asistă la spectacolul puterii, despre tăcerile din noi, aprobatoare, încurajatoare, despre felul în care ne ascundem identitățile în majorități, despre limite și ieșirea din limite. Ce vedeam asta era, de fapt. Corpul poetic, varietate de măști de mim, pași de step, pași fel de fel, confesiunea unui artist, travaliu infinit, seară de seară în fața celor care îl înțeleg sau nu, care merg sau nu cu el. Cuvintele se opreau, mesajul era continuat de dinamica trupului, de poezia mimului, de candoarea figurii lui, a lui Chaplin, de tristeți multe, infinite, de singurătăți multe, infinite.
Un mare actor, un traseu deloc ușor, un destin asumat. Nu mai mi-e frică. Decît de mine. Și de ce e cu mine. Textul, modificat și adaptat pe ici, pe colo, are evident alte rezonanțe care scot la iveală și sensuri pe care nu le-am prins atunci. Omul, artistul și prezentul lui. Care îl însoțește mereu. De care este legat. Mereu. Omul, artistul, lumea, viața, realitatea, ficțiunea. Măștile lui Mihai Mălaimare, poezia mimului, gesturile, stropii de sudoare, experiența îmbogățită care îmbogățește, la rîndul ei, discursul scenic, chipul dat cu alb, ipostazele clovnului, bufonului, mici repere din commedia dell’arte, traseul sisific al actorului, corpul care vorbește fascinant despre el, despre mine, despre noi, despre dimensiunea de necalculat a pasiunii, a dăruirii de sine. Iarăși și iarăși. Seară de seară. Curajul de a face acest spectacol. Douăzeci de ani.
Îl privesc pe Mihai Mălaimare și îi înțeleg și revoltele, și pasiunea, și nebunia, și deruta. Înțeleg că nu poate fără teatru. Că asta l-a ținut și susținut. Teatrul a fost șansa lui. Gesturile conțin aceste șoapte, conțin greșelile, vinile, asumarea lor, întoarcerea. Simt un soi de comlicitate cu tehnicienii, luminiștii, mașiniști care îi salută, și ei, întoarcerea. E cald în sală. Foarte cald. Melonul și bastonul, fracul negru, chipul alb. Și zîmbetul. O imagine de teatru mare, în care maeștrii își au conținută aura. Tradiție și modernitate. Expresivitate. O enormă emoție. Pianul și Pianistul său. Însoțirea lor. Credința pînă la capăt că formele teatrului sînt variate, că poezia cuvîntului și poezia corpului se însoțesc, devin, pe rînd uneori, protagoniști, și nu contenesc să vorbească despre vocație, valoare și artă.
S-a jucat la Amfiteatru doar o seară. Și a continuat la Masca, pe strada Uverturii, în cartierul Militari. Acolo unde Mihai Mălaimare a spus zeci de ani o altă poveste. Care pleacă cumva din magia „Actorului“. Am ieșit după spectacol într-un oraș în care ploaia se oprise, agitația dispăruse, iar sufletul meu zbura, fericit, peste noapte.
La sfîrșitul lunii august, acum o lună aproape, am aflat că Mihai Mălaimare și Anca Florea vor pleca de la Teatrul „Masca“. Și că se vor juca două reprezentații cu spectacolul „nostru“ pe Calea Victoriei. Am ezitat mult dacă să merg. Urăsc despărțirile. Pur și simplu. Pe urmă am hotărît că este un fel de punct și de la capăt. Că fac și eu parte din istoria acestui teatru și că am avut inspirația și puterea să aduc un spectacol fundamental într-un circuit nou. Altfel. M-am dus! Nici nu știu din ce motive, reprezentația a fost suspendată. Anulată. Iar mie mi s-a părut, pentru cîteva minute, că simt răcoare proaspătă într-o caniculă cumplită. M-am uitat pe cer. Niciun nor.
Unde este ploaia de altădată?…