Trebuie recunoscut, pentru marele public concertele bachiene au reprezentat momente de interes aparte în panorama atât de extinsă a actualei ediții a Festivalului enescian. A fost așteptat cu specială nerăbdare momentul special, anume Missa în si minor de Johann Sebastian. Notorietatea susținută, îndelungată, a precedat apariția pe scena Ateneului a Ansamblului Collegium Vocale Gent condus de minunatul muzician Philippe Herreweghe, fondatorul – cu peste o jumătate de secol în urmă – a acestei formații vocal-instrumentale devenită, în timp, celebră. Viața, activitatea ansamblului se confundă cu cea a conducătorului acestuia. Abordarea muzicii baroce se face în baza respectului necondiționat adus semnului și sensului partiturii. Herreweghe respectă și întreține astăzi devoțiunea bachiană întru Domnul. Sobrietatea vecină spiritului ascetic o regăsim în sunetul nevibrat al corului de nici douăzeci de vocaliști, în prima secțiune, în Kyrie Eleison – Miluiește Doamne. Ansamblul dobândește strălucire, aduce măreția momentului în Sanctus. Pe o direcție cu totul diferită, pe parcursul întregului său recital bachian s-a situat organistul american Cameron Carpenter. Sau nu cunoaște tradiția europeană a literaturii europene baroce sau o ignoră pentru a-și defini propria imagine ignorându-l pe Bach, dar servindu-se de muzica acestuia. Am în vedere monotonia dinamică, cea timbrală, relatarea abuzivă a textului acoperit în răstimpuri de spectaculoase „perdele“ sonore. Nu acesta este Bach! Nu acesta poate fi mesajul bachian adresat omului începutului de mileniu. Așa-numitele improvizații? Au fost pregătite!
Ne mai aducem aminte, cu șase sau șapte decenii în urmă, Helmut Plattner și Iosif Gerstenengst primeau din public teme spre a construi improvizații. Spectacolul era autentic!
Cum se întâmplă în situații similare, o bună parte a publicului aplaudă frenetic atunci când se cântă repede și tare!
Au existat, pe de altă parte, momente pe care credinciosul meloman al sălilor de concert, nu le poate uita! Caci nu pot fi uitate momentele de specială înălțare cultural-artistică dar și sufletească, oferite – spre exemplu – de concertele filarmoniștilor vienezi! Este unul dintre cele mai vechi ansambluri orchestrale, orchestră de veche, de stabilă tradiție europeană. Iar tradiția care începe încă în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Nu am în vedere ceea ce în termeni actuali s-ar numi rodajul consolidat al relațiilor dintre partidele orchestrale, dintre muzicienii acestora. Mă refer în primul rând la acel bien-être de ordin spiritual în virtutea căruia se desfășoară – nu de azi, nu de ieri – relațiile dintre muzicienii ansamblului, dintre partidele acestuia, dintre orchestră și dirijorul formației și, de aici, mai departe, cu publicul de concert. Se simt bine unii în compania celorlalți, de-o parte și de alta a rampei sălii de concert.
Muzicienii ansamblului sunt cei de la care pornește această fericită undă a echilibrului creativ, cea care, în coordonarea șefului de orchestră, animă viața unei partituri și – în egală măsură – percepția publicului.
Dar în afara acestui special tip de profesionalism care îi caracterizează, muzicienii vienezi au avut prilejul special de a fi colaborat de această dată cu una dintre cele mai dinamice personalități artistice ale zilelor noastre, cu dirijorul de origină cehă Jakub Hrusa. Cu totul recent, platforma Opus Classik l-a desemnat dirijorul anului! A ocupat și ocupă în continuare poziții cu totul înalte în importante instituții muzicale ale zilelor noastre. Nici nu este de mirare!
Zilele trecute, sub bagheta d-sale, în compania muzicienilor vienezi, celebrele Dansuri Simfonice ale lui Rahmaninov și-au dezvăluit întreaga spectaculozitate privind gândirea orchestrală imaginată de compozitor. Nu este – ceea ce cu un termen comun numim – mișcare dansantă. Este o imagine la fel de spectaculoasă a unor resorturi interioare cu totul învolburate care animă imaginația artistului în perioada auto-exilului american al anilor ’40. Pot fi observate acele abisale dimensiuni ale spiritului conturate cu inimaginabilă forță, aspect pe care complexul timbral susținut de filarmoniștii vienezi, de dirijorul orchestrei îl stăpânește cu supremă autoritate profesională. Am în vedere, spre exemplu, plasticitatea timbrală uimitoare pe care, o dezvolta ansamblul, pe care o determină Hrusa. Sunt aspecte pe care le-am distins inclusiv pe parcursul primei suite enesciene, dar mai ales în cadrul suitei orchestrale din opera Vulpița cea isteață de Leos Janacek, sau pe parcursul acestei capodopere a romantismului de școală națională, anume cea de a 8-a Simfonie în sol major de Antonín Dvořák, lucrări arareori întâlnite în programele bucureștene de concert.
În alt sens, țin să reamintesc un specific local privind funcționarea ansamblului. Întregul efectiv al orchestrei, un număr de mai bine de două sute de muzicieni, asigură nu numai concertele Filarmonicii ci, în egală măsură, marea orchestră a Operei vieneze, dar și manifestările Festivalului de la Salzburg, anume orchestra simfonică a acestui mare eveniment.
Solistul primului concert al muzicienilor vienezi a fost pianistul ruso-german Igor Levit. Cu ani în urmă, A fost unul dintre laureații marelui concurs Rubinstein de la Tel Aviv. Levit este actualmente artistul unei stabile maturități susținute de un impresionant echilibru interior. Se asigură astfel elocvența unei declamații pianistice de mare eficiență pe parcursul acestui impresionant concert-simfonie; este o construcție amplă în patru părți, ce definește cel de al doilea Concert în si bemol major de Johannes Brahms.
Nu mică mi-a fost mirarea atunci când, în debutul primei părți, în dialogul etalat deschis cu pianul, primul cornist al formației a avut trei emisii sonore cu totul incerte. Se-ntâmplă uneori și la casele cele mari.
Celelalte două simfonice care au atras în mod special atenția generală au fost cele susținute de Orchestra Bavareză de Stat din München. Este actualmente cea mai importantă orchestră a Germaniei. Este condusă de această mare, de această puternică personalitate a artei dirijorale actuale care este Vladimir Jurowski. Ne aducem aminte, pe parcursul câtorva ediții succesive ale Festivalului enescian, a fost directorul artistic al acestuia. A condus realizarea magistrală a operei enesciene Oedipe în variantă de concert, în compania Orchestrei Simfonice Londoneze – L.S.O.
De această dată, în compania muzicienilor bavarezi, a condus realizarea acestui celebru opus care este Simfonia Alpilor de Richard Strauss. Este un imens poem simfonic cu caracter descriptiv, poem ce „parcurge“ – îmi permit a nota – momentele unei memorabile excursii alpine, de dimineață până spre amiază și mai apoi în sens invers, rememorând locurile anterior parcurse, dar sub razele mângâietoare ale apusului de soare. Nu, nu este vorba de un demers descriptiv-naturalist, ci de un extins comentariu simfonic, un demers spectaculos pe parcursul căruia imaginația realmente fabuloasă a compozitorului a întâlnit forța creativă a șefului de orchestră, profesionalismul înalt, coeziunea membrilor acestui minunat colectiv simfonic.
Prezență fizică și muzicală – aș nota-o – angelică, violonista Vilde Frang a prezentat cu vădită autoritate profesională Concertul de Alban Berg, o capodoperă a artei violonistice a secolului trecut, lucrare ce poartă subtitlul poetic À la mémoire d’un Ange.
Remarcabil moment de soli da ritate, în deschiderea concertului a fost prezentată lucrarea Înmor mântarea albă a compozitoarei ucrainene Viktoria Poleva, un emoționant preambul simfonic al lucrării concertante. Cu o seară mai înainte, sub conducerea aceleiași baghete dirijorale s-a putut audia cea de a 4-a Simfonie în sol major, de Gustav Mahler; este cel mai stenic, este cel mai scurt excurs simfonic dintre lucrările de acest gen ale compozitorului. În mod cert, Mahler era un visător căci ultima parte a lucrării introduce o voce de copil, folosind celebra culegere de poezii populare germane Cornul fermecat al băiatului, o întruchipare a inocenței primelor vârste. Partea vocală este însă foarte extinsă și este foarte dificilă. În consecință, în mod obișnuit, este susținută de o voce de soprană care, în acest caz, a fost Louise Alder.
În prima parte a serii, pianistul israeliano-american Yefim Bronfman ne-a prezentat o versiune poetic echilibrată, de frumoasă cursivitate a Concertului în la minor de Robert Schumann; trebuie să recunosc, versiunea de anume nuanță declamatorie este mai populară în rândul marelui public.
Două momente simfonice – Preludiul operei Tristan și Isolda, de Richard Wagner, în deschiderea primului concert, și, în final, la cererea insistentă a publicului, celebra Arie din Suita a 3-a pentru ansamblu, de Johann Sebastian Bach, au marcat aceste seri de impresionată încărcătură spirituală.
Cum era firesc, concertele susținute de Orchestra Academiei Naționale Santa Cecilia din Roma au fost așteptate cu special interes. Este unul dintre cele mai vechi ansambluri simfonice europene, orchestră care și-a dobândit prestigiul cu mai bine de un secol în urmă, fiind condusă de cele mai importante personalități ale artei dirijorale ale secolului trecut. În ultimele decenii, prestigiul înalt a fost consolidat sub conducerea eminentului dirijor Antonio Pappano. Direcția onorifică actuală a orchestrei a fost încredințată cunoscutului dirijor Yuri Temirkanov.
ansamblul a fost și este apreciat în continuare, dată fiind coeziunea cordială a comunicării orchestrale, luminozitatea de-a dreptul fermecătoare a acesteia. Concertele susținute în cadrul actualei ediții a Festivalului enescian au fost încredințate apreciatului dirijor rus Tugan Sokhiev, una dintre personalitățile de mare circulație, de mare succes, ale artei dirijorale actuale. Iar experiența domniei sale în ce privește genul operei poate fi regăsită inclusiv în domeniul simfonic. Cum anume? Prin felul în care protejează și susține conductul melodic pe parcursul evoluțiilor tematice, prin felul dens în care susține tensiunea dramatică pe parcursul Simfoniei a 5-a, în mi minor, de Ceaikovski. Pe aceeași direcție a unei expresii prioritar consistente a fost realizată și prima Simfonie enesciană în mi bemol major, într-un anume fel eludând nuanțele de un anume rafinament timbral. În mod cert, Sokhiev nu este deținător al unei gestici dirijorale distinse, elegante. Gestul său este eficient, este direct, este stimulator. Acesta poate fi motivul pentru care cariera sa dirijorală și-a găsit făgaș prioritar în genul de operă, în marile teatre lirice.
L-a susținut excelent, cu mare eficiență, pe pianistul Bertrand Chamayou pe parcursul primului Concert, în mi bemol major, de Franz Liszt. Mai apoi, la cererea publicului, a oferit un minunat moment din ciclul Ani de pelerinaj; cum era de așteptat, dezvoltă un inspirat simț poetic. Transparența sensibil susținută a sunetului, claritatea acestuia ni-l definesc a fi un reprezentant de vârf al școlii franceze actuale a pianului.