Proză de Ștefan Damian: „Pasul cel mare”

Cornelia a murit la scurt timp după numirea mea. Credeam că mama o să paralizeze de supărare. În câteva săptămâni a ajuns o umbră, nu își putea stăpâni plânsul și voia să se întoarcă la casa ei din acele locuri blestemate unde și-a îngropat doi copii în floarea vârstei.

Mâine plec!“, zicea în fiecare seară și se uita la icoane. Lângă Sfânta Fecioară era Avram Iancu.

Avea valiza pregătită, o aducea din debara și o lăsa deschisă cu gândul să-și mai pună în ea vreo haină. Dar, dimineața, când se sculau copiii, care dormeau cu ea, nu se putea dezlipi de ei. Își amâna plecarea de la o zi la alta, de la săptămână la alta. „Cum să vă las, dragii bunicii? Nu pot să plec fără voi!“, zicea și suspina tât de tare încât părea că era gata să-și dea duhul. „Și tu, ce ai să te faci singur, fără sora ta? Ești încă prea tânăr și fără niciun sprijin!“

Era adevărat, rămăsesem numai cu Gusti, dar și cu el, când ne vedeam, ne ștergeam câte un colț al ochilor.

Domnule sub-notar, soarta e mereu călare pe om, nimeni nu se poate scutura de ea“, mi-a zis Boldor, omul de încredere al preotului ortodox, la parastasul de șase săptămâni al lui Aureliu.

Amărât cum eram, nu i-am răspuns, dar m-am gândit adesea la cuvintele lui și nu puteam să nu fiu de acord. Și i-am dat și mai multă dreptate când Mamaria, care venea zilnic cu copiii la mine, împreună cu Dora, fiica din Brad a doamnei Tinulescu, cea cu moara, au ajuns la concluzia că am o anumită vârstă, și o situație și că nu mai era de așteptat.

Nici eu nu am lungit-o, când mi-a venit vremea!“, a zis Dora, ca și cum Mamaria nu ar fi știut.

Așa, au pus la cale, pe ascuns, să-mi găsească o fată bună, o “partidă“ cum ziceau, că eram copt să-mi fac o familie… În câteva după-amieze de povești au luat la rând toate fetele care s-ar fi potrivit cu mine ca și cumințenie, frumusețe, stare și familie. Apoi, de la capăt și au ajuns la concluzia că în satele mele, și la Mintia, nu era niciuna! Pe când credeau că o să rămân neînsurat, Dora s-a sumețit deodată în fotoliu, ca și cum și-ar fi amintit chiar atunci, și-a zis că, cine știe, poate verișoara ei de la Bucium, Ella, o tânără atât de sensibilă încât se înroșea și când cineva îi cerea un pahar cu apă, s-ar gândi și ea la măritiș! N-ar fi rău!, a adăugat imediat. O să-i vorbească!

Doamna Tinulescu i-a întărit vorbele. Era și normal, zicea, pentru una care terminase „școalele civile“ la călugărițele catolice de la Alba Iulia, să fie bine educată și curată! Și-apoi, era și o adevărată partidă, puteai să îți arunci ochii în toate ogrăzile că era tot ce putea fi mai bun pe accolo! În plus, familia era îndestul de înstărită ca să nu sufere că i-ar da o dotă potrivită și ea, fata, că ar fi plecat în viață numai cu hainele de pe ea!

Femeile din casa lor sunt obișnuite cu cremă «Pate des Sultan» și să se dea cu «Eau Carminative», și nu doar așa, să se fandosească, iar stăpânul casei este un adevărat proprietar de mine, care, dacă merge la bancă, o face nu ca să ia, ci să dea!“, a zis Dora și în ochi i s-a aprins o luminiță șăgalnică pe care nu avea s-o piardă niciodată.

Cunoșteam crema și apa din farmacia lui Földes, unde erau cataloage nemțești și franțuzești și știam că fusese la mare căutare cu vreo cincizeci de ani mai înainte, dar eram surprins cum de mai exista încă în colțul acela de lume! Și, nu știam dacă să cred sau nu, mă întrebam dacă nu cumva, sticluțele și cutiile erau goale sau umplute cu altceva, poate cu o poțiune magică în stare să atragă privirile și interesul vreunui Făt-Frumos, holtei ca mine, venit de departe, ademenit să intre într-o lume care avea ceva misterios și primitiv totodată…

Zilele de iunie se târau nesfârșit de încet. Când închideam ochii, le vedeam fizic, ca pe niște vagoneți trași de o locomotivă căreia îi lipseau cărbunii de calitate. Dar, între timp, femeile au pus la cale o vizită. Mi se făcuseră aluzii, greu de pătruns în substratul lor ascuns, dar nu chiar într-atât încât să nu lase să transpară ceva așteptat! Aveam senzația că era asemenea mirosului care prevestește, la început de martie, primăvara.

Așteptam să vină iar duminica fără să adorm decât spre dimineață! La serviciu mă dobora somnul și făceam febră, nu puteam să mănânc. Și trebuia să fac totul singur, nu mă puteam baza pe ajutorul meu, un secui bețiv care umbla mereu cu pâri la Pretură. În sfârșit, în dimineața aceea de iunie am înhămat caii lui Aureliu la trăsură (după ce le-am dat câte o bucată de zahăr) și i-am lăsat în curte până când m-am gătit și eu, apoi am plecat spre Brad. Șoseaua era bună, uscată, caii zburau, parcă simțeau că mergem la sărbătoare! Rămâneau în urmă satele și țăranii în haine de duminică în drum spre biserică, cuiburile de berze de pe hornurile caselor cu puii ce-și întindeau ciocurile clămpănind în așteptarea hranei. Ne-am oprit la Dora și Valer, unde am reușit să îmbuc câte ceva și să beau un sirop de zmeură (oh, și acum îi mai simt gustul!), și apoi am plecat la Cristior, nu departe de Abrud, unde ne așteptau Iulius și Marizi, sora mai mare a Ellei. S-au urcat și ei în trăsură și caii lor s-au luat la întrecere cu ai mei.

La un moment dat, Sultan și Sultana s-au oprit brusc. Au ciulit urechile de mai multe ori. Eu nu auzeam decât tropotul cailor și scârțâitul arcurilor de la trăsura din față. I-am incitat cu vorba, dar nu s-au mișcat. Distanța dintre mine și familia Pop creștea. Am strigat la Sultan, fără nici un rezultat. „Hai, Sultana, trage-l după tine!“, am îndemnat-o și iapa a vrut să se smucească. Eram deja destul de nervos, am strigat și la Sultan, mi-a scăpat și o înjurătură al cărei înțeles nu îl știam, dar era preferată de Aureliu: „Behelnicu!“ Calul stătea înțepenit. Am luat biciușca și am șfichiuit aerul pe lângă urechile lui Sultan. La a doua plesnitură Sultan s-a cabrat, s-a opintit, și-a desfăcut picioarele și a scăpat un fâsâit lung care m-a stropit pe haine și pe față cu un lichid verzui! N-am apucat nici măcar să înjur. Mi-a trecut prin minte că eram numai bun de mers la pețit! Instantaneu, caii o luară la trap și în scurt timp i-am ajuns pe cei din față și le-am strigat să oprească. Mariți s-a necăjit, dar Iuliu a început să râdă: „Asta înseamnă belșug!“, a zis el în hohote. „Cel puțin belșug de copii!“, a adăugat. „Taci, bărbate, ce te tot hlizești! Ce, tu nu ai pățit niciodată ca el?“

Nu mai aveam timp să ne întoarcem. Ne-am oprit la un pârâu și m-am spălat cât am putut mai bine. Am lăsat haina și cămașa la soare, să se usuce vreo oră, și când am crezut că restul o să-l facă vântul, am pornit-o spre Bucium. Gazdele nu au observat nimic, ori s-au prefăcut că nu observă, deși eu încercam să stau cât mai departe de ei. Probabil vor fi crezut că eram prea mândru, ori prea sfios, nu știu, dar, câteva luni mai târziu, când i-am povestit Ellei ce mi se întâmplase, ea nu a putut face altceva decât să râdă și să-mi mărturisească că a simțit de sub parfumul cu care mă stropise Mariți și un alt miros, destul de ciudat!

În sfârșit, am ajuns la Bucium, un sat de munte, cu case frumoase și două biserici. Iulius a oprit în fața celei greco-catolice. Am coborât și ne-am așezat în șir, unii după alții, femeile în față, și noi, bărbații, în urma lor. Inima îmi ajunsese în gât! „O să vedem!“, reușeam să îmi spun, dar simțeam că în vorbele ce mi le spuneam era ceva oficial, ca și cum m-aș fi adresat altcuiva, nu mie, și nu mai găseam alte cuvinte.

Am rămas mirat de sat. Nu era ca și celelalte, unde păstoream eu! Mult mai îngrijit, bunăstarea se vedea cam peste tot. Casa Ellei era pe cealaltă parte a străzii, înconjurată de o grădină mare, plină de pomi. Dintr-o cameră a ieșit un bărbat și o femeie și, între ei, o fată într-o haină albă, care o prindea atât de bine încât îmi era teamă ca bătăile inimii să nu-mi desprindă nasturii de la haină! Cred că m-am înroșit ca un curcan! Acum sunt sigur că numai la tinerețe inima poate să bată așa tare când te apropii de cineva care ți-e drag!

S-au făcut prezentările, femei și bărbați care până atunci stătuseră undeva unde nu îi vedeam, au adus pahare, prăjituri, la o masă, în curte, sub un nuc uriaș.

Titus face acum un gest instinctiv: își freacă mâinile. Își aduce aminte că așa a făcut și atunci, ca și cum nu ar fi avut ce face cu ele! S-a bucurat că aveau în curte un nuc, fiindcă, odată, tatăl său, îi spusese că nucul este una dintre plantele care aduc noroc. Lui, îi adusese: soția s-a vindecat de stomac cu ceaiuri din frunze de nuc!

Apoi, îndemnați de gazde, Ella și Titus, stânjeniți, au ieșit în grădină, să „povestească“, să se cunoască (vorbele lui Mariți!), dar el îi făcea atâtea complimente încât fața ei se aprinsese ca de un fel de boală ascunsă.

Am fi rămas acolo până la sfârșitul zilei, dacă nu ne-ar fi chemat la masă; se făcuseră ceasurile amiezii și, în familia lor, ni s-a spus ca o scuză, orele de masă se respectau cu sfințenie.“

La sfârșit, după multe vorbe în doi peri și câteva aluzii plasate cu bună știință, pe când să se ridice și să treacă în salonașul unde era răcoare, să ia „o cafeluță“ sau un ceai, întrebat fiind, le-a spus că îi place fata și ar vrea să o ceară de soție. Rudele s-au prefăcut mirate („Cum, de-abia v-ați cunoscut, mai puteți aștepta!“; „O, tinerețea este grăbită, face pasul mai mare decât deschizătura picioarelor!“), iar părinții, deși se așteptau la o asemenea cerere și aveau deja răspunsurile pregătite, frumos înzorzonate în cuvintele de rigoare, răspundeau că nu depindea de ei, ci de domnișoara, că ei nu voiau să îi comande, fiindcă în familia lor femeile erau singurele răspunzătoare de soarta lor.

La auzul acelor cuvinte, Ella a fugit tulburată (ori doar s-a prefăcut?) într-o altă cameră și Titus a trebuit să se ducă după ea, să o ia de braț (a încercat chiar să o sărute pe furiș pe păr, ca din nebăgare de seamă!), să o aducă iarăși în salonaș! De față cu ea, le-a spus tuturor că, dacă sunt de acord – în august, chiar în post – vor face o nuntă simplă (o să ceară dispensă de la Mitropolie, fără lăutari, fiindcă era încă în doliu după Cornelia și Gusti avea să ia și el parte la bucuria lor).

Ella își ținea mâna la gură, așa cum îi stă bine unei domnișoare!“, i-a povestit Dora mamei sale cum s-au petrecut lucrurile, cum le-a văzut ea, cu ochii de femeie pricepută la asemenea treburi!

Odată stabilite acestea, avea senzația că cea mai mare parte dintre emoțiile de până atunci s-au risipit. Cele rămase aveau să le urmeze drumul duminica următoare, la Bucium, unde s-a dus împreună cu Jorj (acesta lucra deja la Ilia, era ajutor de notar). Ajuns la casa Ellei, a făcut cunoștință cu o mulțime de persoane ale căror nume le vedea dezlipite de pe fețele lor imediat ce era prezentat altora! Păreau veseli, semn că luaseră de dimineață câte ceva de „întărire“, cum era obiceiul de la care nu se dau la o parte nici femeile, cele mai multe scunde și vânjoase, cu niște dosuri ce ieșeau afară din hainele lor populare de care erau mândre. Brâul era strâns de tricolorul românesc, iar bărbații îl fluturau la pălărie!

Pe Ioana lui Moisi, cu Sofia, i-am ținut minte, ca și pe cei patru frați ai Ellei: Traian, Brutus, Colatin, Ioan și pe soția acestuia, apoi pe Mariți și Iulius, și pe Sofia, văduva preotului greco-catolic, cu copii mici de crescut. Dar mai erau și verișoare și verișori de diferite grade, unchi și mătuși, vecini, puștani cu aere de băieți mari! Unii, poate, că își și puseseră ochii pe Ella și acum le stricam socotelile… De unde să-i pot ține minte? Se bea, se vorbea agitat, fiecare venea la mine să-mi strângă mâna, să mă îmbrățișeze, să mă salute. Nu eram obișnuit cu asemenea efuziuni! Viitorul socru se tot mira că nu prea beau, avea vin bun din părțile Albei, din Cricău, și de la Bucerdea. Am gustat din el, amestecat cu sirop, spre mirarea lor (fără să scap de înțepăturile unora, pe care nu le auzeam, dar le vedeam din mișcarea buzelor!). La ei, ca să fii „bărbat“, trebuia să golești de multe ori paharul de pălincă fiartă de două ori și numai dacă sufereai de vreo boală mai grea să bei vin direct din canceul de o jumătate de litru!

La urmă a venit vorba și despre zestre, despre ceva bani adunați la Banca Aurora din Abrud, unde viitorul aveau acții, pe care ar fi vrut să i le dea fetei ca dotă, împreună cu alte bunuri. Totul părea învăluit în mister, nimic nu se contura precis. Nu eram obișnuit nici cu acest mod de a trata lucrurile și norocul meu a fost în Jorj, nu-l știam așa de chibzuit în astfel de discuții și, mai ales, cu asemenea parteneri! Ei, asta a fost logodna…

Acum îi e greu să-și amintească de când nu își mai amintise de logodnă. Gândul nu i se oprise până atunci la ea. Își spune că el, gândul, o ia mereu pe căi necunoscute și nu îi poate impune decât frânturi de secunde când să se oprească la ceea ce vrea el. Ca și acum, când parcă plutește în orașul în care nu ar fi visat niciodată să ajungă și unde vede ca pe un geam nu imaginea Ellei, ci pe cea a Svetușkăi…

(Fragment din romanul Urma altoiului sau Frontiera albastră