Scriptori. Unul rămâne obscur aidoma artistului medieval care trudește la acele înfățișări ale unui lăcaș de cult menite a nu fi vizibile publicului, altul se agită spasmodic în fața mulțimii aidoma unui saltimbanc.
*
Obișnuințe adăpostite în sipetul ființei asemenea unor obiecte de preț.
*
Solitudinea: o febră a libertății.
*
„Făcând legătura cu personalitatea autorului, oare criticul n-ar trebui să aducă în scenă și propria sa persoană? Analize, desigur, sinteze, da, disecări și paralele fie, dar toate să fie legate organic, pline de sevă, respirând sufletul criticului, fiind el, glasul lui rostit. Critici! Scrieți astfel încât după ce sunteți citiți să se știe dacă cel care a scris a fost blond sau brun!“ (Witold Gombrowicz)
*
A.E.: „Dacă n-ar conține o seamă de slăbiciuni, ar mai fi interesantă ființa?“
*
A retrăi episoade ale viitorului așa cum apărea viitorul în decursul trecutului tău.
*
Până și vârfurile montane ascunse unele după altele precum oamenii.
*
Senectute. Momente reversibile în care te simți pur și simplu copil, aducându-ți aminte de faptul că în copilărie te jucai uneori de-a bătrânețea.
*
Dacă ai trăit un moment miraculos, toată viața îți va fi emoțional subordonată acestuia. A.E.: „Dar dacă au fost mai multe asemenea momente?“. Unul singur e de ajuns.
*
Un român citește în medie o carte pe an, un german șaisprezece.
*
„Despre moarte noi, cei vii, nu știm nimic. Și niciodată n-am știut. Ca și cum am fi dat de un alt zid al lui Planck, încă mai de netrecut și mai paradoxal decât primul, un zid care ne împiedică nu să-l străpungem, ci să-l pricepem. Moartea nu se lasă gândită. Condiția umană se rezumă, poate tocmai la această constatare: nu putem spune nimic, absolut nimic despre moarte, iar asta e singura noastră certitudine.“ (Jean d’ Ormesson)
*
Vanitatea: o naivitate coruptă, jenant provocatoare.
*
Vulnerabil în raport cu tine însuți.
*
Un critic nu chiar necunoscut a comentat recent o carte cu atâta nemăsură elogioasă, încât, prin contrast, a împins-o în jos pe scara valorii. Ce-a urmărit și ce-a rezultat? Ditirambii inadecvați au un preț pe care se cuvine a-l achita bietul autor în fapt depunctat. Altminteri frazele critice cu pricina ar putea fi citite în sensul unei involuntare ironii.
*
Cine a spus că pe un prieten îl suni la telefon când poftești, iar pe un amic nu înainte de-a consulta ceasul?
*
„Va trebui să arăt în conferința mea de la Geneva importanța «creației lumii» în gândirea mitică arhaică. Dumnezeu creează Lumea – dar apoi Lumea se formează de mai multe ori, se schimbă, în fond, e «creată», și nu de Dumnezeul creator (…) O primă concluzie: ființele supreme nu sunt singurele importante pentru înțelegerea unei religii; ele nu fac decât să deschidă drumul unei serii de «creații» și de «întemeieri» ulterioare. Aceasta pune într-o altă lumină mitul retragerii Dumnezeului creator și transformarea sa în deus otiosus. Dumnezeu devine otiosus în timp ce exemplul său se generalizează, adică în timp ce Cosmosul și omul sunt re-creați sau modificați în mod continuu.“ (Mircea Eliade)
*
Senectute. Ingeniozitățile lucrurilor din preajmă dispar treptat. Lucrurile devin simple, tot mai simple, umplându-te până la refuz cu ele însele.
*
Când vezi o femeie ascultând concentrată în fața unui televizor ori aparat de radio o melodie care te emoționează, ai impresia că ea e implicată în acea melodie, ca și cum ar purta un veșmânt ori un ornament pe măsură.
*
O revistă atât de încărcată de nume, încât, apărând în paginile ei, te simți ca și cum ai aștepta într-un rând foarte lung, în fața unui ghișeu.
*
În fiecare sâmbătă seara, la un post tv., infatigabilul Bobby Păunescu. Nu ne dăm seama când începe și când isprăvește o frază, dar aceasta e plină de r-âuri, de îîîî și de ăăăă, seducătoare în incertitudine, palpitantă prin apropierile de nonsens. Îl ascultăm cu sufletul la gură.
*
„Nu am niciun fel de «iubire» (pentru poporul evreu) din două motive: niciodată în viața mea n-am «iubit» vreun popor sau vreo colectivitate, nici poporul german, nici pe cel francez, nici pe cel american, nici clasa muncitoare. (…) În al doilea rând, cum sunt eu însămi evreică, această «iubire de evrei» mi s-ar părea (…) suspectă. Nu pot să mă iubesc pe mine însămi ori ceva din ce știu că face parte din persoana mea.“ (Hannah Arendt)
*
Clipe acum rare, asemenea unor fructe coapte, emanând o undă de căldură din simpla lor culoare.
*
Un vis ecranat de real. Un vis ecranat de alt vis.
*
Scriptor. Distanța de care ai nevoie în raport cu tine însuți. O dovadă: lectura cu prospețime receptivă a unui text propriu pe care l-ai uitat.
*
„Îmi place la pisici indiferența cu care trec din saloane la streșinile ce le sunt atât de familiare.“ (Chateaubriand)
*
Identitatea ta pare uneori a veni de altundeva decât din ființă, răsfrângere a unui real ireal care o face posibilă, precum un dar ambiguu. Sub simțământul acestuia ești și nu mai ești tu însuți, asemenea unui chip în oglindă.
*
Moment negru. Cauți lucrurile care s-au pierdut, dar și pe cele rămase, fără a mai putea distinge cu ușurință unele de altele.
*
„Metacreștinismul de care-i place lui Teilhard să pomenească nu-i cumva o supărătoare concesie făcută limbajului la zi, un aggiornamento sosit pe aripile modei ca să dea satisfacție tuturora și să ne fericească prin întrebuințarea de termeni cât mai științifico-grandioși? Creștinismul metamorfozează omul. Ce-ar putea fi dincolo de creștinism? Valéry se întreba și el dacă există altceva mai bun decât lumina. După teoria expansiunii universului ar exista viteze superioare celei a luminii. Or fi și tahioni? Dar nu văd în metacreștinism altceva decât vechiul creștinism înțeles mai temeinic, însușit mai deplin. Altfel, sunt dispus să spun și eu ca puritanii americani din sud: it ‘s vood enough for me.“ (N. Steinhardt)
*
A corecta un text al tău mai vechi pentru a-l da la tipar e ca și cum, mamoș fiind, ai ajuta o femeie să nască. A.E.: „Dar textul există deja!“. Dar copilul nu există în pântecul matern?
*
Se cere să revezi derivațiile, ocolurile, detaliile, întrucât subiectele primare interesează azi tot mai puțin.
*
Vanitosul: un ins intoxicat cotidian de sine însuși.
*
Nu o dată cunoști mai bine o persoană prin ceea ce trece sub tăcere decât prin ceea ce spune. Transparența revelatoare a tăcerii.
*
A căuta cu înfrigurare un început care s-a și epuizat în procesul căutării sale.
*
„«Eu nu-l iubesc pe Dumnezeu, eu nu iubesc decât ființele» (J.P.). Dumnezeu nu este o ființă, el este Ființa. Eterna distincție între obiectele luminate și lumină. Iubim lumina din cauza obiectelor pe care ea le luminează. Ar trebui să ajungem să iubim din cauza luminii obiectele luminate de ea.“ (Gustave Thibon)
*
Arta: o evlavie adresată unui Dumnezeu în majoritatea cazurilor disimulat. Ne e jenă să vorbim despre Dumnezeu, dar nu și despre noi înșine, nelimitat. Nu cumva o impolitețe?
*
A.E.: „Nu de puține ori, «binele» nu e decât un rău «educat», cu o tactică a prezenței sociale, cu șansele unui avantaj în consecință.“
*
Rodat de incertitudini cum ești, se poate întâmpla ca un „succes“ să te însuflețească subit, pentru a te împinge îndată în afara ta, precum un alcool tare. Oare ai meritat cu adevărat acel „succes“?
*
Un sunet care te poartă cu mulți ani înapoi, în copilărie: cel al copitelor de cai trăgând o trăsură pe stradă, azi atât de rar. l