Gala UNITER a avut loc anul acesta pe 12 iunie, la Timișoara, care este Capitală Culturală Europeană, în sala mare a Teatrului Național „Mihai Eminescu“. Regia a fost semnată de Răzvan Mazilu, scenografia de Dragoș Buhagiar și a fost prezentată de actorii Lucian Ionescu, Ana Bianca Popescu, Monica Odagiu și Alex Ștefănescu, care a semnat și textele cîntecelor.
Conceptul Galei a evocat atmosfera anilor 20-30 și a mizat pe dinamică, prospețime, pe un show glamouros, bazat pe elemente de musical, pe un tip de energie constantă, pe talentul și valențele actoricești ale celor amintiți mai sus. Răzvan Mazilu a lucrat pentru prima dată cu Ana Bianca Popescu, Lucian Ionescu și Alex Ștefănescu în 2014, cînd Festivalul Național de Teatru a produs West side story. Atunci s-a format o trupă puternică și au fost descoperite calitățile excepționale ale tinerilor selecționați din toată țara, astăzi, marea majoritate fiind actori importanți și cu experiență ai fenomenului teatral din România. În timp, Mazilu și-a consolidat de atunci un nucleu cu care a colaborat la toate proiectele lui importante în anii din urmă.
În rama unui desen din Marele Gatsby, avînd ca element central pe scenă Trofeul Galei supradimensionat și spectaculos pus în valoare de o turnantă, decorul a accentuat opțiunea pentru show. Foarte bine pregătiți, cu umor și emoție, cei patru actori au construit momentele importante ale Galei pe diferite teme de musical, cu eleganță și farmec, cu impact evident, cu ținută și cu o empatie aproape continuă cu spectatorii. Chiar dacă nu întotdeauna inspirația a atins cotele de sus, harul actorilor, strălucirea, dozajul corect al spectacolului și ritmul au ținut echilibrul și au dat farmec Galei. Uneori, de dragul acestei forme noi, acestui tip de divertisment, care a funcționat, dar care a concentrat atenția mai ales pe „desen“, s-a alunecat dinspre consistența conținutului spre imagine, spre forma showbizului vizual scăzând atenția pentru detalii ale fondului. Au fost neglijate sau expediate anumite prezentări, valorificarea celor care au acceptat să facă laudatio sau să înmîneze premii pe parcursul Galei. Or, greutatea personalităților invitate și punerea lor în lumină trebuie să amplifice prestigiul unui astfel de spectacol. Ține, este adevărat, și de discursuri inspirate, care ar fi bine dacă ar respecta, pentru o dată, un anumit minutaj. Ceva dificil de controlat, însă… Cred că ediția de anul acesta a fost una dintre cele mai strălucitoare din ultimii mulți ani.
La anumite categorii de nominalizări, m-am bucurat că laureații sînt cei pe care și eu i-aș fi ales. Vorbesc despre cei nominalizați și nu despre abținerile, opțiunile sau amendamentele mele la lista nominalizărilor, la ce nu am înțeles sau la ce a lipsit ca să pot să urmăresc pînă la capăt selecția. Și să analizez erorile create. Pentru spectacolele pe care le-am văzut, punctual. „Prolog“-ul Premiilor decernate în seara Galei a fost unul ieșit din matcă. Din fericire, el n-a fost parte din Gală. S-a manifestat de câtăva vreme. Am mai scris despre el. Lungul drum al resentimentelor, al acuzelor de tot felul, tonul jos și denaturat, corul de oameni din afara breslei care a cîntat fără cunoașterea domeniului, a spectacolelor – cunoaștere concretă – lipsa de reacție a UNITER-ului – fapt extrem de grav și de agravant al situației – acel amestec periculos între ceea ce stăpînești și ceea ce pare că ai stăpîni – la fotbal și la teatru se pricepe toată lumea. Nu mă refer la nemulțumiri, sînt și vor fi mereu, ci la maniera exprimării lor, la agresivitatea unui discurs pe care eu, de treizeci de ani, nu l-am întîlnit în breasla mea. Chiar și atunci cînd greșelile au fost evidente la nivelul fenomenului, al anului teatral care intră întru analiză. Unele, absolut de neiertat și ne neuitat. Tevatura creată față de anumite nominalizări a condus „dezbaterea“, impardonabil și inacceptabil, spre un nivel agresiv, spre atacul la persoană, spre amestecul îngrijorător de injurii cu „criterii“ care aduc pe tapet vîrsta, sexul și nu performanța. Pentru mine, a fost una dintre cele mai dificile perioade pe care le-am trăit în breaslă, care m-a afectat și m-a făcut să mă întreb cum s-a putut ajunge aici, ce am făcut sau ce nu, ca să putem deraia în felul acesta dezonorant, de fapt, pentru toți.
Punctul cel mai tensionat pentru mine a fost scrisoarea trimisă de regizorul Silviu Purcărete Senatului UNITER, ca urmare a celor prezentate mai sus, prin care își anunță retragerea sa din nominalizările de la categoria „Cel mai bun regizor“ și menționează foarte pe scurt motivele acestei decizii. Într-un anumit fel, pentru mine, lumea s-a oprit în loc. Dacă un geniu, un artist de un asemenea calibru, cultură, generozitate, ocolit cu precădere de premiile din țară, cu cel mai mic număr de Premii UNITER pentru regie, două în toți cei treizeci și unu de ani de Gală, un artist preocupat aproape exclusiv de artă, de umanitate și destul de departe de falsele frămîntări ale breslei, dat foarte atent la orice derapaje esențiale umane, sociale, politice, foarte atent la tot ce este valoare pe lume, dacă Silviu Purcărete are o reacție ca aceasta, atunci, poate, mai mult ca oricînd, ar trebui să ne cercetăm, să ne analizăm.
Am plecat la Timișoara cu tristețe. Știu că teatrul nu este medicină, că nu salvăm vieți imediat, prin diagnostic sau bisturiu. Pentru asta este bine să ne calibrăm corect vanitățile. Mai știu, însă, că teatrul, arta, cititul ne conduc spre cea mai profundă aventură, aceea a cunoașterii de sine. Definirea și conștientizarea sinelui creează personalitatea de sine stătătoare, matură, demnă, imposibil de manipulat. Am plecat la Gala de la Timișoara cu dorința de solidaritate față de cei care își onorează profesiunea, munca, pasiunea, dăruirea, față de cei care mă ajută să învăț ce valoare are „împreună“ în teatru, respectul reciproc, nebunia din multiplele lumi ficționale, ceea ce este important în munca fiecăruia și dincolo de ea. M-am bucurat enorm să întîlnesc artiști de toate vîrstele, prieteni, toți extrem de eleganți, de calzi, de deschiși, reverențioși față de fenomen, de valoare, de fericiți să fim împreună, să ne ascultăm, să ne privim, să rîdem, să plîngem pînă în zori. Asta este ceva foarte puternic, care ne leagă și care creează starea emoției, a mărturisirilor, a solidarității reale și autentice. Un sentiment atît de puternic. Și atît de necesar.
Anul acesta la Timișoara, s-au jucat toate cele trei producții nominalizate la categoria „cel mai bun spectacol“. Ceva cu totul extraordinar! O singură dată s-a mai petrecut asta în istoria Galei, acum mulți ani, la București, pe scena Operei. La Timișoara, însă, a fost o logistică aparte, s-au construit și s-au amenajat spațiile de joc, ca de pildă Fabrica de decor, cu eforturi materiale și tehnice susținute, cu echipe de tehnicieni, și nu numai, locale, cu o tenacitate și cu o dorință fantastică a UNITER-ului de a realiza acest proiect de mare anvergură în orașul-Capitală Culturală europeană. Pentru toate acestea, se cuvin mulțumiri echipei Uniter, echipei Teatrului Național „Mihai Eminescu“ și Operei. Se cuvin mulțumiri echipei Televiziunii române, cam aceeași care de douzeci și cinci de ani însoțește Gala, care a colaborat cu Ion Caramitru, Cornel Todea, Radu Afrim, ca regizori ai Galei, care a fost fidelă și profesionistă în toate transmisiunile în direct.
N-am înțeles două lucruri.
Dacă regizorul Silviu Purcărete s-a recuzat de la nominalizări, cum de a mai figurat pe lista supusă atenției și votului celui de al doilea Juriu al Galei, care alege cîștigătorii? Cum ar putea să figureze pe statele unei instituții un angajat care și-a dat demisia, de pildă? Acum multe ediții, actorul Vlad Ivanov s-a recuzat de la categoria „cel mai bun actor într-un rol secundar“, considerînd că partitura sa din Elisaveta bam s-a transformat într-una principală datorită conceptului regizorului Alexandru Tocilescu și a interpretării sale. După lungi dezbateri, am stabilit în Senatul Uniter un principiu care să funcționeze în orice situație, care să ferească Gala de retrageri de ultim moment: la categoria respectivă, rămîn doar nominalizările hotărîte după luni de vizionări, mai puțin cu una. Juriul și-a prezentat lista și este absurd să o tot completeze, poate și cu puțin timp înainte de seara finală.
A nu ține cont de decizia celui nominalizat de a nu mai face parte din joc și a-l menține acolo mi se pare o eroare gravă și lipsită de profesionalism.
Din prezentarea defectuoasă a celei desemnate de British Council să facă asta în Gală pentru Premiul pe care această instituție îl oferă și pe care UNITER acceptă să fie decernat, nu am priceput nicicum dacă a fost premiată o producție cu artiști profesioniști sau doar un Manifest pentru o anumită orientare sexuală. Mă consider o persoană a secolului în care trăiesc, tolerantă, am prieteni aici și aiurea de toate vîrstele și genurile, respect orice mișcare și orice apartenență de identitate sau sex. Cred, sper, în ciuda lipsei de argumente și informații aduse pe scenă, că a fost premiată o producție și o trupă de actori profesioniști. Pentru că la Gala UNITER este vorba despre profesioniștii breslei. Altfel…
O admir enorm pe Doina Lemny pentru toată dedicația domniei sale față de Brâncuși și opera lui, pentru contribuția de calitate față de această personalitate uriașă a lumii, în cercetările făcute la Muzeul Pompidou din Paris, în felul cum a curatoriat expoziții Brâncuși. Mi se pare nepotrivit, însă, ca într- o seară care sărbătorește teatrul să scoți în evidență faptul că lui Brîncuși nu-i plăcea această artă.
Le mulțumesc tinerilor actori Ana Bianca Popescu, Monica Odagiu, Lucian Ionescu și Alex Ștefănescu pentru că au înțeles miza unui astfel de spectacol. Poate că talentul lor, al întregii echipe de creație, al echipelor de producție și de execuție, al echipei UNITER, mi-au dăruit ore de tandrețe și mult dincolo de miezul nopții.