În 2008, Alexandru Rădvan stârnea reacții violente în lumea politico-jurnalistică din România, inflamată din cauza picturii Omagiu lui Iuda, pe care acesta o prezentase în expoziția The Last Temptation deschisă la Westfälischen Landesmuseum für Industriekultur Henrichshütte, Hattingen Germania. Mizând pe pudibonderie se pot obține avantaje minore, pe termen scurt, de la acea categorie socială, sensibilă la astfel de valori. Este uimitor cum o etichetă fără nicio acoperire, formulată de persoane care nu stăpânesc domeniul, poate să însoțească destinul unui om. Scandalul s-a stins și artistul și-a continuat parcursul punând în paranteză acest incident care însă i-a adus o excelentă vizibilitate în epocă.
Alexandru Rădvan, alături de Dumitru Gorzo, Gili Mocanu, Roman Tolici, Anca Benera, Nicu Ilfoveanu se revendică din generația anilor două mii, care a reușit să fertilizeze arta românească așa cum nu se mai întâmplase de la optzeciști. Într-un moment în care lumea artistică încerca să eludeze aceste „îndeletniciri“ din mainstream-ul discursului vizual, asemenea predecesorilor, o parte din acești artiști au mizat pe artele „tradiționale“ (pictură, sculptură). Pasionat de istorie și mai ales de meta-istorie (mituri, religia creștină), Alexandru Rădvan nu apelează la această tradiție culturală decât din perspectiva prezentului, ca suport stimulativ pentru a reliefa frământările lumii actuale. Reformularea miturilor într-o lectură profană, nu face decât să accentueze actualitatea discursului care mizează fie pe experiențe individuale, biografice sau este expresia reactivă la adresa unor întâmplări cotidiene. De aceea, creația sa vizuală, construită pe teme și cicluri riguros cercetate, are, în sens larg, această dublă dependență față de mit și de realitate, așezându-i opera într-o stare originală, apropiată spiritului vesel al dramaturgului antic, Terențiu de la care ne-a rămas și celebra sintagmă “Homo sum, humani nihil a me alienum puto“. Aceasta este ipostaza în care și-a construit încă de la început demersul și care, în pofida unei aparențe frivol ludice, oferă introspecției un rol determinant. Artistul parcurge, fără a avea un program prestabilit, traseul solar al lumii mediteraneene, de la care se revendică, și pe care și-l asumă nu doar prin intermediul miturilor, al artei, dar și al unei existențe cotidiene plasate în sfera empiricului, a conectării cu natura, care îi dă certitudinea realității fără nicio speculație metafizică.
Conștiința sa este dublu reactivă la ambele elemente mit și realitate, fiecare în parte acționând ca un catalizator asupra artei sale. Nedescriind în mod explicit niciunul din ele, creația devine mai curând o oglindire, o reverberație asupra propriilor percepții. Efectele acestor „transcrieri vizuale“ nu sunt însă aproape niciodată de natură devastatoare, tragică ci, mai curând, cathartice, cu potențialitatea de a potoli durerea sa și a lumii de ieri, dar mai ales de azi. Felul în care își gândește așezarea/rolul în calitatea de Creator/Colos al propriei lumi este unul de natură clasică, în care autorul își asumă conștient și o atitudine pe care nu ezită să și-o afirme explicit în textele care-i însoțesc adesea discursul vizual, rotunjindu-l, dându-i și mai multă coerență: „Eu sunt mult mai mult instinctual decât cerebral.“ sau „Instinctele chiar trebuie ascultate pentru că nu te mint.“ Asta pentru că Rădvan nu încearcă să evadeze de sub imperiul senzorial, dimpotrivă, își asumă această stare „eroică“ prin intermediul personajului creat, Colosul, un alter-ego ideal a cărui existență o coordonează asemenea unui regizor. Această formă de trăire lucidă nu trebuie însă percepută ca o adormire a conștiinței, ca o evadare din cotidian ci, dimpotrivă ca o asumare și afirmare empatică a puterilor curative ale artei.
O energie pozitivă îi stăpânește creația încă de la debut și a cărei sursă este firea sa înclinată mai curând spre „a face“ decât spre „a contempla“, ceea ce este în contradicție cu spiritul preponderent paseist al epocii actuale, unde discursul de tip minimalist, angoasa, stresul, „scufundarea“ excesivă în cotidian sunt elementele dominante. În ceea ce îl privește pe Alexandru Rădvan, nu este vorba de un optimism al ignoranței, ci de o trăire de factură renascentistă a unui artist bine ancorat în realitate, încrezător în propriu-i destin și care evoluează conștient, în afara temelor ideologice, ecologice, post-coloniale, feministe ș.a.m.d. aflate azi în vogă și mimetic ilustrate de mulți confrați avizi de integrare în „actualitate“. Colosul este chiar el, cel care nu e dispus să adopte tiparul comod-naiv al unei sensibilități induse, ci să-și afirme cu putere bucuria de a trăi, de a iubi, de a lucra, de a se bucura de soare, adică de a exista liber într-o lume tot mai lipsită de curaj, depersonalizată și devitalizată. Opțiunea tematică pentru mit nu este un refugiu din prezent, ci dimpotrivă o redimensionare a timpului după chipul și asemănarea sa. Artistul nu ne propune imaginea unui ideal utopic, ci a personajului eroic din fiecare dintre noi, cel care radiografiază și încearcă să schimbe lumea, să-și impună discursul încărcat de energie unei societăți tot mai pesimistă și depresivă. Claritatea și realismul mesajului pe care îl transmite vin din naturalețea cu care surprinde emoții, stări, atitudini. Această forță narativă din lucrările sale transformă subiectele recurente în povești neîntrerupte și reflecții asupra vieții cotidiene.
Actuala expoziție de la Muzeul de Artă Craiova, Zilele unui Colos, continuă tema cercetărilor sale din ultimii ani, în care poveștile se dezvoltă organic, țesând o structură din ce în ce mai complexă între realitatea cotidiană și lumea sa personală. La nivelul limbajului plastic, artistul dezvoltă, în acord cu tema propusă, aceeași relație de forță, unde desenul sever, bine articulat, ordonează spațiile ample compuse din game cromatice puternice ce ordonează suprafața, oferind compoziției un impact puternic. „Pentru mine, culoarea fără formă nu are niciun fel de relevanță.“ Aceeași miză a „șocului“ vizual o folosește și în sculptură, unde cele câteva piese expuse fascinează prin volumele puternice, generate de un modelaj grosier care pune accent pe materialitate, pe forța expresiei.
Universul lui Alexandru Rădvan este în continuare acela al unui seducător, care ne propune o foarte originală, tonică și total atipică imagine asupra epocii actuale, o pledoarie pentru bucuria de a trăi. Și în această grilă de citire găsesc emblematic motto-ul scris de artist pentru ciclul de lucrări intitulat Hercule: „O să beau vin împreună cu Hercule și Ulise și o să mâncăm o cireadă de boi.“