Tribut
Timpul își cere tributul
adaugă riduri pe chip
oasele se înmoaie
mâinile își schimbă conturul
chiar așa
degetele tale frumoase
lungi și subțiri – se îngroașă
se încovoaie
și trupul întreg spre pământ
se apleacă
în liniște deplină privești
cum tu însuți te frângi
și cum, în întuneric, nevăzut,
din miezul trupului tău
crește un vlăstar nou:
din carnea ta se hrănește
deși nu e din carne,
nici sânge nu este.
trecerea își cere tributul
când trupul tău în țărână va cădea
va cădea și timpul împreună cu tine
va-nceta să mai bată noianul de clipe
se va întoarce în albie
purtând vlăstarul
chipul tău imaterial.
Cheia
Viitorul e un trecut repetat la nesfârșit
toate lucrurile se reiau din nou
și din nou
fricile toate
nebuniile se rotesc
certuri, angoase, întunericul dens,
se repetă micile bucurii
se repetă chiar și cele mai mari,
numai că, nemulțumit fiind,
nici nu apuci să te bucuri de ele,
le tot rostogolești așteptând
cu sufletul la gură
nenorocirile viitoare
care nu sunt decât
aceleași suferințe ce-au trecut
ițindu-se când din dreapta,
când din stânga
uneori ca tancul trecând
peste firul de iarbă
când m-am oprit din goana asta
nebună
când am privit înapoi,
am văzut limpede
oglindirea trecutului în viitor
și invers
atunci am aflat cu stupoare:
n-am cum să scap dintre oglinzile
paralele
în castelul Hasdeu mă aflam
prinsă de tânăra moartă Iulia,
vie vorbind minții tatălui ei,
cele două oglinzi încătușau timpul
am văzut trecutul cum o ia de la cap
în viitor
de-atunci nu mai ies din prezent
mă joc în reflectarea oglinzilor
copilă, mireasă, femeie sau mamă
toate-n același corp
suprapuse
acum
Bărcuțe de hârtie
Lansam bărcuțe de hârtie pe
pârâiașul
de dincolo de drum
pârâul copilăriei mele
care nici măcar nu apărea
pe harta oamenilor mari;
fir de apă ce se vărsa timid în Nadăș
în Someș, în Tisa mai apoi,
ape ce se grăbeau spre Dunăre,
spre mare
pe râul din fața casei,
dincolo de drum,
lansam bărcuțe de hârtie
din foile ziarului Scânteia
din care tata răsucea cornete
pentru semințe de floarea-soarelui
puneam și eu niște semințe în burta
bărcii
merinde de drum lung,
un fir de lână albastră din ștergarul
mamei
să țină cald în anotimpurile reci,
în nopțile prea lungi,
puneam și-o păpădie
s-ademenesc soarele să răsară și
mâine
cu tata scrutând zarea,
mai tânăr ca mine acum:
ce vezi, îl întrebam?
te văd pe tine mare…
azi sunt aici în port
scrutând eu însămi zarea.
e ora sosirii bărcuțelor
or fi crescut corăbii între timp,
o flotă întreagă;
lanuri largi de floarea-soarelui
ar fi răsărit din semințele
scoase din țară la export,
noi consumăm ulei străin.
și păturile albastre-n ierni și geruri
ne-au încălzit copiii nou-născuți
plecați și ei în țări străine azi
ca să mănânce-o pâine;
doar câte-un soare palid ca o păpădie
se-ascunde-n nori
să sufle-n pânze vânt
și
cine știe
poate că-n burta uneia dintre bărcuțe
m-oi întâlni cu mine,
fetița din copilărie,
călătorind printr-un tunel de timp
Plânsul lui Iura
În gara din Cluj
se anunță că trenul întârzie
nu-i o noutate – îmi spun
curând mă voi întinde
pe patul îngust din cușetă
în cadența roților voi adormi
deși capitala pare departe
„dincolo de munți“ nu-i doar un loc,
ci e un timp și
o aceeași limbă…
trenul e murdar, zăpușeală
lumea nu are răbdare
se-mpinge
conductorul e repezit
vagonul aglomerat
mocheta pătată
toaleta miroase grețos
poate trebuia să aleg alt tren
dar altul nu mai este – îmi repet
resemnată
trei blonde delicate
cu ochii verzi – poate-s surori, îmi
spun –
poartă rochii ușoare de vară
sandale
una ține un copil de mână
cealaltă poartă unul în pântece
a treia trage de-un geamantan și trei
plase
sunt calme, zâmbesc frumos
vorbesc în șoaptă
eu nu-nțeleg ce zic fetele astea,
spune-o bătrână,
vorbesc o limbă ciudată…
copilul mi-atinge genunchiul
mi-arată o gâză ascunsă în palmă și
râde,
îl ridic în brațe
să vadă goana clădirilor pe fereastră
îl cheamă Iura, spune o fată
ne așezăm bagajele,
întindem așternuturi
agăț plasa fetei în cui, e ușoară,
ce-o fi în ea?
sunt jucăriile băiatului
tractorașul de plastic, o basculantă
el mi le arată și ne jucăm
în fața mea
trei tinere cu trei plase și doi copii,
din care unul nenăscut,
fug de bombe și moarte
lăsându-și bărbații
pe-un câmp de luptă fără șanse
nu se plâng, nu cer milă
habar n-am ce o fi în sufletul lor
mie mi-e somn
singurul lucru ce-mi trece prin cap:
n-am chef de deranj,
oare copilul va dormi cuminte
la noapte?
e cald în vagon
pânza rochiilor se lipește de coapse
cârlionții blonzi ai lui Iura sunt umezi
aer condiționat n-avem
eu, nici răbdare.
Iura, norocosul cu trei mame,
adoarme în brațele uneia dintre fete.
în goana luminilor ce străpung sticla
ferestrei,
ochii femeii gravide privesc în gol
pe tâmple îi curge sudoarea
nu plânge
poate că nu mai are
lacrimi.
deodată Iura țipă în somn, chinuit,
lugubru,
blonda-i șoptește ceva mângâios
el tace
după un timp, plânge din nou
strigă cuvinte în somn;
își cheamă tatăl – șoptește fata
cerându-și scuze,
țipătul sfâșie căldura din vagon
cadența metalică a roților
nu biruie sunetul tăios
deși trenul prinde viteză,
deși crește distanța
dintre cele trei și război,
plânsul lui Iura cu tractorașul
de plastic în brațe
aduce moartea chiar lângă noi
când tace copilul
mă ia plânsul pe mine
cu lacrimi destule
pentru toate trei
ce bine că
„dincolo de munți“ nu e doar un loc
Poem de vară
Mama mea avea privirea albastră
o văd aplecată peste ligheanul în care
rochia mea pătată cu cerneală
era pusă la spălat
ea săpunește pânza, o freacă,
umbrele întunecate se dizolvă,
dispar,
rămâne doar modelul
cu frunze și muguri verzi
de primăvară
mama întinde rochia pe sfoară
deasupra cerul e albastru
dedesubt privirea ei și mai albastră
văd cum pe pânză
mugurii verzi se desfac în flori mari
galbene, solare
acum se poartă fuste
cu motive geometrice,
cu linii și dungi – norocul meu,
îmi spun –,
de când mama mea a murit
nu mai găsesc pe nimeni
să-mi înflorească pânza din priviri