Spuneam săptămâna trecută, scriind despre proza confesivă a Monicăi Lovinescu, că reputația ei de „voce a Europei libere“ a acoperit pe nedrept opera ei de scriitoare. Observația se verifică și în raport cu opera ei critică. Apărută sub formă de volume de cronici (seria de Unde scurte, dintre 1990 și 1996, și Diagonale, din 2002), ea s-a văzut redusă la atitudinea morală și la conceptul de „est-etică“: necesare, ambele, înainte de 1989, dar abandonate progresiv de critica noastră, după. S-a spus că în condiții de libertate trebuie să revenim la criteriul estetic, iar judecata politică asupra literaturii, justificată într-un regim totalitar care restrânge libertatea de exprimare, nu-și mai are locul într-o societate pluralistă. Chiar și asupra literaturii din trecut trebuie să ne pronunțăm pe baze estetice, întrucât numai valoarea literară este cea care asigură (sau nu) unui text locul în istoria literaturii.
Cele două apariții recente de la Humanitas, O istorie a literaturii române pe unde scurte. 1960-2000 și Etica neuitării prilejuite de centenarul nașterii Monicăi Lovinescu, sunt o bună ocazie de relectură a operei ei critice și, de ce nu?, de repunere a ei în circuit.
Prima dintre ele este o selecție din volumele de cronici publicate de Monica Lovinescu după 1990, care urmărește să ilustreze cele două aspecte fundamentale ale activității ei critice: cel de cronicar literar, respectiv, cel de critic al vieții literare românești de după 1960.
Astfel, capitolul I, intitulat Ideologia, este împărțit în patru secțiuni, corespunzând celor patru câmpuri ale vieții literare postbelice, de interes pentru Monica Lovinescu: ideologia dominantă, scriitorii aserviți, scriitorii autentici și disidenții. Capitolul al II-lea, Prozatori și poeți, este și el structurat în mai multe grupaje, corespunzând în mare generațiilor de creație prezente în viața literară de după cel de-Al Doilea Război Mondial: Prelungiri. Generația pierdută (dedicat scriitorilor interbelici și imediat postbelici activi până în anii 1980), Noua literatură (generațiile șaizeci și optzeci) și Restituiri. Memorie și memorii. În fine, ultimul capitol este rezervat criticilor și eseiștilor.
Trebuie spus de la bun început că selecția și grupajul realizat de Cristina Cioabă corespund întru totul profilului critic al Monicăi Lovinescu: dacă ar fi avut posibilitatea de a alcătui ea însăși această istorie, ca structură, dacă nu și ca inventar al textelor, aceasta ar fi fost, probabil, foarte aproape de ceea ce este acum. Știm din jurnal, bunăoară, că a rămas fidelă modelului de istorie a literaturii contemporane propus de tatăl ei, E. Lovinescu, iar din cronicile sale radiofonice, că agreează descrierea evoluției literaturii pe genuri, în detrimentul prezentării operei scriitorului ca un tot unitar, așa cum procedează G. Călinescu și Nicolae Manolescu.
Prin urmare, istoria se deschide printr-o analiză aplicată a ideilor și atitudinilor care au configurat viața literară la noi, după instalarea regimului comunist. Liberală, uma nistă, Monica Lovinescu a supus ideologia literară comunistă unei analize fără rest, subliniindu-i nu numai nocivitatea (de aceasta eram convinși toți), ci și resorturile subversive, de natură să conducă actul de creație literară la o supunere deplină față de o viziune de existență colectivistă, în care valorile individuale și, în general, valorile umane fundamentale erau călcate în picioare ori răstălmăcite. Claritatea viziunii de ansamblu a Monicăi Lovinescu – printre puținii oameni de cultură care n-au fost convinși de „schimbarea“ reprezentată de Ceaușescu, dimpotrivă – este dublată de finețea nuanțelor și de formidabila intuiție a potențialului de evoluție a unor fenomene ce păreau, inițial, niște simple curiozități (cum ar fi ceea ce ea numește „Noua Dreaptă de la București“, ivită pe la jumătatea deceniului 1970-1980 și transfor mată, după 1989, în Partidul România Mare, iar astăzi, în AUR). Nu în ultimul rând, se simte, în aceste analize și interpretări de finețe, excepționalul talent narativ și portretistic al autoarei, talent care abia acum, pe pagina de hârtie, devine evident.
Capitolele al II-lea și al III-lea sunt o adevărată istorie a literaturii contemporane en miettes și, firește, cu lacune inevitabile. Dacă ținem cont de faptul că Monica Lovinescu a trăit la Paris pe toată durata epocii postbelice – și în special în perioada comunistă, când comunicarea între Capitala Franței și cea a României era extrem de dificilă –, lacunele cantitative din sinteza de față ne apar ca benigne: important este că atât periodizarea, cât și accentele sunt puse corect, cu toate rezervele pe care autoarea le are cu privire la persoana unor autori pe care îi consideră prea apropiați de regimul comunist sau, uneori, nu suficient de îndepărtați de acesta.
De pildă, din secțiunea Prelungiri. Generația pierdută lipsesc Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu, Camil Petrescu, Mihai Ralea, iar Gellu Naum este înregistrat cu Zenobia, din 1985, nu cu oribilele sale volume realist-socialiste din deceniul 1950-1960. Dacă în cazul din urmă poate fi vorba de opțiunea editoarei, e limpede că Monica Lovinescu i-a ignorat critic pe Sadoveanu și Ralea, din cauză că le-a consacrat suficient spațiu în primul capitol, acolo unde a analizat pe larg cazurile de colaboraționism, pe Camil Petrescu datorită rolului jucat de acesta în formarea ei ca om de teatru, iar pe Vianu, din cauză că totul fusese spus (și cam apăsat…) de către Virgil Ierunca. Nici „generația pierdută“ nu este configu rată în totalitatea manifestărilor ei, însă ceea ce contează este că istoria de față surprinde sensul „pierderii“: pentru unii scriitori, exilul sau pușcăria politică, pentru alții, „turcirea“…
La fel se întâmplă și cu capitolele consacrate poeților, prozatorilor și criticilor. Completitudinea nu este de aflat nici măcar la vârful ierarhiei literare: lipsesc Nichita Stănescu (pe care Monica Lovinescu, urmând aprehensiunii lui Virgil Ierunca, nu-l socotește ca fiind ceea ce este, și anume, cel mai mare poet român de după cel de-Al Doilea Război Mondial), Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Mircea Ivănescu, iar generația optzeci e prezentă doar în eboșă, prin scriitori ca Mircea Cărtărescu, Ioan Groșan și Bedros Horasangian. Însă compoziția și tectonica generațiilor sunt trasate limpede, pe o tehnică a decupajului pe care, de altfel, a utilizat-o și E. Lovinescu însuși. Aflăm aici chiar preferințe vizibil subiective ale criticului impresionist, și ele, având un model tot în Istoria literaturii române contemporane.
Dincolo de toate, trebuie subliniat că toate analizele Monicăi Lovinescu sunt citabile și utilizabile într-un context critic sau de cercetare, textele vădind un talent strălucit, eclipsat, cum spuneam, de autoritatea morală a „vocii de la Europa liberă“. Nu trebuie exagerată, pe necitite, ponderea est-eticii în critica ei: realitatea este că autoarea are gust literar sigur, iar judecățile ei de valoare nu se întemeiază niciodată exclusiv pe criteriul politic sau moral. Dimpotrivă, dacă opera (fie ea Scrinul negru, de G. Călinescu, ori Rugați-vă pentru fratele Alexandru, de Constantin Noica) intră în raza de interes a criticii Monicăi Lovinescu, e pentru că are o anumită valoare. Toate micro-monografiile alcătuite de Cristina Cioabă din cronicile ei conțin observații critice profunde și întemeiate, precum și o „rețea“ de semnificații mai largi. Asemenea unei rețele neuronale, această rețea de semnificații – care reprezintă tot o lecție a lui E. Lovinescu – leagă profilurile scriitoricești disparate într-o adevărată istorie implicită.
Și ar mai fi ceva de zis: împotriva maliției lui D. Țepeneag, care a poreclit cuplul Virgil Ierunca – Monica Lovinescu cu vocabula „monicii“ (spre a-l deprecia pe Ierunca, firește, și a arunca o lumină echivocă asupra rolurilor celor doi), e limpede din O istorie… că Monica Lovinescu ține cont în mare măsură de opinia lui Virgil Ierunca. Critica acestuia este un soi de „oglindă“ discretă, în care autoarea se privește și se verifică, iar în unele cazuri judecata lui Ierunca e decisivă.
Etica neuitării, și ea reluând o apariție mai veche, ne propune cealaltă fațetă a personalității critice a Monicăi Lovinescu. Și anume, ipostaza comparatistă, a teoriei și a criticii de idei: în toate, talentul literar și pasiunea ideilor, stilul inconfundabil și precizia informației sunt copleșitoare. Ce bine că, obligată să se exileze, fiica marelui E. Lovinescu nu s-a lăsat deturnată de la vocația ei. Măcar după prăbușirea comunismului, am avut șansa de a o reintegra, așa zicând, oficial literaturii române, ca pe unul dintre cei mai importanți și relevanți critici postbelici.