Nu mă uit la meciurile din fotbalul românesc, pentru că mi se pare că e mai plăcut să vezi un Real Madrid, chiar dacă pierde cu Manchester City, sau o FC Barcelona, chiar dacă Steaua a câștigat acum 37 de ani împotriva ei Cupa Campionilor Europeni. Steaua de-atunci, Barcelona de-atunci. Despre cele de azi nu mai vorbesc. Dar nu despre fotbal va fi vorba în aceste rânduri. Ci despre faptul că, la noi, cu fotbalul ăsta păgubos și împiedicat, prima ligă se numește Superliga. Când aud cuvântul ăsta mă gândesc întâi la Italia, la Anglia, la Spania, dar în niciun caz la ceea ce pot vedea, din fotbalul nostru, pe la televiziuni, că doar n-o să mă duc la stadion pentru atâta lucru.
Superliga. Moneda patriei noastre, mereu mai slabă decât altele, nu e nici mai mult, nici mai puțin decât leu. Cică ar mai fi una cu numele ăsta pe undeva, dacă n-am fost înșelat de cel care m-a informat. Probabil, la fel de tare și aia, ca și leul nostru. A, da, mai avem și prin vecini un leu (sic), în – să zicem – persoana levei bulgărești, și ea la fel de puternică, dar măcar cu o speranță de schimbare în euro, ceea ce leului nostru, poreclit de multă lume ron, nu i se întâmplă.
La noi eroii sunt supereroi, cântăreții de Eurovision, care sunt lăudați de i-ar trece sudorile dacă ar avea bun-simț, anunță cum or să ia ei premiul anul ăsta, după care nu se califică nici măcar în finala oricum jalnicului concurs.
De unde să ne vină pornirea asta de a umfla totul, de a exagera, pe care o întâlnim, acum, că tehnologia ne ajută, și pe bloguri, vloguri, facebook-uri, twitter-uri și celelalte mijloace de autopunere în evidență? Că și istoria pe care am învățat-o acum nu știu câte decenii la școală tot așa se făcea. Cea din anii comunismului trebuia să treacă buretele ideologic peste eroii neconvenabili, adică peste cei care se ilustraseră în lupte împotriva „Marelui Prieten de la Răsărit”, peste regii noștri, ori peste cei care făcuseră Marea Unire, în schimb câte-un grevist din „anii negri” (copyright Aurel Baranga & Nicolae Moraru) devenea peste noaptea instaurată de tancurile rusești (sovietice) o imensă figură tutelară a patriei democrat-populare.
Exagerarea istoriei nu era, însă, o descoperire a comuniștilor. Istoria noastră era și înainte țesută de istorici autentici la fel, cu eroi nemaipomeniți, cu Ștefan cel Mare și Sfânt, care-i bătuse, într-adevăr pe turci, dar tot le-a plătit tribut până la urmă. (Oare de aia să le fi vorbit turcilor contemporani lui „tovarășul Nicolae Ceaușescu” despre „prietenia de secole dintre popoarele noastre”, adică dintre ei, turcii, și noi, românii?) I-au spulberat pe turci și pe alți dușmani și Mircea cel Bătrân (cineva se întreba pe internet – uite că mai sunt și glume bune pe-acolo – cum îl chema pe Mircea cel Bătrân când era tânăr, chiar așa, cum?), și Mihai Viteazul. Despre acesta din urmă nu mă pot opri să citez cugetarea unui poet cântăreț de Patrie și de Conducător: „dacă s-ar fi unit Ștefan cel Mare cu Mihai Viteazul” i-ar fi bătut rău de tot pe turci. (Atrag atenția în mod respectuos că Ștefan cel Mare a trăit între anii 1438 și 1504, iar Mihai Viteazul între 1558 și 1601.) Iar turcii care-l vor fi ascultat pe „tovarășul Nicolae Ceaușescu” vorbindu-le despre prietenia dintre popoarele noastre nici nu vor fi știut din ce pericol a scăpat imperiul lor de altădată. Dar măcar înainte, nu criteriul ideologic prima, ci dorința de a ne face mai mari și mai tari decât am fi putut fi vreodată. Până la urmă o ideologie și asta…
Istoria a fost, așadar, deseori folosită politic și nu numai în regimul democrat-popular. Poate din cauză că o superistorie mai dăinuie încă în capetele multor (chiar) profesioniști ai domeniului, un istoric care încearcă să demitizeze această, în fond, poveste, cum este Lucian Boia, a fost și mai este atât de hulit. Dar Horia-Roman Patapievici, care plătește și azi pentru că, odată, demult, în tinerețe, nu s-a exprimat tocmai reverențios despre eroismele poporului nostru. Într-un articol de demult, de pe vremea anilor roz (dacă e să ne luăm după A. Baranga & N. Moraru), Andrei Pleșu observa că atunci când îți critici chiar propriul popor, o faci în speranța că el ar putea, fiind conștient de greșelile sale, să și le corecteze. Articolul nu era deloc pe linie, așa că a rămas îngropat în paginile revistei „Secolul XX“, unde apăruse.
În vremurile noastre, azi, când reclama a devenit stăpână, alături de ban, nu se mai miră nimeni de exagerările cotidiene ale oricărui fleac. Totul este suuuper, extra (care în dicționar înseamnă și „în afară de”), mega, mai ales mega. Așa că propun, umil, o modificare a numelui primei ligi a fotbalului românesc: nu-i mai spuneți, tovarăși, superliga, spuneți-i megaliga, că sună mai bine cu g-ul ăla repetat.
Acum, că echipa lui Hagi câștigă titlul, superliga își va merita în sfârșit numele: liga întâi. Sau cum i se spunea altădată, Divizia A.