Jonathan Harris – profesor de Istoria Bizanțului la University of London – revizitează istoria Bizanțului dintr-o perspectivă inedită și totodată extrem de actuală. Imperiul din răsăritul Europei a fost excep țional de longeviv. Care să fie explicația? – se întreabă istoricul englez. Peste Constantinopol au venit valuri de populații, de multe ori puternice și agresive, cu armate capabile să distrugă orice împotrivire. Şi se pare că soluția salvatoare a fost de cele mai multe ori abila transformare a dușmanilor în aliați și apoi integrarea lor în imperiu.
Volumul de față are intenția să propună o abordare alternativă a legăturii dintre bizantini, Europa apuseană, cruciade și statele cruciate. Cheia, sau cel puțin una dintre cheile care dezleagă șarada, după cum sugerează lucrarea, nu o reprezintă nici ostilitatea generalizată dintre popoare, nici comploturile sinistre și nici teoria întâmplării impersonale, ci natura Imperiului Bizantin și filozofia de la baza lui, analizate prin studierea grupului de influență de la conducerea statului și a metodelor și principiilor la care apelau în raporturile cu lumea de dincolo de granițe. Se va aduce argumentul că atât sosirea Cruciadei I, cât și dezastrul din 1204 au fost rezultatul unei încercări din partea bizantinilor de a-și implementa și susține filozofia și politica externă în circumstanțe care le-au expus acțiunile la interpretări greșite. Această situație a asigurat la rândul ei liderilor occidentali un pretext de a trece la acțiuni militare împotriva Bizanțului, pentru a garanta susținere și alimente în vederea strădaniei de a recupera și păstra Ierusalimul, o abordare care nu ridică pretenția de a le înlocui pe cele anterioare, ci se inspiră masiv din ele. Este foarte posibil ca Alexie I să fi contribuit cu ceva la gândirea Cruciadei I, ținând seama că în secolul următor s-a instalat o anume neînțelegere culturală, și nu trebuie exclusă ideea să fi existat o oarecare premeditare atunci când Cruciada a IV-a s-a abătut din cale. Însă în miezul întregii discuții se află natura filozofiei și a politicii externe bizantine.
Urmărind țeluri cu totul diferite de cele ale papalității de după reforma gregoriană și de cele ale comandanților armatelor cruciate, și apelând deseori la metode considerate dezonorante de vest-europeni, bizantinii au reușit să lase impresia că abdică de la participarea la cauza nobilă de apărare a Ierusalimului și a Țării Sfinte în fața dușmanului musulman comun. Încercările occidentalilor, după 1187, de a smulge ceea ce considerau ei justa contribuție financiară bizantină la acea acțiune au condus direct la ocuparea și jefuirea Constantinopolului. Dar nu acesta a fost sfârșitul poveștii. Doctrina și metodele de diplomație bizantine au continuat să influențeze relațiile bizantine cu Apusul chiar și după evenimentele din aprilie 1204. Ironia face, în mod straniu, că în momentul crizei supreme din 1282, când părea iminentă lansarea unei flote cruciate din Sicilia împotriva Constantinopolului, sub comanda lui Carol de Anjou, tot metodele bine încercate ale diplomației bizantine au adus salvarea, asigurând supraviețuirea imperiului după ce statele latine din Siria și Palestina dispăruseră, în urma intervenției decisive a mamelucilor, din 1291.
* * *
Pătrunderea în elita politică și în serviciul civil bizantin era asigurată unei persoane de un număr de factori. Oricât ar părea de straniu, unul dintre ei era castrarea în copilărie. De vreme ce funcționa interdicția ca eunucii să ocupe tronul imperial, li se acorda mai multă încredere. Zece funcții la Curte care presupuneau un contact strâns cu împăratul le erau rezervate în mod expres. Însă, nu toți funcționarii bizantini erau eunuci, desigur, așadar pătrunderea în acel cerc ales depindea de două condiții indispensabile: educația și patronajul. Ambele aveau implicații profunde legate de cine alcătuia elita și cum se priveau membrii ei pe sine și slujba lor.
Educația la nivel avansat reprezentase dintotdeauna cheia de pătrundere spre nivelurile superioare ale serviciului civil. Cu mult timp în urmă, în anul 360, împăratul poruncise ca nimeni să nu dețină un post în administrație dacă nu „este atât de desăvârșit pe tărâmul literelor, încât cuvintele să iasă din mâna lui fără greșeli supărătoare“. Asta însemna parcurgerea unui program de învățământ superior cu tradiție, în care să fie studiată literatura Greciei antice, în special cea clasică de la Atena, care, considerau bizantinii, întruchipa modelul perfect în versuri și proză. Printre autorii studiați se numărau poeții Homer și Hesiod, filozofii Platon și Aristotel și oratorii Demostene și Lisias. După citirea acestor opere, urma însușirea limbajului și imitarea lor. Cel mai obișnuit exercițiu al studenților consta, de regulă, în redactarea unor dialoguri în stilul lui Platon sau Lucian, formulate în frazeologia arhaică a anticilor. Asta avea în minte împăratul când vorbea de „desăvârșire pe tărâmul literelor“.
Drept urmare, birocrații bizantini din vremea cruciadelor erau în general oameni de înaltă cultură. Un asemenea exemplu era cu siguranță Mihail Psellos, personaj dominant la Curtea bizantină în mijlocul secolului al XI-lea. În tinerețe, avusese reputația că învățase pe dinafară întreaga Iliadă, iar apoi a scris numeroase cărți de filozofie și pe alte subiecte. Împăratul Constantin al IX-lea fusese atât de impresionat de elocința și de stilul lui literar, încât și l-a făcut secretar și unul dintre cei mai apropiați sfetnici, lansându-l într-o carieră care avea să dureze peste treizeci de ani. La fel și Nicetas Choniates, înalt funcționar sub împărații dinastiei Anghelos, între 1185 și 1204, care a fost trimis de mic la Constantinopol din orașul lui natal Chonai, din Asia Mică, pentru a urma studii superioare, iar mai târziu a scris lucrări teologice și istorice. Georgios Akropolites, sfetnic al împăraților din secolul al XIII-lea, educat în același sistem, a devenit autor și învățat, pe lângă rolul de sfătuitor politic.
Educația superioară prin care trecuseră toți aceștia era disponibilă înainte de 1204 doar la Constantinopol, iar de ea beneficiau extrem de puțini bizantini. Cei educați alcătuiau un fel de castă închisă, care se deosebea de restul populației prin nivelul superior al cunoașterii dobândite. Această diferență a fost ilustrată într-o povestire relatată chiar de Mihail Psellos. Într-o zi, Constantin al IX-lea mergea prin palat însoțit de amantă și de o ceată de curteni. Unul dintre ei, vrând să se remarce în fața suveranului, a murmurat atât cât să se audă: „Nu e păcat!“ – suficient ca prin colegii lui curteni să treacă un fior de admirație. Erau cu toții educați și au recunoscut de îndată aluzia la Iliada: „Nu e păcat că de mult două neamuri, Troienii și-Aheii, pentru-o femeie ca asta se luptă și patimi îndură“, o trimitere la Elena din Troia și la frumusețea ei de poveste. Din nefericire, gestul de curtoazie a rămas fără efect, deoarece ținta lui, amanta împăratului, nu avea cum pătrunde înțelesul și a trebuit să i se dea explicații. Aceasta era prăpastia dintre cei educați și cei fără carte.
* * *
Atunci când formula politica externă și îi consilia pe împărați, elita politică bizantină acționa în contextul unei doctrine politice bine definite, la care subscriau toți membrii ei, indiferent de neînțelegerile dintre facțiunile sau partidele în care se găseau. Teoria, după cum am văzut, era cea din translatio imperii. Capitala romană fusese mutată de Constantin la Constantinopol și, drept urmare, împăratul bizantin era împărat roman, autocrat suprem al lumii creștine prin acord divin, recunoașterea acestui fapt fiind de datoria tuturor creștinilor. Putem judeca seriozitatea cu care elita politică bizantină privea această teorie prin reacția violentă ori de câte ori era pusă la îndoială de oameni din afară. În 968, niște nefericiți trimiși papali au sosit la Constantinopol cu o scrisoare adresată „împăratului grecilor“, și nu „al romanilor“. Curtenii bizantini prezenți au fost indignați și au amenințat că, dacă solii ar fi fost de rang mai înalt și mai vrednici de atenție, ar fi sfârșit direct în mare. După cum a explicat unul dintre curteni mai târziu:
„Sfântul Constantin a transferat aici simbolurile imperiale și a adus întregul senat și toată cavalerimea romană, fără să lase nimic la Roma, în afara poporului de rând, adică pescari, vânzători ambulanți de mâncare, vânători de păsări, bastarzi, plebei și sclavi.“
Ioan Kinnamos mărturisea că îi dădeau lacrimile când se gândea la cei ce „se pripesc să afirme că imperiul de la Bizanț este diferit de cel de la Roma“, iar un patriarh al cetății înfiera „îngustimea și sminteala“ oricui refuza să accepte că statul condus de la Constantinopol era chiar Imperiul Roman, cu tot cu protecția divină pe care o presupunea. După 800, când diverși monarhi din Apus și-au revendicat titlul de „împărat al romanilor“, bizantinii au făcut tot ce se putea ca să evite recunoașterea faptului. O scrisoare trimisă de la Constantinopol împăratului francilor Ludovic cel Pios, în 824, i se adresa tăios cu „glorios rege al francilor și al lombarzilor“, adăugând imediat: „care este numit de ei împărat“. Trimisul împăratului german Otto I îi raporta mânios stăpânului său, în 968, cum cancelarul bizantin „v-a numit nu «împărat», basileus pe limba lui, ci «rege», rex într-a noastră“.
Statutul unic al împăratului bizantin era marcat în corespondența diplomatică și în tratate. Psellos se lăuda că în schimbul de mesaje cu califul fatimid evidenția rangul stăpânului său împăratul și denigra subtil pe cel al rivalului islamic. Tratatul redactat de el cu ducele normand Robert Guiscard, în 1074, era mult mai mult decât o enumerare seacă de obligații, deoarece cuprindea și o pledoarie atent întocmită a oficiului și drepturilor împăratului bizantin, asigurându-l pe duce că „vorba unui împărat cucernic era o adevărată pecete de aur“, cerându-i, desigur, și supunerea cuvenită. Statutul imperial era înscris și în legea bizantină, care stabilea nu numai că împăratul trebuia să asigure bunăstarea poporului său pe această lume, ci și că avea îndatorirea adâncă de a „păzi și garanta, prin priceperea sa, puterile de care dispunea [și] de a le reface, prin neadormită preocupare, pe cele pierdute“.
Și nu era o retorică goală. Atitudinea principială exprimată de Psellos și de alți curteni era factorul-cheie în stabilirea obiectivelor politicii externe bizantine. În practică, aceste obiective erau cuprinse în două preocupări de căpetenie. Cea dintâi era siguranța statului bizantin, oikoumene, adică a mărețului Constantinopol. Cea de-a doua însemna asigurarea recunoașterii în lumea largă a principiilor bizantine: statul lor era Imperiul Roman, iar conducătorul lui avea un statut special acordat de Hristos.
La prima vedere, ideea că politica externă ar putea fi motivată de un ideal metafizic pare neconvingătoare: uneori este tentant să considerăm pretențiile imperiale bizantine drept un simplu subterfugiu pentru „preocupări autentice“, cum ar fi anexarea de teritorii sau obținerea de avantaje economice. Chiar termenii „imperiu“ și „imperial“, folosiți pentru a descrie Bizanțul, sugerează că pentru un stat este cu atât mai bine, cu cât este mai cuprinzător, singura lui țintă fiind propria-i extindere. Dar, deși ar putea să sune ilogic, politica externă bizantină nu urmărea asemenea ținte, dar nici cruciadele, al căror scop era să ocupe și să mențină cetatea Ierusalimului, fără valoare strategică, însă plină de semnificație spirituală. Apărarea unei teorii constituia chiar miezul interacțiunii bizantine cu lumea din jur, ceea ce și explică de ce acțiunile lor erau de obicei defensive, nu acaparatoare.
Pentru a înțelege acest punct de vedere, este suficient să luăm în considerare relațiile dintre bizantini și popoarele slave de la nord. Dacă faimosul Vasile al II-lea, „Bulgaroctonul“, a cucerit și a anexat în cele din urmă Bulgaria, în 1018, asemenea acțiuni drastice erau foarte neobișnuite. Bizantinii se mulțumeau în general cu o recunoaștere a suzeranității împăratului lor. În 874, spre exemplu, la Constantinopol a sosit o delegație sârbă, probabil în vederea încheierii unei alianțe. Un oficial de la Curte a consemnat momentul interpretându-l prin prisma principiilor bizantine. Trimișii, susținea el, au cerut „să se supună jugului blând al autorității romane“. Cererea a fost acceptată cu bunăvoință și „autoritatea împăratului asupra țării lor a fost pe deplin restabilită“. Dar asta nu însemna că Serbia era încorporată în imperiu. Delegația s-a întors, în schimb, cu preoți bizantini care au trecut la convertirea și botezarea populației. Sârbii au fost conduși în continuare de domnitorii lor. Evenimentul și modul în care l-a prezentat cronicarul au fost revelatoare. Pentru bizantini, acceptarea creștinismului constantinopolitan echivala cu acceptarea autorității împăratului. Logica era impecabilă: dacă împăratul era conducătorul creștinătății lăsat de Dumnezeu, atunci toți creștinii îi datorau ascultare. Ficțiunea era menținută prin faptul că împăratul le „îngăduia“ sârbilor să fie conduși de propriii lor domnitori. Ei erau adesea numiți „fii“ ai împăratului, semn inconfundabil al naturii relației lor, care în același timp îi așeza în ordinea ierarhică a lumii, avându-l în frunte pe împăratul de la Constantinopol. Era prevăzut în protocoale ca din acel moment corespondența imperială trimisă domnitorilor sârbi să poarte pecete de aur, reflectând statutul lor de fii ascultători. Aranjamentul avea și o componentă practică, deoarece îl scutea pe împărat de nevoia de a-i ține la respect pe sârbi prin forța armelor.
Bizantinii aveau preocupări asemănătoare cu vecinii lor musulmani de la est, care stăpâneau de multă vreme provincii pierdute de bizantini, ca Siria, Palestina și Egipt. Există nenumărate episoade de război înverșunat purtat de bizantini împotriva puterilor musulmane din regiune – fie Emiratul hamdanid de la Alep, fie Califatul fatimid din Egipt –, de vreme ce împăratului roman, potrivit percepției bizantine, îi revenea rolul să îi apere pe creștini împotriva necredincioșilor. În 975, împăratul Ioan I Tzimiskes a purtat o campanie în Siria și Palestina, ajungând până departe în sud, la Cezareea. Dar nu era un război de cucerire: principala grijă a împăratului a fost să smulgă mari sume de bani de la orașele lipsite de apărare din Siria, înainte de a se retrage în spatele frontierei. Ioan mai era interesat în achiziția de relicve pentru colecția din Marele Palat și, cu acest prilej, s-a întors cu sandalele lui Hristos și o parte din barba Sfântului Ioan Botezătorul. Și, oricât ne-am strădui să ne-o imaginăm așa, expediția nu a fost o cruciadă. Deși armata bizantină a ajuns foarte aproape de Ierusalim și împăratul s-a lăudat într-o scrisoare către regele Armeniei că spera să elibereze Sfântul Mormânt, totuși el nu a încercat să ocupe cetatea.
Dacă anexarea de zone întinse de teritoriu arab nu a constituit în general ținta împăraților bizantini, în schimb își doreau recunoașterea de capi ai lumii creștine, la fel de mult din partea „necredincioșilor“ arabi, dar și din partea sârbilor creștini. În 1027, s-a încheiat un tratat între împărat și califul fatimid al Egiptului, care domnea peste sudul Siriei și Palestina. Actul i-a permis împăratului să reconstruiască Biserica Sfântului Mormânt și să-l numească pe patriarhul Ierusalimului. În schimb, bizantinii au promis să repare moscheea din Constantinopol, care exista spre folosul negustorilor arabi veniți în oraș. Urma ca moscheea să aibă propriul său muezin, iar rugăciunile de vineri să fie rostite în numele califului fatimid șiit, și nu al rivalului său abbasid de la Bagdad. Tratatul a fost reînnoit în 1035, în 1047 și iarăși în 1063, când împăratul a negociat un statut legal special pentru cartierul patriarhului de la Ierusalim și a plătit ridicarea unui zid în jurul lui. Aceste tratate au asigurat împăratului bizantin rolul de protector al Locurilor Sfinte și al intereselor creștinilor aflați sub dominație musulmană, fiind prin urmare considerate un mare succes. Nu era nevoie să fie ocupat Ierusalimul, după cum avea să o facă, în 1099, Cruciada I.
* * *
Volumul de față urmărește care au fost reacțiile conducătorilor Bizanțului la criza secolului al XI-lea, în stilul lor bine cunoscut și testat, care în trecut funcționase cât se poate de bine. Țelurile și metodele de politică externă sistematizate și păstrate peste secole obținuseră un mare succes în trecut, când contribuiseră la răspândirea influenței bizantine în regiunile locuite de slavi, la nord, și la supraviețuirea statului în condițiile în care șansele erau minime. Nimeni nu avea cum să știe că acele condiții aparte din Europa Occidentală a vremii urmau să declanșeze o mișcare de masă pe care nu puteau să o țină sub control. De la sosirea Cruciadei I în 1096–1097 și până la dezastrul din 1204, conducătorii bizantini au aplicat aceleași metode, chiar dacă unii erau conștienți de pericol. Lăsând să se vadă că pun propriul stat mai presus de lupta pentru Ierusalim și apelând la orice cale pentru a-și atinge țelurile, ei au lăsat impresia că trădaseră cauza cruciadei și au complotat cu păgânii. Nu a fost o „ciocnire a culturilor“, după cum au susținut unii, ci urmarea unei percepții în Apus potrivit căreia Bizanțul ar avea obligația să contribuie la efortul cruciat și că ei, apusenii, ar fi cât se poate de îndreptățiți să recurgă la forță dacă împăratul nu-și făcea datoria. O astfel de întâmplare s-a petrecut în ianuarie 1204, iar pedeapsa a venit doar câteva luni mai târziu.
Mai rămâne doar să rezumăm ce consecințe au generat cruciadele asupra Bizanțului. În ultimă instanță, chiar dacă imperiul a supraviețuit statelor latine din Siria, în jurul anului 1291 a intrat într-o perioadă de declin continuu. Chiar și în vremea lui Mihail al VIII-lea, efortul de a-l respinge pe Carol de Anjou și de a strânge un întreg tezaur pentru a-l plăti pe regele Aragonului a însemnat neglijarea apărării în Asia Mică. Faptul a fost extrem de nefericit, deoarece frontierele au început să fie supuse tot mai frecvent incursiunilor emirilor turci independenți, succesori ai vechiului Sultanat selgiucid de la Ikonion. Sub Andronic al II-lea, frontiera s-a prăbușit cu totul și până la moartea sa din 1332, la patru ani după ce fusese detronat de nepotul lui, majoritatea Asiei Mici, inclusiv Niceea și Smirna, era pierdută pentru totdeauna. Bizanțul supraviețuise ca entitate exclusiv europeană, însă, în 1354, un grup de turci, otomanii, au reușit să stabilească un cap de pod la Gallipoli, pe partea europeană a Dardanelelor. De aici, au declanșat cucerirea Balcanilor, rezultatul fiind apariția unei noi puteri dominante în regiune, Imperiul Otoman. Bizanțul amputat a mai dus-o încă un secol, până la 29 mai 1453, când Constantinopolul a fost în cele din urmă ocupat de sultanul otoman Mahomed al II-lea.
O asemenea anihilare completă și definitivă a statului care fusese odinioară o putere formidabilă în estul Mediteranei reclamă o explicație rațională. Mulți istorici au considerat că un factor major l-au reprezentat cruciadele. Deși lovitura de grație a fost aplicată de turcii otomani, ocuparea Constantinopolului și dezmembrarea provinciilor din timpul Cruciadei a IV-a, în 1204, trebuie să fi provocat pagube de lungă durată. Chiar dacă orașul a fost redobândit în 1261, Bizanțul reconstituit a fost mai mic și mai sărac decât în 1050 și mai puțin capabil să reziste la agresiunea dinspre est. Așa cum spunea Steven Runciman, „cruciații înșiși au doborât deliberat apărarea creștinătății, ceea ce a permis necredincioșilor să traverseze strâmtoarea și să pătrundă în inima Europei“. Nu toată lumea este de acord cu acest verdict. Alți comentatori au identificat separatismul local, eșecul Bizanțului de adaptare la schimbările economice și chiar și natura nerăzboinică a religiei bizantine drept cauză esențială a dispariției lui, și nu acțiunile cruciaților din 1204.
Cartea de față trasează ceea ce a reprezentat, în ultimă instanță, un eșec al unei instituții omenești. Cruciadele, a IV-a în special, au avut fără îndoială un rol în acel eșec. Dar, la sfârșitul secolului al XII-lea, vechile metode și principii își ratau și ele ținta atunci când erau aplicate supușilor slavi ai Bizanțului din Balcani, regimului aiubid din Egipt și turcilor selgiucizi de la Ikonion. Împărații constatau că devenea tot mai dificil să mențină granițele extinse în mod imprudent în secolul al X-lea și începutul celui de-al XI-lea. În final, Bizanțul s-a prăbușit din cauză că nicio instituție omenească nu poate dăinui neschimbată pe termen nedefinit, în vreme ce condițiile se modifică și se dezvoltă noi provocări.
Dispariției Bizanțului nu poate fi pusă în întregime pe seama cruciadelor, însă este interesant să comparăm moștenirea lăsată de fiecare. Ideologia cruciadelor a rămas un fapt jenant pentru democrațiile liberale occidentale și un instrument de propagandă la îndemână pentru fundamentaliștii religioși și naționaliștii extremiști. Dimpotrivă, multe aspecte ale civilizației bizantine s-au păstrat după căderea finală a imperiului din 1453. Tradiția ei religioasă, atât de înverșunat apărată de adversarii lui Mihail al VIII-lea din anii 1270, este perpetuată în Bisericile Ortodoxe din Estul Europei. Cultura ei literară, bazată pe clasicii Antichității grecești atât de îndrăgiți de Anna Comnena și Nicetas Choniates, a trecut în Italia în vremea Renașterii. Imigranții din Constantinopol au predat, au copiat și au tradus textele-cheie care alcătuiau moștenirea lor și în acest fel i-au influențat pe învățați și pe gânditori cât se poate de diverși, așa ca Niccolò Machiavelli și Thomas More. Stilul arhitectural specific al Bizanțului a fost reluat în secolul al XIX-lea, influențând stilul clădirilor publice din întreaga lume. Prin urmare, moștenirea Bizanțului, deși mult mai puțin cunoscută decât cea a cruciadelor, a rămas considerabil mai benignă.
(Bizanțul și cruciadele de Jonathan Harris urmează să apară la Editura Baroque Books and Arts, în colecția Savoir-Vivre Imperial și în traducerea lui Mihai Moroiu).