O biografie a lui Iisus, după multe altele scrise de nume ilustre, ar trebui să aducă o perspectivă diferită, să lumineze într-un anume fel scena atât de cunoscutelor fapte biblice. Cardinalul Gianfranco Ravasi reușește acest lucru pornind de la receptarea actuală care așază pictura Evangheliilor în palimpsest. Cartea sa, intitulată Biografia lui Iisus. După Evanghelii, propune o privire prin filtrul celor patru texte consacrate care aduc lămuriri istorice, dar în care se reflectă transcendența, fie în viața comunităților încredințate de vestirea aceasta, fie în textele însele. Conștient că evangheliile cuprind deopotrivă derularea factuală și interpretarea lor teologică și că, oricât s-ar încerca reducerea orizontală, o biografie a lui Iisus, „nu poate fi recompusă în sens exclusiv și strict istoric“ (p. 10), cardinalul Ravasi proiectează metodic, în continuarea intenționalității lui Luca și cu limpezimea lui Marcu, și articulează o biografie credibilă inclusiv pentru agnostici, așezându-se conștient în continuarea ilustrelor demersuri anterioare, ale lui Ludolph din Saxonia (1474), Giovanni Papini (1921), François Mauriac (1936) sau chiar a lui José Saramago (1991), indiferent cât de exaltate sau demitizante sunt acestea.
Nu ai cum să vorbești despre orizontala vieții lui Iisus fără să fii copleșit de deschiderea verticalei. Conștient de această imposibilitate de separare, de altfel cercetând texte a căror identitate se rezumă la această remarcabilă îngemănare pe muchia intersecțiilor de planuri, cardinalul Gianfranco Ravasi pornește în demersul său de la o intenție metodologică explicit formulată, care a animat studiile remarcabilului teolog anglican John A.T. Robinson, deschizător în „noua căutare“ (new quest) și care a permis ulterior rezumarea criteriilor istoricității la două: cel al discontinuității (în raport cu tradițiile iudaică și creștină) și cel al continuității (în raport cu epoca și cu mediul lingvistic). Pe aceste coordonate, cardinalul construiește o carte de identitate a personajului căruia îi dedică biografia: Jehoshū’a (ebr. „Domnul mântuie“) ben-Josef, cunoscut ca Jeshū’, fiul lui Myriam (ebr. „cea înălțată, slăvita“), născut în Betleem, Iudeea, în jurul anului 6 î.Hr., domiciliat în Nazaret, Galileea, necăsătorit, dulgher, apoi rabin itinerant și vindecător, fără semne particulare. Dar fluviul biografiei intenționate, curgând la întretăierea de planuri, e studiat doar la vărsarea în marea veșniciei, în delta cu cele patru brațe evanghelice.
de aici începe constructul analitic în ramele ornamentate cu trimiteri la pictură și sculptură, la opere literare, muzicale și cinematografice cunoscute, cele privitoare la factualitatea poveștii, în care accentul cade pe evangheliile care rezumă adevărul multiplu și care se relevă ca gen literar în sine, provenind din gr. evanghélion, adică „buna sau fericita veste“, cuvânt rămas din vremuri homerice și utilizat în opera poetului orb. Cele patru brațe ale fluviului, dintre care cele ale lui Matei și Luca au predispoziția verticalei, cea a lui Marcu o sugerează, pe când cea de-a patra o angajează direct, nu contribuie doar la rezumarea unei biografii hristice, ci se și prezintă pe sine în raport cu o serie de criterii unitar aplicate. O astfel de analiză scoate în evidență un parcurs al vieții lui Iisus bazat pe metodă, pe analiză deopotrivă cantitativă și calitativă, căci demersul lui Robinson nu este doar enunțat, ci aplicat ca atare. De pildă, în ceea ce privește amintitul criteriu al discontinuității privitor la verificarea istorică a minunilor, cardinalul Ravasi evidențiază originalitatea discursivă a lui Iisus: „[…] spre deosebire de ceea ce se întâmplă cu minunile veterotestamentare, înfăptuite întotdeauna în numele lui Dumnezeu, Iisus instaurează, adesea, o modalitate nouă de a înfăptui minuni, care aduce aproape a «blasfemie«.“ Așa cum am văzut, Iisus îi spune leprosului: «Voiesc, curățește-te!» (Mc. 1, 41), iar paraliticului: «Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta» (Mc. 2, 11). Nici adversarii nu-i contestă activitatea taumaturgică, ci doar autoritatea pe care și-o revendică.“ (Mt. 12, 26-27) (p.243), pe când criteriul continuității atestă, prin evanghelii, un pattern discursiv al epocii, care așază, din perspectiva analizei de discurs, două cadre diferite: unul al așteptării, al contemporanilor, privitor la mesianismul politic al proiectului hristic, celălalt al proiecției asupra unei alte Împărății, a lui Dumnezeu, pe o altă dimensiune, intangibilă, greu de înțeles de contemporani, inclusiv de apostoli. O astfel de lectură a traseului unei vieți, care evidențiază cea mai cumplită suferință a lui Iisus-omul: tăcerea Tatălui, este una care continuă parcursul până în punctul înălțării: „În esența sa, Paștele lui Hristos este o realitate transcendentă și, ca atare, depășește simpla verificare istorică“ (p.300), o limită asumată a cărții care se dovedește a fi o fecundă deschidere teologică, o promisiune a unei biografii a ascensiunii. Cartea cardinalului Ravasi mai are un mare merit, acela de a dezbrăca istoria lui Iisus de miturile din textele apocrife și de a îl reda în factualitatea unei precise relatări din Evanghelii, până în punctul în care sistemul euclidian al intersecției dintre planuri nu mai slujește cunoașterii și orizontala se transformă în verticală.