Cannes 2023

Cea de-a 76 gală a celui mai strălucitor festival de film, Festivalul de la Cannes, a avut loc de curând, pe 27 mai, având-o drept gazdă a ceremoniei pe actrița franceză Chiara Mastroianni, cu un juriu prezidat de excentricul regizor suedez Ruben Östlund, cel căruia anul trecut i s-a decernat Palme d’Or pentru Triunghiul tristeții și care mai deține același premiu acordat în 2017 pentru The Square, juriu din componența căruia au făcut parte actorii Paul Dano (The Fabelmans), Brie Larson (Captain Marvel) și Denis Menochet (Beau is Afraid), regizoarea franceză Julia Ducournau care a primit Palme d’Or-ul în 2021 pentru Titane, regizorul argentinian Damian Szifron, scenaristul şi regizorul Atiq Rahimi, regizoarele şi scenaristele Rungano Nyoni din Zambia şi Maryam Touzani din Maroc.

Palme d’Or-ul i-a revenit anul acesta unei cineaste franceze care nu dispune de un palmares impresionant, Justine Triet, pentru Anatomie d’une chute, o psihodramă construită în jurul unei ambiguități. Crimă? Accident? Suicid? E vorba de un bărbat descoperit mort de către fiul său minor sub fereastra de la care a fost împins, a alunecat sau s-a aruncat, ambiguitate care-o aduce pe soție, Sandra (Sandra Hüller), în fața unui complet de judecată. Justine Triet amplifică ambiguitatea, pe măsură ce cazul se rostogolește cu noi și noi detalii, pretext pentru a sonda sau, mai degrabă, a releva abisul unei relații conjugale complicate cu tensiuni generate doar în aparență de un partaj dezechilibrat al sarcinilor familiale în raport cu cele profesionale, a celor paterne și materne, a subîn țelesurilor sau neînțelesurilor.

Premiul pentru cel mai bun regizor i-a revenit lui Tran Anh Hung, care semnează și scenariul pentru The Pot Au Feu care prezintă istoria unui cuplu insolit format din talentata bucătăreasă Eugénie, interpre-tată de Juliette Binoche, și un gurmand, Dodin Bouffant, jucat de Benoît Magimel, și o love story filtrată prin papilele gustative, o istorie de gust, unde erotismul stă pe limbă și nu vrea să întrebuințeze alt limbaj decât cel al bucatelor.

Premiul pentru cel mai bun scenariu i-a fost acordat lui Yuji Sakamoto pentru filmul Monster al regizorului Hirokazu Kore-Eda, despre lumea fragilă a preadolescenței, cu un copil, Minato (Soya Kurokawa), lost in translation în mijlocul unei lumi care nu-l înțelege, construindu-și un univers fantasmal pe care să-l poată locui, făcând gesturi bizare, hipersensibil; un film apropiat întrucâtva de cele cu adolescenți izolați, extrem de fragili și incomunicabili ale lui Gus van Sant.

Premiul pentru cea mai bună interpretare într-un rol masculin i-a revenit actorului nipon Kôji Yakusho din Perfect Days, filmul lui Wim Wenders, unde Yakusho este distribuit în rolul unui om de serviciu care se ocupă de curățarea toaletelor publice în Tokyo, fan rock, un om discret, aproape invizibil, ascultând muzica de pe casete, citind cărți cumpărate de la anticariat, făcând fotografii cu un aparat vechi, depășit, trăind într-o vârstă tehnologică revolută în mijlocul unuia dintre orașele obsesiilor high-tech, un solitar într-o lume surdă în care cei ca el sunt pur și simplu invizibili. Acesta își savurează solitudinea în camera de rezonanță a unui microunivers guvernat de o ordine aproape maniacală.

Premiul pentru cea mai bună interpretare în rol feminin a fost atribuit actriței turce Merve Dizdar din filmul About Dry Grasses al lui Nure Bilge Ceylan, regizor premiat în 2014 cu Palme d’Or pentru The Winter Sleep. Filmul spune povestea unui tânăr învățător de țară, Samet (Deniz Celiloğlu), care este pe punctul de a se muta la oraș, când în viața sa intervine o acuzație de abuz formulată de o elevă de 12 ani, acuzație care-i zădărnicește planurile, totul petrecându-se într-o regiune a Turciei profunde, Anatolia, care a făcut constant obiectul reflecțiilor lui Ceylan despre societatea turcească divizată între vechi și nou, între tradiție și modernitate. Relațiile dintre bărbați și femei sunt puse sub lupă în acest film, care operează, și el, cu o serie de ambiguități.

Există două competiții prestigioase, cu tradiție la Cannes, Un Certain Regard și Camera d’Or, ultimul acordat pentru debut în lungmetraj. În cadrul secțiunii Un Certain Regard, au fost acordate mai multe premii, principalul însă l-a primit Molly Manning Walker pentru How to Have Sex, un film cu trei adolescente (16 ani) aflate într-o vacanță în Creta cu scopul precis de a se distra, invocând ceea ce ține aproape de un rit de inițiere în frățiile de cruce adolescentine, deopotrivă masculine și feminine, cu scenariul banal al unor petreceri excesive, mult alcool, dans, nuditate, cluburi și aventuri sexuale cu frumoși ocazionali în căutarea fetelor în floare. Dintre cele trei grații, Taz (Mia McKenna-Bruce) plonjează cu entuziasm în aventură, dar aceasta nu-i aduce nici pe departe sentimentul de împlinire la care spera, ci un fel de disoluție interioară care se accentuează și pe care regizoarea britanică o explorează cu acuitate. Camera d’Or a fost atribuit regizorului vietnamez Thien Am Pham pentru Inside the Yellow Cocoon Shell, o poveste complicată de succesiunea de situații și personaje, dar și de coincidențe stranii care par să se învârtă în jurul credinței ca recunoaștere a unei transcendențe, care lucrează în felul teoretizat de Mircea Eliade ca sacru camuflat în profan.

Marele Premiul al Juriului i-a fost acordat lui Jonathan Glazer pentru The Zone of Interest, un nou film despre Holocaust, ecranizare a romanului omonim al lui Martin Amis, cu un ofițer nazist îndrăgostit de soția comandatului lagărului de la Auschwitz, prilej de a explora o viață domestică, cu comodități burgheze, învecinată cu infernul fabricii de exterminare naziste care dă substanța de contrast și dimensiunea dramatică a filmului. Regizorul a știut cu abilitate să ducă tangente la universul concentraționar, să nu-l intersecteze brutal cu cel al familiei, lăsând cumva toxina să se infuzeze lent în fotografia idilică a universului familial, alterând-o treptat și ireversibil.

Premiul Juriului i-a fost acordat regizorului finlandez Aki Kaurismaki pentru Fallen Leaves, un fel de comedie neagră a singurătății, minimalist ca toate filmele lui Kauriasmaki, care-i aduce împreună pe doi solitari timizi și laconici, Ansa (Alma Pöysti), devenită șomeră, și un muncitor în construcții, Hollapa (Jussi Vatanen), într-o lume care pare să nu se fi întâlnit vreodată cu societatea de consum, ci cu un fel de comunism ecumenic bazat pe un fel de gust împărtășit al pauperității și cenușiului, o lume retro-vintage, autosuficientă și imemorială.