(I. C. Vissarion, Nevestele lui moș Dorogan, 1916)
IC.Vissarion (1879-1951), scriitor autodidact, foarte legat de lumea satului (a fost unul dintre conducătorii revoltelor țărănești din 1907), a publicat în 1916 un roman, Nevestele lui moș Dorogan, complet diferit de întreaga literatură dedicată la noi mediului rural. În acest roman, un cioban apare ca un don Juan autohton, naiv și pitoresc, ca un bărbat de bună-credință care practică în mod involuntar poligamia.
Moș Dorogan – Marin Dorogan – povestește că s-a însurat la optsprezece ani, pe când lucra la un ferăstrău mecanic în munți, pe malul râului Argeș. Până atunci, fusese cioban și cânta cu talent la caval. S-a îndrăgostit de o tânără fată frumoasă, blondă, cu ochi căprui, pe care a vrăjit-o cu cântatul și a convins-o să fugă de acasă cu el. Au plecat într-o noapte cu o plută improvizată pe Argeș și s-au oprit undeva, în aval, la curtea unui boier ale cărui oi el le avusese cândva în grijă. Boierul i-a angajat atât pe el, cât și pe Măriuca. Marin le-a spus tuturor că Măriuca este sora lui, numai boierului i-a mărturisit că-i este nevastă fără cununie. Boierul, care era tânăr și avea o cucoană urâtă, a pus ochii pe țărăncuță și odată, întorcându-se acasă noaptea târziu, Marin – aducea cherestea de la ferăstrăul unde lucrase –, a surprins-o pe nevastă-sa cu boierul. Pentru că nu i-au dat drumul în casă, tânărul a spart geamul și pe întuneric a aruncat cu cuțitul la întâmplare. Auzind-o pe femeie țipând, a crezut că a ucis-o și a fugit îngrozit.
S-a oprit într-o localitate mai îndepărtată și s-a angajat tot la oi, fiindcă se pricepea bine la facerea cașului. În scurt timp, s-a îndrăgostit de Catrina, o brunetă, și s-a căsătorit cu ea, dar pe Mărioara tot nu putea să o uite. Așa că a plecat după un timp să se intereseze ce s-a întâmplat cu prima lui dragoste și a aflat că femeia se-ntorsese la părinții ei, gravidă. Tatăl său o măritase atunci cu un flăcău nu tocmai de soi, Năstase al lui Ispas.
Marin a plecat amărât în lume, abandonând-o pe Catrina și, în altă localitate, s-a însurat cu Stanca, încă sperând că o va putea uita pe Maria. A avut cu Stanca doi băieți.
Umblând cu oile, a cunoscut și o fată de doar paisprezece ani, Lixandrina, care semăna perfect cu Maria, doar că era mai mică de statură, și s-a îndrăgostit nebunește de ea. A reușit să o ademenească tot cu cântecul din caval și a convins-o să fugă de acasă. Între timp, cu ajutorul unei babe, Marin a manevrat astfel încât nevasta lui, Stanca, să se vadă cu un flăcău, Ghiță al lui Matei, cu care avusese o relație anterioară căsniciei. Surprinzându-i împreună într-o porumbiște, i-a dus la primărie și, sub amenințarea că-i omoară, i-a obligat să se căsătorească. Lixandrina, când fugise de acasă, lăsase rândul de haine pe care-l purta pe malul apei, iar ea, îmbrăcată cu haine noi, plecase împreună cu iubitul, făcându-i pe cei de acasă să creadă că s-a înecat.
De data aceasta, Marin, liber de soție și copii, de care urma să aibă grijă noul soț, a poposit în locurile copilăriei unde, cu ajutorul nașului său de cununie, și-a construit o căsuță pe locul unde fusese cândva casa părintească – părinții săi fiind morți de mulți ani. A venit anul 1864, împroprietărirea lui Cuza, și Marin a primit 11 pogoane de pământ, devenind gospodar fruntaș. Trăia fericit cu Lixandrina cu care a avut opt copii, șase băieți și două fete. După ce a trecut un timp îndelungat, au venit doi flăcăi să-l viziteze și ei erau cei doi copii ai lui pe care îi avusese cu Stanca. I-a întâmpinat cu drag și la plecare le-a dat un ajutor în bani, să-și poată întemeia și ei o gospodărie.
După treizeci și cinci de ani, ajuns aproape un moșneag, Marin încă simțea dorul de prima iubire, de Maria, și a plecat să afle ce s-a mai întâmplat cu ea, spunându-i nevestei că se duce să întoarcă vizita celor doi feciori ai lui. A găsit-o pe Maria, care l-a recunoscut și l-a primit cu dragoste. Era văduvă, iar băiatul, care era al lui – alți copii nu mai avusese femeia – era și el acum om matur, cu copii, din care unii căsătoriți.
După ce a stat șase săptămâni cu ea, nemaiîndurându-se să se despartă, și-a luat înima în dinți și, înapoindu-se la Lixandrina, i-a povestit totul, în special că a iubit-o pe ea în amintirea Măriucăi cu care semăna. Mărturisirea a supărat-o pe femeie, care s-a împăcat până la urmă cu gândul că nu mai poate schimba nimic, fiind și ea bătrână. Astfel încât a acceptat-o pe Măriuca, într-o familie lărgită.
Moș Dorogan a trăit tot restul zilelor cu regretul că legile făcute de oameni nu sunt bune, că bărbaților nu li se dă dreptul să aibă mai multe soții, asa cum ar fi… firesc. El rămâne o prezență insolită în galeria personajelor din lumea satului care apar în proza românească.