Este bine că cititorii români se pot bucura în continuare de scrierile lui Mario Vargas Llosa, a cărui inspirație pare inepuizabilă. „Să iubești un scriitor înseamnă să-ți dorești ca el să nu se oprească niciodată din scris“, spunea Josyane Savigneau despre Marguerite Yourcenar, concluzie valabilă și pentru scriitorul peruan. În afară de marile sale romane, Llosa ne arată și prin operele de nonficțiune că este interesat, deopotrivă, de creația literară și de problemele social-politice ale timpului. Cele mai recente trei scrieri ale romancierului peruan, traduse în limba română, Două singurătăți. Despre roman în America Latină: Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel García Márquez, Jumătate de secol cu Borges și Chemarea tribului, toate apărute la Editura Humanitas Fiction, Colecția „Raftul Denisei“, ne arată un Llosa în întreaga dimensiune a personalității sale culturale, plină de variate cunoștințe și calmă înțelepciune. Și, mai ales, un om care știe să prețuiască și să admire. Pentru că, atât din prețuire cât și din admirație a scris rânduri superbe despre Borges, dar și, precum în Chemarea tribului, despre marii gânditori a liberalismului. Această carte este, așa cum precizam încă din titlul acestor însemnări, lecția de liberalism pe care Llosa ne-o oferă, privită însă dintr-o perspectivă autobiografică, fapt ce-o face și mai vie, și mai interesantă. În același timp, această incursiune în istoria liberalismului este și un omagiu adus întemeietorilor acestei ideologi: Adam Smith, José Ortega y Gasset, Friedrich von Hayek, Karl Popper, Isaiah Berlin, Raymond Aron și Jean-François Revel. Tuturor acestor gânditori, Llosa le dedică capitole în cartea sa, evidențiind specificul fiecăruia, printr-o analiză aplicată, clară, de mare profunzime, calități la care marele romancier a ajuns în urma unor lecturi esențiale. Sintezele ideilor filosofice ale celor enumerați mai sus, precum și scurtele, dar relevantele incursiuni în biografiile acestora sunt concepute într-o modalitate aproape romanescă, ceea ce face scrierea și mai firească, și mai plăcută lecturii. Marii gânditori enumerați sunt personaje ale acestei cărți, exponenți ai unei lumi vechi și noi în egală măsură, uneori cu micile lor erori de parcurs, uniți însă prin convergența ideilor care susțin admirabil edificiul liberalismului. Expunerea lui Llosa este, în același timp, un veritabil dialog interior cu ideile și conceptele filosofilor, prin care și-a lămurit căutările, neliniștile ideologice, dilemele. Astfel, în deplină cunoștință de cauză, a putut afirma : „A opta pentru liberalism a însemnat pentru mine un proces mai cu seamă intelectual.“ Adică, drumul parcurs de la „tinerețea impregnată de marxism și de la existențialismul lui Sartre, la liberalismul maturității.“ Totodată, Llosa nu uită să amintească „ajutorul“ unor autori ca Albert Camus, George Orwell și Arthur Koestler, precum și „anumite experiențe politice“, care i-au limpezit o viziune tulburată de lecturi marxiste și evenimente neîndeajuns digerate ideologic, în evidentă contradicție cu natura sa intimă. Mărturisirea „îndepărtării de marxism“ este relatată de autor ca o parcurgere a unui drum luminat de descoperirea realităților revoluției cubaneze, cu ororile sale nici măcar camuflate, cu „gustul amar“, rămas în urma vizitei în URSS, unde află că „scriitorii obedienți“ sunt privilegiații societății, iar inegalitățile enorme de clasă erau în funcție de bani și de putere, ceea ce-l face să afirme: „Dacă aș fi fost rus, aș fi fost în această țără un disident ( adică un paria) sau aș fi putrezit în Gulag.“ La fel de importantă este citirea, în anii în care a locuit la Paris, a analizelor lui Raymond Aron din „Le Figaro“, privitoare la o realitate pe care începe să o pătrundă tot mai profund, analize care îl „stinghereau și, în același timp, îl seduceau“. Urmarea firească este concluzia pe care Llosa o expune clar: „Puteam oare să apăr acest mod de societate, cum făcusem până atunci, știind acum că pentru mine s-ar fi dovedit imposibil?“. Astfel, perioada de „incertitudine și de revizuire“ se sfârșește, „luându-i o piatră de pe suflet“și „nemaitrebuind să simuleze o adeziune pe care nu o simțea“. Desigur, nu e „spovedania unui învins“, ca în cazul lui Panait Istrati, ci, mai degrabă, mărturisirea unui învingător, a unui om pentru care libertatea de conștiință este fundamentală.
Astăzi, rolul de promotor al ideilor liberale este asumat deschis de Llosa, iar argumentația viabilității doctrinei liberale, cea care stă la baza societății moderne, este impecabilă. El se opune, astfel, acelei „amnezii și amnistii“, cum le numește Alain Besançon, de care beneficiază comunismul, subliniind necesitatea evidențierii diferenței majore dintre cele două sisteme de gândire, precum și minimalizării sau, în unele cazuri, chiar „defăimării“ liberalismului, ceea ce înseamnă, de fapt, negarea societății libere, a drepturilor omului, a libertății de expresie, a dezvoltării societății. De asemenea, eu cred că trebuie descoperită, în Chemarea tribului, și o replică pe care Llosa o dă acelor frenetici „paznici ai templului marxist-leninist“, cum îi numește Thierry Wolton, care mai încearcă și astăzi să recondiționeze o ideologie falimentară, cu „bilanțul ei catastrofal – dezastrul economic, paragina ecologică, disperarea umană, golul cultural“ – , conform aceluiași gânditor francez. Ideea acestei cărți – „un eseu care, pornind de la nașterea lui Adam Smith în 1790, în orășelul scoțian Kirkcaldy, să relateze evoluția ideilor liberale prin vocea principalilor ei exponenți, precum și evenimentele istorice și sociale care au făcut să se răspândească în lume“ –, este dusă cu măietrie până la capăt. Plecând de la acel „spirit al tribului“, acea „nostalgie a unei lumi tradiționale“, prin care mulțimea se supune orbește, asemenea unei turme, unui șef suprem, atitudine care abolește gândirea rațională, Llosa parcurge, împreună cu gânditorii și filosofii amintiți, istoria ideilor democratice, elogiindu-le virtuțiile care stau la baza lumii libere. Puterea de sinteză a ideilor liberale, culese din cărțile autorilor amintiți, ne dezvăluie un Llosa stăpân pe o vastă arie a conceptelor politice și filosofice. De la prima carte pe care o prezintă, Teoria sentimentelor morale, de Adam Smith, și până la cea din urmă, Terorism și democrație, a lui Jean-François Revel, Llosa pune în lumină contribuția fiecărui autor prin ceea ce el aduce specific în acest concert al istoriei liberalismului. O carte plină de idei luminoase, dar și un răspuns clar la întrebarea lui Revel: „La ce sunt buni filosofii?“