Ca în fiecare an, o sărbătoare magnifică așa cum este Paștele, ajunge înecată într-o propagandă sufocantă. Așa s-a întâmplat și în acest an și, probabil, că se va repeta și în anii viitori. Nu-i rău, dar nici bine. Având în vedere contextul războiului, era de la sine înțeles că toți cei invitați să vorbească despre sărbătoare, vor pune accent pe ideea de pace. Adică numele și activitatea lui Hristos să fie legate de ceea ce înseamnă pace, dragoste, viață. Da, evident, așa este. Într-una din fericirile rostite în timpul predicii de pe munte, Domnul chiar spune că fericiți trebuie să fie făcătorii de pace, fiindcă ei fiii lui Dumnezeu se vor chema. Corect! Așadar, pe Isus Hristos nu-l putem asocia decât cu pacea, cu liniștea, cu armonia, cu o lume în care nu mai există sămânță de conflict. Dar aceasta nu înseamnă că Hristos ar fi un simplu pacificist și ecologist. Nimic mai fals, mai ridicol, mai jenant! Să nu uităm alt aspect important. Într-un capitol al evangheliilor, el spune limpede: Nu am venit să aduc pacea, ci sabia… Să-l despart pe fiu de tată, pe fiică de mamă, pe soț de soție etc… Cu alte cuvinte, Isus nu mai e cel care ne apropie și ne ajută să ne iubim până la moarte, ci acela care ne dezbină încă din timpul vieții. Atunci, sărmanul creștin, ce mai înțelege? Nu e vorba aici de o contradicție strigătoare la cer? Nu, nu e, deoarece, asta trebuie știut, evangheliile nu cuprind contradicții, ci paradoxuri. Isus este o persoană paradoxală care tocmai de aceea nu a fost înțeles de majoritatea contemporanilor săi, ci doar de câțiva care, oho, formau ceea ce am numi acum o elită.
Ca o observație obligatorie trebuie să amintesc faptul că în perioada ceaușistă fragmentul evanghelic despre sabie era cenzurat. Preoții în biserică nu aveau voie să-l citească. Cenzorii se gândeau că, citindu-l, ar tulbura cugetul credincioșilor, ceea ce nu era de dorit. Evident, pe de altă parte, fragmentul respectiv ar fi dat și apă la moară acelora care continuau să vadă în biserică un mare pericol. Aha, aduceți sabia, vreți dezbinare, distrugeți familia, celula de bază a societății, păi atunci schimbăm foaia și găsim ac de cojocul vostru… Persecuția avea toate motivele să acționeze. Numai că vremurile acelea erau, din fericire, depășite. Oamenilor li se îngăduia să meargă la biserică întrucât, comic, și deplasarea aceasta reprezenta o contribuție la edificarea societății socialiste multilateral dezvoltate.
Mă întorc … Sabia despre care vorbește Hristos, de la sine înțeles, nu e o sabie obișnuită și nu reprezintă nicio intenție criminală. Este instrumentul prin care efectuăm în sufletul nostru discriminări esențiale pentru a ști până la urmă ce vrem. Rămânem pe pământ și ne bucurăm de toate roadele acestuia sau miza e mult mai înaltă și aspirăm spre, vorbă mare, împărăția cerurilor? Acest lucru este, interesant, valabil și în literatura noastră de fiecare zi. Vreau să fiu un scriitor cinstit, un profesionist limitat, care folosește în mod corect uneltele scrisului, sau, oho, visez nelimitatul, doresc să ating culmi nebănuite, dar pentru aceasta asumându-mi riscuri colosale, aflându-mă în pericolul de-a fi luat mai de toată lumea în râs pentru că produc texte gonflate și, evident, neverosimile? Din proprie experiență știu că dacă joci la miză mare, riști să pierzi și puținul pe care-l deții. E ca în alpinism. Nu te mulțumești cu o anumită cotă, vrei una și mai înaltă, dar atunci atenție mare, un pas greșit și ți-ai rupt gâtul… Precum tânărul tot din evanghelii, care, după ce află ce exigențe trebuie să respecte pentru a ajunge în cer, își dă seama că cerințele sunt prea mari, nu le poate face față și atunci renunță, și noi ar trebui să ne știm lungul nasului. Dar arta cuvântului e, din păcate sau din fericire, deosebită de calea spiritului. Cuvintele ne amăgesc, reflexele lor sunt înșelătoare. Față de rigoarea ideilor, ele sunt aidoma unor dansatoare de cabaret, spre care privim cu ardoare uitând până și cum ne cheamă. Cabaretul acesta poate fi, la o adică, chiar lumea actuală în care trăim, lumea post modernă descentrată, unde mai nimic din ce era odată vertical și inflexibil nu mai rezistă. Tocmai de aceea enunțul lui Isus despre sabie și pace e absolut necesar. Nu de o pace lascivă avem nevoie, ale cărei bolboroseli ne ademenesc, ci de o pace a duhului care să ne lumineze și să ne orienteze. După cum nu de o sabie care aduce moarte duce omenirea lipsă, mai multe mașini ale distrugerii ca acum nu au fost niciodată, ci de acel tăiș providențial care separă grâul de neghină, bobul sănătos de cel bolnav, mintea smerită de cea infatuată. Cam așa, după modesta mea părere, ar trebui citite evangheliile. Nici cenzurate, dar nici lăsate la cheremul unor comentatori ageamii. Foarfecele a dispărut, a rămas în schimb o lejeritate la fel de primejdioasă.