Trupuri de-ale mele înșirate
pe marginea drumului
Îmi încordez privirea
și mă uit cu luare aminte înapoi, până departe.
Zăresc înșirate pe marginea drumului
căzute trupuri de-ale mele,
din care eu am ieșit.
Unele arată ca niște case dărăpănate.
Altele sunt înecate în lacrimi.
De unele mă rușinez, pe bună dreptate.
În unele însă inima încă bate cu putere.
(Parc-ar fi o centrală atomică
abandonată într-o lume pustie.)
Împrăștie în neștire raze.
Ce fel de electricitate e asta?
Iubirea nătângă? Visarea cu ochii deschiși
la tărâmuri noi, la cai verzi pe pereți?
Habar n-am să socotesc. Nu știu nici
care dintre trupurile astea
mi se mai potrivește acum, când sunt la ananghie.
Mai e vreunul
pe care să-l pot refolosi, să mă adăpostesc în el
și să pășesc mai departe?
Apoi viața mea
Apoi
viața mea a fost o piatră desprinsă din munte
care se rostogolește pe povârniș,
de pe piscul amețitor de înalt.
Nopțile și zilele mele se amestecau indistinct,
la fel vara și iarna,
strigătul și muțenia,
extazul și durerea,
împăcarea și disperarea.
Întâmplări de demult năvăleau peste mine-n
prezent
și-mi aminteam cu claritate clipe din viitor
niciodată trăite.
Nimic nu mai era la locul său,
se spulberase vechea rânduială.
Și nu știu cum se făcea
că pielea corpului meu
se întinsese peste fire
și tot ce fusese în afară, deodată
devenise lăuntric.
Ploua în lăuntrul meu,
creștea iarba în lăuntrul meu.
Iar pe cer, seara,
treceau nori ori sclipeau stele
tot în lăuntrul meu.
Acum înotăm printr-un râu vertical
De mult, de mult am plecat
și n-am ajuns niciodat
acolo unde-am visat.
Sau poate-am ajuns și-nveliți în răcoare,
în mireasmă de regina-nopții tulburătoare
și-n boare
de muzici dezmărginite, vindecătoare,
acum înotăm printr-un râu vertical,
de neînțeles, fără mal,
care curge în sus, care duce la cer
unde cele ce sunt nu mai pier.
Acum tot ce știam am uitat
și ne amintim nesperat
ceea ce nicicând n-am știut și n-am învățat.
Acum, mințile noastre din înălțimi
plutesc ca ielele
și scânteiază întruna ca stelele,
ale lor sunt lumile și nelumile,
pururi înluminatele mulțimi.
Cartea veche cu înțeles ceresc
Scoasă din acel sipet uitat
într-un ungher de lume friguros și scăpătat,
cartea veche, cu înțeles ceresc
azi o deschid și dau s-o citesc.
Dar literele ei se-adeveresc a fi de gheață
și la căldură pământeană se topesc,
iară privirea îmi rămâne-n ceață.
Topită, scrierea ce fusese în file ferecată
ca râul începe să curgă deodată
și, necitită, pururi se pierde, dispare.
Mă-ntreb: cartea asta cu litere de gheață
ce-ntr-o poveste se adună ca mărgelele pe ață
a fost vreodată aievea oare?
Sau e doar un vis de-al meu, părelnică boare?
Femeie tânără întâlnită pe stradă
Te-am zărit într-o zi de vară
pe strada Unirii, purtai o rochie vaporoasă, ușoară,
practic tu nu pășeai,
ci jur, jur, fără putință de tăgadă pluteai.
O, și brusc mi-am dat seama că ești greșită,
în sensul de neomenesc-desăvârșită:
ai arce, unghiuri, simetrii,
și unduiri, zâmbete, priviri, melancolii
calculate de îngeri, de ei închipuite,
de ei făurite.
Ești o briză mediteraneană într-un ținut arctic,
ești acea melodie misterioasă
care obsedant răsună în creier,
ești un leandru totdeauna înflorit,
ești o catedrală zburătoare,
ești un munte bogat în argint și în aur.
M-am apropiat de tine și ți-am cerut:
dă-mi, dă-mi o oră din viața ta,
las-o să se desprindă, să vină la mine, cel întristat,
cu timpul scurt al vieții mele să se amestece ca un
altoi
și să-l sporească, să-l înzecească.
Iar tu mărinimoasă ai fost. Mărinimoasă.
Miresmată, furtunoasă.
Dezmățată și cerească.
…E scrisă în ceruri, cu cerneală care nu se șterge,
povestea asta despre mine,
cel înserat, trăind pe datorie,
care uimitor a fost înluminat de tine,
cea greșită,
neomenesc-desăvârșită.
Ce uit ce țin minte
Uit totul.
Trecutul nu mai găsește niciodată
drumul încoace.
Întâmplările, oamenii de altădată
rămân acolo, în urmă,
îngropați sub molozul
timpului care s-a prăbușit peste ei
ca un templu cretan.
Dar eu, care uit cu seninătate totul,
pe tine nu pot să te uit.
Ce bizarerie: ai rămas vie, irumpi prin ani
în prezentul meu,
îmi ocupi gândul, îmi ocupi inima
aidoma unei armate romane pline de strălucire,
care mărșăluiește biruitoare
pe ulițele unei biete așezări scitice.
Eu care nu țin minte nimic
pe tine nu pot să mi te scot din minte.
Ești aici. Piron înfipt în memoria mea.
Obelisc triumfal în piața centrală a Capitalei.
Soare răsărit noaptea
în țara strâmtă, pecetluită și hibernală a creierului
meu,
soare care risipește întunericul, topește ghețarii
și face ca prin farmec pomii să-nverzească.
Altul
Mă tot agit, mă tot tângui
c-aș vrea să te aduc înapoi,
c-aș vrea să te ridic într-o nacelă
unde timpul n-are nicio putere,
n-ajunge, nu rănește și tu
rămâi pururi tânără,
strălucitoare ca diamantul,
proaspătă ca roua.
Dar pierd din vedere esențialul:
că eu sunt cel care te-a părăsit.
Pierd din vedere că la despărțire,
sub ochii mei, de deznădejde te-ai făcut țăndări.
Din mulțimea de cioburi
cum, cum să repari vasul
care ține apa?!
Nimic din ce e omenesc nu durează. Ah,
să nu mă mai amăgesc ieftin:
eu sunt altul decât îmi propun să fiu.
Altul decât mă cred. Altul decât mă descriu.
Altul decât mă văd în oglindă.
Iepure încercuit de vânători
Noaptea târziu, aud cum se deschide ușa încăperii
mele.
Nu zăresc pe nimeni intrând.
(Voci ale mele din trecut sau poate din viitor
îmi strigă ceva ce nu-nțeleg:
parcă ar vorbi în limba vântului,
tânguitor-poruncitor.)
Stau ghemuit în mine însumi,
pironit de spaimă
ca un iepure încercuit de vânători.
Totuși, sunt sigur, n-am cum să mă înșel:
cineva nevăzut s-a strecurat aici, înăuntru,
împarte aerul încăperii cu mine.
Iar curând, va fi și mai și,
își va face loc chiar în trupul meu,
va ajunge până în inimă și în creier,
va fi ca acasă.
O să-mi ia locul, pe nesimțite
o să-mi ia locul, n-am cum să mă împotrivesc.
Ea
Vai, cum îi strălucește ei obrazul
și ochii cum îi strălucesc.
A strâns în corpul său, cum oare?,
atâta lumină încât, sunt sigur,
dacă s-ar întâmpla vreo pană de curent,
ar putea ea să țină locul uzinei electrice
și să aprindă becurile în casele orășelului.
Vai, și pe câți bărbați
i-a fermecat ea, i-a răvășit ea, i-a subjugat ea,
cu puterea alchimică a frumuseții sale,
supraomenească parcă.
(Recunosc, și pe mine!)
Vai, și câte povești de dragoste secrete
stau îngropate în inima ei uriașă, primitoare,
așa cum stau pe fundul mării
lăzile cu galbeni și cu giuvaiere
din corăbiile scufundate ale piraților.
Cine, cine se va învrednici vreodată
să le aducă la vedere,
în versuri vii și fără de pieire?
Elefant greoi
Încerc cu disperare
să opresc petrecerea de sine, ruinarea.
Îmi născocesc mai multe brațe, mai multe picioare
în lupta asta,
și neapărat două-trei inimi, una e prea puțin.
Îmi făuresc armuri: apărat de ele
trag nădejde c-am să străbat coșmarurile.
Sunt naufragiatul care,
pierdut în largul mării învolburate,
se-agață și de-un pai.
Dar totu-i în van, n-am scăpare.
Erorile, bolile, neputințele mele,
vinovăția, eșuarea sunt clare, se văd
ca înălțimile de la Meteora în câmpia Tesaliei.
Da, cu disperare caut
să opresc petrecerea de sine, ruinarea.
Și, da, am înțeles că n-am nicio șansă:
elefant greoi care se chinuie
să se strecoare într-o încăpere
prin gaura cheii.