Au condus-o pe Irina într-o stație de tramvai. Primăvara nu venise încă, întârzia, dar zăpada se topise. Fuseseră chiar și două zile ceva mai călduțe, încât asfaltul era uscat, dar trotuarele erau pline de prundiș și nisip. Pe când era zăpadă, cei de la salubritate, poate, sau alt serviciu urban, aruncau cu lopata, dintr-un camion, pământ. Acum, parcă se topise o morenă glaciară, ce dislocase solul în urma ei. Peste tot noroi. Cerul era tot plumburiu, ca în zilele când ningea. Eugen s-a oprit câteva clipe, s-a aplecat ca să-și lege un șiret desfăcut la bocanc. Se auzi ceva ca o împușcătură. Mâna Irinei tresări în mâna lui Radu. – Împușcă vânătorii ciorile?, întrebă Radu. Cu siguranță nu era împușcătură, pentru că în Cișmigiu de mult nu li se mai permitea vânătorilor să intre cu o armă. Existau acum alte metode să le extermine. S-au oprit în stația de tramvai. Era capătul unei linii acolo, lângă Cișmigiu, dacă își amintea bine Radu. Sau capătul era la o stație distanță? Își privi ceasul. Mai erau doar vreo douăzeci de minute până la douăsprezece. Era bine să ajungă cu Eugen la o recepție cât mai grabnic, ca să aibă ceva șanse să primească o cameră. De parcă ora i-ar fi ajutat. Tramvaiul veni repede. – Îl aștepți, uneori, și-o jumătate de ceas, spuse Radu. Cine ar putea trage la răspundere ITB-ul? – Da, uite-l și pe Stan cugetătorul, făcu Eugen după ce tramvaiul plecă. Porniră să traverseze Cișmigiul înapoi. – „Se face economie, domle, țara are nevoie de economii, trăiește din economii, iar asta înseamnă că are nevoie de oameni economi, nu de ăștia ca voi, să ardă gazul de pomană și să vrea apoi să meargă cu tramvaiul! Marș pe jos!“, îl maimuțări Eugen pe Lăturea, un Lăturea de la ITB. „Știe partidul că, în timp ce voi sunteți în delegație la București, vă faceți că munciți, când de fapt alergați cu limba scoasă după fuste și nu după orice, vă miroase-a catrință de copilă! Stropiți cu bale de poftă ce vă e! Ia, marș la pârnaie, pedofililor!“ O, dar în penumbra acestei lumi, a acestui partid, câte orori nu se petrec, câte atrocități nu se comit! Ne plângem că nu suntem liberi, dar de fapt suntem prea liberi! Nimeni nu e obligat să respecte vreo lege, singura condiție e să taci din gură, să nu te revolți împotriva regimului. În rest poți face, vorba vine că pe ascuns, orice. Se strecuraseră în Cișmigiu pe intrarea laterală, mai sus de Casa de Cultură a studenților, traversau acum parcul ca să ajungă în zona hotelurilor. Radu nu știa ce să creadă. Dacă e informator sau securist, cum de-și permite Eugen să critice partidul, regimul. Ori poate tocmai asta trebuia să facă un informator, să provoace, ca să scoată de la ceilalți ce gândesc. Așa, să-l storci de gânduri pe careva și să-l torni apoi! Pe de altă parte, Eugen avea, ca de atâtea ori, dreptate. Radu însă nu se gândea acum nici la regimul comunist, nici la conducătorul iubit, nici la semenii lui. – Am o ideea, spuse el. Hai la hotel Union. Am mai stat acolo și au camere cu un pat, un fel de single. E și destul de ieftin, nu depășim suma ce ni se decontează. O să avem fiecare camera lui. – Ce pot să zic, spuse Eugen. Tu ești șeful. Eugen le-a dat un ton amenințător vorbelor astea, „tu ești șeful“. El era inocent, dar obligat să-l urmeze pe șef. — Știi, spuse Eugen, se zvonește că în curând se va da o directivă ca românii să nu mai fie primiți în hoteluri. Hotelurile vor fi rezervate pentru excursioniști. Ce înțelegi din asta? — O altă măsură absurdă a conducătorilor patriei, răspunde Radu. Trăim în epoca absurdului. — Hmm, eu nu cred deloc asta. Excursio – niștii aceia știi cine vor fi? Oameni ai serviciilor secrete. KGB-iști mai ales. Ceea ce înseamnă că nu de la conducători vine inițiativa, ci de la securiști. S-au înțeles cu Gorbaciov să întrerupă dinastia ceușistă. Noi, cetățenii, nu avem voie să dăm nas în nas cu excursioniștii, să vedem ce fac, să ne scape ochii pe vreun echipament de-al lor. Însă mai e ceva timp până atunci. Radu gândi că Eugen bate câmpii, că produce o teorie a conspirației. Dar tăcu. Când au ajuns la Union, trecuse un pic de ora 12.00. Radu avea pregătite două pachete de Kent cumpărate de la Bilă Gavrilă și i le-a strecurat recepționerei. Un Kent costa 21 de lei pe piața neagră, iar o camera single 37 de lei. Bună afacere! Dar asta era, nu aveai de ales. Radu zâmbi. Măcar se putea folosi de viciile sistemului și viața mergea înainte. Au dat buletinele de identitate și au primit două chei, două camere, Radu la etajul cinci, Eugen la patru. S-a dus, fiecare, în camera lui. Probabil s-au spălat, și-au schimbat hainele și, așa cum hotărâseră, s-au întâlnit la ora 15 în holul hotelului. Poate că Radu citise din cartea ce-o purta în rucsac, sau însăilase ceva la piesa de teatru secretă, al cărei manuscris tot în rucsac îl păstra. Iar Eugen se poate să fi dormit vreo oră, două, ori s-a uitat pe pereți, cine știe? Mai era ceva timp până să vină fetele, așa că au ieșit pe bulevardul Kogălniceanu și, pe lângă Casa Armatei, s-au dus spre intrarea în Cișmigiu. S-au plimbat prin parc, erau abia câțiva oameni, poate niște ciudați, ca și ei, de fapt bătrâni plictisiți să tot stea în casă, și câte-un ins ce-și plimba câinele. – S-a dat de curând un decret că nu-i permis accesul câinilor în parcuri, spuse Eugen, însă oamenii nu se lasă. – Pentru ce sunt legile, dacă nu pentru a fi încălcate? veni Radu cu un truism. Dar imediat apoi au fost martorii unei scene ce ar fi adunat mulți gură-cască de-ar fi fost vară și Cișmigiul ticsit de oameni. O fată brună de vreo șaisprezece ani și un tânăr blond de vreo douăzeci de ani, se plimbau pe alei. Tânărul purta de lesă un pechinez. Nu era câinele lui, era al fetei. De pe una dintre alei, a apărut, brusc, o patrulă din doi milițieni și-un câine polițist. Câinele polițist, de cum a văzut potaia, pechinezul, s-a și repezit la el, într-o alunecare fără sunet, deștept, câinele, mai tăcut ca o panteră. Tânărul l-a văzut și-a avut prezență de spirit. A tras de lesă în sus și-a săltat pechinezul în aer. Milițienii s-au apropiat de el, l-au apostrofat cu două vorbe. Știau că, de vreme ce-au intrat cu câinele în parc, cei doi tineri locuiesc pe aproape. Și aproape de Cișmigiu, în inima capitalei, cine locuia oare? Nu era greu de ghicit. Nu, nu miniștri, nu securiști, dar cine știe! Oricum, oameni importanți. Nu era bine să te pui cu ei, tu, un biet milițian, chiar dacă au încălcat legea. – Hmmm, spuse Eugen. Nu ți se pare ciudat? Acum patrulele umblă și prin parcuri, patrule cu câini polițiști! – Adică nu respectă legea pentru că au un câine?, întrebă Radu. – Nu, spune Eugen. O fi alta legea pentru milițieni. Legile sunt doar pentru noi. Ci treaba este: de ce umblă cu câini după ei? Că doar n-au ieșit la vânătoare de iepuri! Sau o fi sezonul iepurilor, ce zici? Radu nu avea nicio părere în privința asta. I se părea normal ca milițienii să umble prin parc și să aibă cu ei un câine dresat. Dar Eugen îi deschidea ochii spre altceva. De ce, de ce umblă milițienii prin Cișmigiu? Acum, dacă se gândea, nu mai văzuse, deși a fost de zeci de ori să se plimbe pe-acolo în vremea studenției, milițieni. – Are vreo importanță?, întrebă el. Treaba lor ce fac ei! N-o să stau cu grijă din pricina asta! – Să știi o chestie, spuse Eugen. Să fii pasiv e una, că nu ai încotro, dar să te faci că nu vezi, asta-i nasol! E rău! Pe Radu îl agasă această remarcă. Și, așa cum făcea în ultima vreme când îl inoportuna Eugen, se gândi că, în mod cert, Romeo o fi avut dreptate și Eugen e fie informator, fie unul dintre acei provocatori ce caută să scoată de la oameni diverse reacții, diverse cuvinte, ca să-i toarne apoi. Pe de altă parte, Eugen era prietenul lui, se cunoșteau de șase-șapte ani și Radu chiar îl simpatiza. Avea destule calității, printre ele, era foarte deștept. Că ar fi fost mai deștept decât el, Radu nu admitea! Era însă nevoit să accepte că Eugen era altfel: era strălucit în societate, lucid, ironic, tăia macaroana oricui, atrăgea atenția asupra lui, provoca, observa și provoca și nu lăsa pe nimeni să facă pe deșteptul, îl taxa de îndată. „Replici politice“ le numea Eugen, cele menite să oftice un preopinent, să-l facă nesigur. Le numea așa, spunând: calea politicii e calea mârlăniilor mascate. Dacă nu știi să le debitezi și să le încasezi, n-ai ce căuta în politică! Dar, măre, ce să căutăm noi în politică, ricanase Radu. A, nu la momentul ăsta mă refeream, spusese Eugen și încheiase subiectul, iar Radu crezu că vrea să spună: totul, dar totul în lume e politică. Și relațiile la locul de muncă, și relația cu nevasta, relația cu soacra, tot politică este! Poate doar relația unui om cu mama sa nu e politică, singura, unică. Da, știa Eugen să fie vizibil! Pe când el, Radu, era șters. Neglijabil, la urma-urmei. Nu cumva se iluziona că e permanent în centrul atenției, datorită scenariilor lui scrise în secret, dar de care știa, de fapt, toată lumea? Nu era falsă impresia că toți ochii dintr-o încăpere se întorc spre el când el intră? Nu cumva imaginea ce și-o făcuse despre sine e una hiperbolizată, una gonflată, când de fapt el nu e nimic? Dar nu asta avea importanță, ci faptul că acum începuse să înțeleagă ceva. Nu-l… cum să spună, nu-l încondeia, cuvânt folosit ca sinonim pentru „a turna“… nu-l încondeia el pe Eugen în scenariile sale, nu era Eugen acolo un turnător? Nu-l diminua astfel, pentru că el, Radu, era autorul și își permitea orice? Și nu se așeza, datorită acestui fapt, deasupra tuturor oamenilor, pentru că nu-i cuprindea el în minte pe toți? Și atunci, cine-ar fi fost mai presus ca el? Nu sunt oare scriitorii niște porci? Nu-l asasina el moral pe Eugen, prezentându-l ca pe-un nemernic? Știa el sigur că e informator? Știa asta? Nu! Doar auzise. Era un zvon doar. Și pe baza acestui zvon, în viața de zi cu zi se purta cu prietenul său cu precauție, iar în scenariile sale își dădea drumul, se descătușa. Eugen putea deveni în ele abominabilul denunțător, tot ce disprețuiau oamenii mai mult. Un asasinat moral, scrisul, dacă nu este adevărat, nu? – Știi, o să vină o schimbare, spuse Eugen. Și atunci vom putea face și noi politică. Și altă chestie. Câinele polițist e dresat. Nu ataca dacă nu-i ordonau milițienii. Un țâțâit e de ajuns să-i ordoni unui câine dresat să atace. Nu-ți spune asta ceva? Lui Radu chiar nu-i sugera nimic. Poate, cine știe, Eugen considera că, protejați de sistemul ce-i ocrotea, milițienii vroiau să arate că pot orice, că se pot lega chiar și de acei oameni importanți ce locuiesc în preajma Cișmigiului, dacă li se dă un motiv cât de mic. Dar realiză îndată ce naiv e gândul său! – Ție ce-ți sugerează?, întrebă el. – Că șefii de sus, cei de la vârf, se tem de ceva. Se așteaptă la tulburări și-au întărit paza. Interesant, nu?, continuă Eugen și își privi ceasul. Cred că e vremea să mergem în față la Arhitectură, să așteptăm niște fete care probabil nu vin. În drum, Radu se apropie de o țigancă și cumpără ghiocei.
(Fragment din romanul Icar ’89.)