Romanul lui Giuliano da Empoli, Magul de la Kremlin, a fost inspirat de eminența cenușie a lui Putin, fostul deputat și vicepremier Vladislav Iu. Surkov. Purtând în text numele Vadim A. Baranov, consilierul este un fin cunoscător al societății rusești, a spiritului și nevoilor poporului rus și, implicit, un om lucid în propunerea celor mai neașteptate căi de răspuns pentru menținerea pe val a liderului de la Kremlin. Realitatea vieții politice de la Moscova este zugrăvită cu limpezime și fără abatere de la adevăr. Evenimentele care au contribuit la accederea la putere și la consolidarea în fruntea statului a lui Vladimir Putin sunt cele cunoscute și expuse într-o derulare evenimențială fără cusur. Din această perspectivă nu ar trebui să fie nicio surpriză: Giuliano da Empoli este un politolog important, fost consilier al prim-ministrului italian Matteo Renzi, autor al unor lucrări cunoscute în domeniu privitoare la ingineria haosului populist în societatea informației, iar ca cercetător în acest domeniu se bucură de o largă recunoaștere în lumea științifică. Prin Magul de la Kremlin, politologul abandonează aparent rigoarea discursului științific și încearcă să construiască din perspectivă ficțională înțelesurile cărora le-a acordat un interes deosebit în lucrările sale privitoare la ingineria haosului social. La o privire atentă, întreaga țesătură de intercondiționări politice și socio-culturale scoate în evidență trecerea firului de bătătură ficțională prin urzeala dinainte pregătită, adică prin studiile sale politice și prin eseuri. Magul de la Kremlin e, așadar, un construct ficțional cu o consistentă armătură socio-politică, o lucrare al cărei rafinament nu ar fi putut fi atins decât în această zona de confluență a formelor cunoașterii, științifică și literară. Dacă firul gros și colorat al bătăturii relevă evenimente ale ultimelor trei decenii, cu accent pe unele cunoscute, redate din perspectiva motivării și construcției lor, urzeala romanului se întinde dincolo de vremurile comunismului sovietic, până în perioada țaristă, probând continuitatea unor pattern-uri etnopsihologice, culturale, sociale care contribuie la consolidarea puterii în Rusia. Nu perspectiva socio-politică este importantă aici, chiar dacă din această perspectivă a început să se clădească, cu adevărat, mitul da Empoli în literatură. Cartea Magul de la Kremlin a fost finalizată în 2021, cu un an înaintea începerii războiului din Ucraina, deși pare a fi scrisă acum, la un an după. Romanul, zugrăvit pe canavaua politică, vizibilă la o privire atentă, este, totuși, o remarcabilă construcție ficțională.
Născut din aceleași ape ca romanul Noi al lui Evgheni Zamiatin, care constituie, de fapt, sursa căutării și apropierea de personajul Baranov, Magul de la Kremlin proiectează din interior construcția totalitarismului actual, hibrid. Nici perspectiva lui Zamiatin nu fusese diferită. Și el fusese unul dintre cei încredințați în cauza luptei bolșevice dar, lămurindu-se asupra totalitarismului pe care îl presupune bolșevismul, s-a retras și a devenit critic, inclusiv la adresa lui Stalin. Scrisoarea lui Zamiatin adresată liderului comunist este, cumva, declanșatorul monologului în care se simte nevoit să intre Baranov în dacea sa din suburbiile Moscovei. Radiografia etnopsihologică pe care o face depășește cu mult limitele societății rusești actuale, coborând, prin perioada sovietică, până în orizonturile țariste, unde reverberează cu radiografiile pe care le furnizează marea literatură rusă. O anumită formă de pervertire a statutului a fost exprimată strident în anii comunismului, dar aceasta nu este decât nuanța care diferențiază profilul obedienței rusești pe care Occidentul nu o poate percepe diacronic:
„Străinii cred despre noii ruși că sunt obsedați de bani. Dar nu despre asta este vorba. Rușii se joacă cu banii. Îi aruncă în aer ca pe confetti. Au venit atât de repede și atât de mulți! Ieri lipseau cu desăvârșire. Mâine, cine știe? Mai bine să-i cheltuim imediat. La voi, banii sunt esențiali, sunt temelia a tot și a toate. Aici, vă asigur, nu este deloc așa. Doar privilegiile contează în Rusia, apropierea de putere. Restul e secundar. Așa era pe vremea țarului, și în anii comunismului încă și mai mult. Sistemul sovietic se întemeia pe statut. Banii nu contau. Erau puțini în circulație și erau, oricum, inutili: nimeni nu s-ar fi gândit să judece o persoană după banii pe care-i avea. Dacă în loc ca Partidul să îți dea o dacha, o cumpărai – o puteai face, chiar și atunci –, însemna că nu erai sigur că ești suficient de important ca să îți fie oferită. Ceea ce conta era statutul, nu cash-ul. Bineînțeles, era vorba de o capcană. Privilegiul este opusul libertății, o formă de sclavie.“ (pp.47-48).
Inovația în plan ficțional pleacă de aici: de la inserția în roman a analizei antropologice, psiho-sociologice și politice puse în seama unui personaj care, deși ar putea avea un corespondent în realitatea istorică, în persoana lui Surkov, promotorul conceptului de democrație suverană și, totodată, cel care a pus-o în aplicare în Rusia, rămâne un personaj fictiv, cu o viață de familie diferită de cea a modelului său, dar urmând parcursul evolutiv în proximitatea lui Mihail Hodorkovski și plecând din fruntea departamentului de relații publice al televiziunii ORT a magnatului rus Boris Berezovski direct în echipa lui Putin. Chiar dacă analiza este realizată pe osatura politicii comparate pe care o stăpânește da Empoli, rezultatul în plan ficțional este remarcabil: prin acest intermediar între lumile reală și ficțională, Baranov/ Surkov, politologul a putut să construiască fundamentele unei psihologii coerente a puterii de la Kremlin, pătrunzând în mintea personajului Putin și a unora dintre apropiații săi, fundamentând deciziile, dând înțeles și coerență unor fapte care, în percepția lor decontextualizată, au permis parcursul anti-democratic atât de periculos al Rusiei, imperceptibil în cancelariile occidentale din cauza ceții ideologice, a hibridității acționale puse sub semnul iraționalului. A magicului. De aici vine și numele romanului, de la magia exercitată prin fina cunoaștere a lui Baranov atât asupra aparatului de stat cât, mai ales, asupra publicului larg, intern și extern, trimis pe piste interpretative false. Politica disimulării, vândută sub eticheta democrației – fie ea și democrație suverană, în termenii lui Surkov – devine adevărata magie, incapabilă a fi cuprinsă de un spirit analitic, de a fi disecată cu instrumentarul științific al studiilor politice. Această analiză de finețe a funcționării magiei – un termen incontestabil non-științific – nu putea fi dezvoltată decât prin utilizarea angrenajului științific pentru a servi pe de o parte analizei psihologice din interior pe care romanul și-o putea permite, pe de alta popularizării unui fel de a pune problema cu care nu a fost obișnuită clasa politică occidentală. Nu în ultimul rând, prestidigitația eminenței cenușii a Kremlinului, odată expusă cu încetinitorul în derularea ficțională, produce un soi de magie în ceea ce îi privește pe lectori, care intră în jocul în care înțeleg ceea ce cursurile de politologie nu ar fi putut-o face nicicum. Tipologia analitică diferită, care propune o logică diferită asupra jocurilor politice, care transferă orizontala din rețeaua Elțîn în verticala ierarhiei lui Putin, care transferă înțelesurile asociate unui cod al dialogului politic în cele ale unui cod al impunerii, al autorității complete – ca în romanul oglindă, sugerează da Empoli, încă valid în aplicare în ciuda aparenței unei schimbări de paradigmă, Noi al lui Evgheni Zamiatin – face ca romanul în ansamblu să fie rezultatul unei magii, de această dată o magie auctorială, ale cărei efecte se resimt în actul lecturii.
Important ca docu-ficțiune: personajelor reale Putin, Hodorkovski, Berezovski, Prigojin li se adaugă un personaj fictiv inspirat din Surkov, dar și ca roman de rafinată analiză psihologică, Magul de la Kremlin a primit Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze în 2022, în ciuda faptului că este prima scriere ficțională a lui Giuliano da Empoli. Să nu uităm, totuși, că romanul vine să sublinieze și prin apel la instrumentarul literar pe care autorul îl stăpânește fără cusur, ceea ce devenise de multă vreme tema de interes major a politologului Giuliano da Empoli, pervertirea formelor de angajare politică grație noilor tehnologii și explicarea, prin ingineria haosului, a succesului populiștilor în Italia, Ungaria, Marea Britanie, Brazilia, Statele Unite și, în primul rând, în Federația Rusă. Recomand această dublă lectură, care nu diminuează efectul magiei din roman. În alchimia scriiturii, magicul va fi potențat, deopotrivă și gândirea reflectându-i efectele.