În planul Geografiei literare a României, schițat la începutul mileniului al treilea, cartea a doua ar fi trebuit să se numească Moldova și sentimentul abisal al culturii, titlu sugerat de Nicolae Balotă. În sumar nu apărea numele lui Dimitrie Cantemir, mă întreb şi azi de ce. Îşi trăieşte Dimitrie Cantemir „sentimentul abisal al culturii“? A continuat să scrie şi să gândească româneşte? E, cu adevărat, «al Moldovei»?
Înainte de a fi „al Moldovei“, cei care au definit, prin opera lor „geografia literară a României“ omagiază personalitatea cărturarului:
„S-ar părea că în Moldova şi dintre moldoveni un singur om este preţuit cu adevărat ca un autentic om de cultură de către Cantemir. Ne referim la Miron Costin. Acesta a lăsat moştenire ţării sale o însemnată operă care putea servi de imbold şi chiar de model unei alte opere, menite să o completeze, să o perfecţioneze. Dimitrie Cantemir a cunoscut de tânăr această operă a lui Miron Costin, a învăţat multe din ea, şi anume trăsături ale cugetării filozofice ale lui Miron Costin le regăsim la Cantemir. De altfel Miron Costin fusese una dintre personalităţile cele mai de vază la curtea lui Constantin-Vodă, tatăl principelui filozof, şi jucase la acea curte un rol de prim plan, ca mare boier, posesor al uneia dintre cele mai mari averi din Moldova, dar şi ca om învăţat, purtat prin lume şi bun la sfat. Fără îndoială că acest personaj ilustru de la curtea din Iaşi s-a bucurat în ochii lui Dimitrie Cantemir – copil de un prestigiu care nu a dispărut apoi niciodată din amintirea sa.“ (Dan Bădărău, Filosofia lui Dimitrie Cantemir, Editura Academiei, Bucureşti, 1964)
Între întrebări şi răspunuri se află şi alt gânditor, de data aceasta, din secolul XX: Constantin Noica. De ce se aşează în Ardeal, la Păltiniş, de ce nu a optat pentru Moldova?. „«În Moldova priveşti spre trecut. Porţi mereu dialogul cu istoria». În Moldova te duci spre Nord, către mânăstiri. Către Dumnezeu. Eu sunt cu Platon şi cu grecii. Nu cu «Istoria ieroglifică».“
Orice roman defineşte, prin personajele lui, o geografie ca şi primul roman al nostru, încheiat la 1705: Istoria ieroglifică. Urmează Ţiganiada – altă… istorie ieroglifică, asemenea unui şir de romane în care putem recunoaşte… scriitori, muzicieni, înaintaşi.
Dar oare în romanele Hortensiei Papadat Bengescu, nu? Dar în romanele lui Marin Preda sau ale lui Eugen Barbu? Inorogul lui Dimitrie Cantemir defineşte o aşezare în lume – într-un timp rău. Sau un timp fericit? El, Dimitrie Cantemir, e Inorogul. Şi „se adresează“ Şoimului: „O, Şoime, de cumplit rău făcătoriu şi de sânge vărsătoriu, ce poate fi carea ai ispitit? Ce poate fi spurcat lucrul carile ai isprăvit şi în toată lumea de astădzi înainte spre tine de viclenitoriu, iară pre mine de priietin vindzătoriu ai vădit? Unde-ţi sunt giurămînturile? Ce ţ-ai făcut legământurile? O, Zefs, Zefs, imăciunea carea astădzi pre obrazele noastre au cădzut cine în veci a o spăla va mai putea? Ca ploaia nuărului, ca roa săninului, ce marea ocheanului spre curăţirea acestora va agiunge?“. Uneori cei răi au energia regretelor. Iată bocetul Hameleonului, care se căinează de implicarea sa în capturarea Inorogului: „O, Hameleon ticăloase, ce floare în chip îţi vei schimba, ca cineva să nu te cunoască, când te-ar întreba, ca de cleveteala limbilor să scapi ca din gurile sicofanților să te mântuieşti? De-acmu înaiunte umbrile iadului să te înnvălească, întunerecul veacului să te căptuşească, ca radzele sparelui să nu te mai lovească, ca lumina dzilei să ne te mai ivască, ca cunoştinţa cunoscuţilor să nu te mai vădească. Unde ți-i ascunde, sărace, unde ți-ii spune, blăstămate, unde ți-i mistui, pedepsite, unde ți-i ivi, urgisite? Iată, munții strigă, văile răsună, iată, dealurile grăiesc, câmpii, mărturisesc, iată, pietrile vorovăsc, lemnele povestesc, iată, iarba cu gălbenirea și florile cu veștedzirea arătând, vădesc, cu mut glas ritorisesc, cu mute sunete tiuturor vestesc asupra lucrului ce s-au lucrat toată ființa să uluiește și toată zidirea a se ciudi nu se sfârșește.“
La 1705, Dimitrie Cantemir e un mare scriitor, care are anturajul său, despre care scrie istoria ieroglifică: ea ar trebui descifrată, precum şi alte romane/poeme de mai târziu.
„Moartea pretimpurie a Prinţului Dimitrie Cantemir (în 1723) justifică anumite imperfecţiuni care mai pot fi încă detectate în opera sa precum şi dificultăţile care-i îngreuiau publicarea atât de dorită de fiul său Antioh. Dar nu mai planează, în fapt, nici o îndoială asupra faptului că Incrementa et decrementa Aulae Othomanicae fuseseră revizuite de Autorul însuşi în vederea unei curânde publicări a acestui magnum opus – acelaşi era şi cazul unei alte lucrări capitale luate, tot în forma ei ultimă de către iubitul său fiu. Principele Antioh când a fost trimis ca Ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Ţarului Rusiei la Londra şi apoi la Paris (din 1732)“, scrie Virgil Cândea în prefaţa traducerii româneşti la Istoria creşterilor şi descreşterilor Curţii otomanice. De la primul început al neamului, adusă până în vremurile noastre. Virgil Cândea arată cum s-a rătăcit manuscrisul prin diverse arhive, cum a trecut pe la numeroşi savanţi şi cum el însuși l-a înmânat lui Dan Sluşanschi, ca să-l traducă. Aşa că noi putem citit această operă capitală a culturii după trei sute de ani de la elaborarea ei. Începe Dimitrie Cantemie astfel:
„Având noi a înfăţişa lumii publice creşterea şi descreşterea Imperiului Othman de la însăşi obârşia sa se cer a fi, mai înainte, lămurite unele probleme istorice şi genealogice mai de seamă, în privinţa marii şi serioşii istorici ai Creştinătăţii ni s-au părut a cădea, prea ades şi din greu în greşeală. Printre acestea, locul de căpetenie trebuie dat comparaţiei dintre Era creştină şi anul Hegirei, sub care noi am socotit că ne putem înşirui mai potrivit firul expunerii, urmând calculul Muhammedanilor. În al doilea rând, vor fi de făcut cercetări despre numele şi neamul Turcilor. În sfârşit, în cel de al treilea rând, va fi de lămurit obârşia stirpei Aliothmanice, care se află, de la o vreme, în fruntea Imperiului Turcesc.“
Şi, confesiunea adevăratului savant:
„În această privinţă, dacă am vrea să susţinem, că limpezirile noastre vor fi neatinse de nici o pată ori greşeală, am putea fi, pe bună dreptate, învinovăţiţi că încălcăm peste măsură hotarele prescrise cunoaşterii omeneşti.“
A încălcat Dimitrie Cantemir peste măsură „hotarele prescrise cu noaş terii omeneşti“? Dacă „marii şi serioşi istorici ai Creştinătăţii au căzut – după părerea lui Dimitrie Cantemir – prea ades şi din greu în greşeală“ oare el, Dimitrie Cantemir, nu? Sunt întrebări pe care ni le putem pune, după trei sute de ani de la alcătuirea Istoriei creşterilor şi descreşterilor Curţii otomanice Sunt întrebările unui mare scriitor, ale cărui opere au trecut dincolo de granițele Europei.
Nu prea mult, aşa că avem şansa să descoperim în Creşterea şi descreşterea Imperiului otoman şi pagini despre Timişoara. Pagini despre geografia întemeierii Banatului. Cine intervine, şi alături de turci, şi împotriva lor? „Aceasta se făcu prin strădania lui Andrea Cornaro din Creta, după neam şi religie, Grec… Senator veneţian întemeindu-se poate, pe aceea că el fusese mai apoi, în slujba Turcilor. Dar acelaşi n-a trecut, de bună voie, în tabăra Necredincioşilor, ci când, după pierderea Beligradului, a fost trimis de Căpetenia oştirii Caesarului, de nu mă înşel, la Petrivaradin, spre a-l întări, a fost prins pe cale, de Tătari, laolaltă cu soţia sa şi adus la Kioprili Mustafa Pasza. Cercetat de acesta, mai întâi s-a prefăcut a fi sutaşul unei unităţi de pedestraşi, dar mai apoi, dovedindu-se adevărul după in strumentele matematice şi după desenele arhitectornice sub care avea iscălit numele, a fost silit să întărească şi Beligradul şi Temesavariul cu noi lucrări: ceea ce a şi îndeplinit cu asemenea artă şi îndemânare încât de nu s-ar fi pus Dumnezeu, aparte, împotriva strădaniilor Necredincioşilor, de-abia dacă se mai putea nădăjdui în cucerirea cu forţa a acolor oraşe. Pe lângă aceasta, ce-a valorat în matematică s-a arătate de-ajuns, aducând râul Begs (Bega) prin mijlocul Temesvariului, ceea ce pe cât de necesar lucru era, pentru acea fortăreaţă, care suferea mai în toate verile de lipsa apei tot pe atât le păruse de greu şi cu neputinţă tuturor celor dinaintea sa prin aceasta a meritat să fie dărui de Împărat cu o leafă anuală de opt pungi – care i-a fost plătită mereu, chiar şi după sfârşitul războiului, până la moartea sa.“
A încălcat Dimitrie Cantemir „hotarele prescrise cunoaşterii omeneşti“?