Război și pace
Chi può dir com’egli arde, è ’n picciol foco.
Petrarca
Oare în ce beznă mitică mintea lor fătase
un berbec cu lână de aur încât Iason și-a dus năierii
să fure acea piele deja belită tot înfruntând primejdii
prin vitregia valurilor și-a simbolurilor – nici de la grecii
vechi nu înțelegi totdeauna de ce curajul și bărbăția
mereu derivă din măcel de la om la om
cu crime glorificate și alte chestii oribile
iar discursul se umflă în pene ai zice tocmai
cât să nu iei în seamă fastuoasele construcții simbolice
ce abuzează umanul
(las că legenda
uită să precizeze dacă lâna fost-a cumva țesută
sau doar purtată ca blană inițiatică
de eroul solar pe umeri; și tot nu știm
dacă au devenit argonauții mai fericiți
după acea ispravă în beneficiul patriei?)
de nu cumva pur și simplu Iason
grijuliu că iese la pensie și-a turnat niște «couilles en or»
cum își dorea și prietenul meu Serghei pe vremea
când amândoi într-un bar de la Courbevoie
supravegheam legănarea de șolduri a chelnăriței
Medeea (chiar și fără să insistăm excesiv
ea ne scotea de după tejghea câte o lungă sticlă
Gewürztraminer bucuroasă să ne audă cum imitam
scosul dopului plescăind din limbă).
El fugise de la Odessa eu de la București
iar când dădeam de « pognon » ecluzam și noi
niște vinuri feciorelnice de Alsace
(evident că gâtlejurile noastre aveau anumite denivelări
după seceta comunistă a fiecăruia)
necăjindu-l însă pe grecul Ianis
transfug și el
dar cu acte-n regulă: „cum se face îl întrebam
că ai tăi întemeiaseră Mariopol și Sevastopol
și Leopolis și Melitopol sau alte polisuri
iar acum ele sunt ba rusești ba ucrainene?“
(asta pe vremea când abia era scos
din pământ oțelul pentru obuzele viitoare
și doar mijeau timid în mintea strategilor
planurile operației speciale despre care nici azi
nu știm ce este – iar dacă război nu este
cum ar putea fi pace?)
Ianis râdea
reamintindu-ne că prudenții greci rareori se aventurau
spre interior
ci clădeau mai degrabă pe malul mării
(Calatis, Histria, Olbia, Panticapeum sau Heraclea,
Sinope ș.a. pe partea asiatică în Colchida…)
dar bănuia că misterul unui blestem străvechi
mânjea totuși conturul acelei mări negre
până în Chersonesus tracic pomenit și de Herodot;
și tot el insinua că unele din acele polisuri
cu sânge au fost cimentate și chiar prin locurile
unde urmăritorii argonauților se opriseră
să îngroape resturile umane
rând pe rând aruncate în mare de-acea Medeea
care tot hăcuia bucăți din fratele ei și le împrăștia
în siajul corabiei numai să-i întârzie pe urmăritori
(o tibie o ureche un deget vreun dinte din țipătul
celui care fusese Absyrtos).
Să înțelegem oare că întemeierea este înmormântare?
Iar crima devenea astfel liant simbolic
între mit și istorie? Să fie Tomis dovada etimologică
a unor funeralii și căsăpeli – fiindcă numele lui indică
ceva tăiat din bucăți? Iar Medeea ta – continuam noi
să îl tachinăm pe Ianis – nu cumva de dragul lânii de aur
(un fashion trendy cum purtau damele pe atunci)
își complicase viața până la crimă? Și dacă Iason
plecat în Caucaz pentru aur o luase cu el la întoarcere
din Colhida (poate și din iubire dar și s-o civilizeze
cum obișnuiau grecii)
de ce și-a ucis ea copiii în noua patrie
cum se zvonise? Oare nu vechea voastră manie
care încoronează cu flori de legendă crimele
să fie de vină?
La care Medeea barista sub vrajă hermeneutică
rămânea fără glas și ascultându-ne perturbată
și turna peste dunga paharelor (cred că asta
l-a impresionat pe Serghei căci un fel de complicitate
lânoasă s-a instalat între ei încă de atunci);
deci am ajuns să ne vedem în trei tot mai rar
dar în gândul meu i-am dorit noroc slavului
în noua lor viață
ba i-am și urat să nu aibă
parte de vreun cumnat evitând așadar vărsarea
de sânge de frate pe marea lor viitoare.
De mă gândesc mai bine aș zice că Apollonius
scriind acea Expediție a Argonauților exagerase
cu zel epic tardiv din admirație pentru epopee
după ce el însuși fugise mânios la Rodos
din Alexandria numai să-i demonstreze lui Calimach
că suflul epic încă mai putea umfla pânzele unui text
chiar și în vremurile alexandrinismului
când tocmai mijea lirismul.
Evident că în toate legendele sângele omenesc
niciodată n-a fost prea scump mai cu seamă
dacă plătit era cu un fel de aur
moale ca lâna !
Însă nici așa de ieftin ca azi
în civilizația civilizațiilor nu s-a mai pomenit!
Bubuie tunul din nou dincolo de munții
și dealurile neantului
nu departe de casa tatei
moștenită de el de la tatăl său și revenită mie
doar ca o cutie de rezonanță în vidul cuantic.
Cum să vă explic eu ce simțise bunicul meu
zăcând timp de trei zile într-o groapă
de obuz în primul război mondial în Galiția
sau teroarea tatălui meu sfredelit
de foamea și frigul și de spaime de prin gropile
și tranșeele celui de-al doilea? Pe la cotul Donului…
Și cu ce s-au ales amândoi? Sau cine le-a explicat
lor noblețea extazului canibal în numele patriilor ?
Iată că și în aceste zile
ambele tipuri de glorie se pregătesc să nimbeze măcelul
iar în timp ce moartea se ghiftuiește cu noi onoruri
eu ard la foc mic săpând tranșee prin nopțile
unor coșmaruri despre care nu reușesc să spun
mai nimic – deci nu ai dreptate nici tu, Petrarca,
fiindcă nu ai luat în calcul limita
imperfecțiunii mele provizorii
cea de a nu fi mort…
Ciudată dificultate
Hay golpes en la vida…
César Vallejo
…este să scrii „mă doare“
când tocmai te doare dar neconvins
că literele absorb confuzia ei.
Reflexul
milei de tine însuți te ține
pe suprafața zilei
bănuiești vag
că și alții suferă în jocul de oglinzi
al unor fântâni concentrice;
însă degeaba arunci pietre în adânc
fiindcă nu îți revine ecoul plescăiturii
ele nu ating niciodată apa
limita
unde durerea te irigă și te anesteziază
deopotrivă
încă ținându-te-n viață
ca rădăcinile unui boabab ce supraviețuiește
secolelor de secetă.
Suferința nu are grade de comparație
dar ai vrea să pricepi chiar și prea târziu
cum s-au obișnuit cei dragi ție cu înverșunata
energie care îi distrugea
tocmai când
îți încropești un fel de euforie
din resemnarea cu care prudent te pipăi.
Vei muri.
Îi vezi pe bătrânii rasei tale scormonind febril
prin gunoaie – necrofagi ai propriei lor
biografii.
Printre ei te zărești pe dealurile ținuturilor
pe unde umblai altădată devenite concave
și supte parcă sub linia orizontului
în peisajul ce se-încrețește ca pielea
tot mai flască și de pe oasele tale.
Din nonsensul distrugerii ai acces
doar la o vagă ironie tautologică.
Iar poezia e nepoetică.