De fapt, ar trebui să spun scârbă, nu dragoste, dar fiind copil cuminte, crescut în comunism, am învățat să-mi țin gura. La urma urmei, anticariatul nu-i decât o prăvălie ca oricare alta, unde vin oameni cu venituri modeste pentru a vinde sau a-și procura diverse volume. Dacă m-am gândit însă la scârbă, aceasta se datorează unei situații care m-a întristat îngrozitor, dar, pe de altă parte, m-a și făcut să izbucnesc în hohote de râs. Iată cum stau lucrurile…
Un bun amic mă apreciază și face eforturi pentru a-mi cumpăra cărțile. Întrucât eu nu mai aveam niciun exemplar din titlurile respective și, deci, când mi le-a cerut, am ridicat din umeri, s-a dus la un anticariat din centrul orașului, de unde a putut să facă rost de ele. Culmea e că acele exemplare nu erau… virgine. Adică aveau pe prima pagină un autograf. Evident, eu semnam acolo și nu altcineva. În primul moment, surprins, nu am înțeles despre ce e vorba, apoi m-am dumirit. Exemplarul pe care amicul îl achiziționase fusese de fapt dedicat, la momentul respectiv, altei persoane. Aceasta, însă, a considerat că e mult mai bine dacă, împreună pesemne cu alte titluri, îl pune în traistă și dă fuga până la anticariat, unde, în schimbul unei sume jenante de bani, îl predă. Cu alte cuvinte, cartea la care eu țineam ca la ochii din cap și pe care i-o dăruisem respectivului, cu toate cuvintele frumoase de rigoare, s-a bucurat de atâta respect în ochii lui încât omul nu a găsit altceva mai bun de făcut decât s-o vândă unui anticar. Dar, Doamne sfinte, de ce m-aș supăra? Păi, dacă o arunca la gunoi era mai bine? Iată că, în noblețea sa, a crezut de cuviință că, dacă nu-l interesează, s-o încredințeze mai bine unui magazin care o poate valorifica și, astfel, cartea să ajungă pe mâna cuiva interesat. Pot gândi și așa, dar una-i una și alta-i alta…
Oricât de dragi mi-ar fi anticariatele, îmi fac și scârbă. Păi tu, lucrător acolo sau ce-oi fi, de ce primești o carte care poartă deja autograful autorului? Nu e clar că ăla care ți-o oferă vrea să scape de ea? Iar bietul autor, dacă ar ști ce se întâmplă cu cartea lui, nu și-ar lua lumea în cap? Desigur, în cazul unui clasic situația stă cu totul altfel, dar dacă autorul nu-i decât un terchea berchea, care, eventual, mai poartă și numele meu, tu, distins comerciant, nu te alegi cu nimic, Îi dai celui care îți oferă vreo doi trei lei și-l faci fericit… La urma urmei, asta arată că nici omul nu dă doi bani pe cartea pe care prăpăditul de autor i-a dăruit-o odinioară. Se dispensează de ea fără nicio părere de rău. O vinde pe o sticlă de bere. Oricum berea, la o adică, înseamnă mai mult decât o carte…
Știu că un asemenea scenariu nu mă onorează. E un fel de a mă discredita eu pe mine însumi, ceea ce reprezintă un blam pe care, pur și simplu, mi-l arunc în față. Doar că în câteva rânduri am fost pus într-o asemenea situație. Prietenul care mi-a cumpărat cartea de la anticariat, a fost mirat să vadă respectivul autograf. Probabil că spera ca eu să-i scriu ceva, dar unde să mai am loc, dacă tot eu, cu ani și ani în urmă, scrisesem deja unui nesimțit care abia a așteptat să dispar din ochii lui ca să ducă exemplarul la vânzare? Teribil…
Trăim într-o vreme când cartea nu mai e nici măcar marfă. Înainte, dacă, vezi Doamne, unul spunea despre carte că e așa ceva făceai moarte de om, Acum ai da totul doar ca opera ta să ajungă o marfă van dabilă. Sau măcar să stea acolo pe tarabă și să fie răsfoită de un curios. Dar nici măcar de atâta nu te bucuri. Vezi pe tarabă tot ce vrei și ce nu vrei, unghiere, bigudiuri, prezer vative, dar unde e cartea? În librăriile luxoase sunt etalați marii scriitori de care nu ai cum să te apropii. Tu ești doar ăla mic, silit, nu-i așa? să-și cunoască lungul nasului. Iar dacă se obrăznicește, oho, avem ac de cojocul lui…