Întrebarea din titlu este mai actuală decât niciodată. În condițiile în care se vorbește tot mai mult despre identitate națională, limba română este lăsată de izbeliște. Pe vremuri existau emisiuni de radio și de televiziune sau o publicație intitulată „Cum vorbim“, adresată publicului larg. În anii 1970, Al. Graur a publicat un Dicționar ortoepic și ortografic, în care corecta pronunțarea sau scrierea greșită a cuvintelor. Dicționarul s-a bucurat de un mare succes de librărie, fiindcă indica, între altele, ca greșite câteva din cuvintele pe care le pocea Ceaușescu. De exemplu, municipiu, nu muncipiu sau prevedére, nu prevédere. Cea din urmă n-a dispărut de tot nici astăzi, după ce a fost purtată din gură în gură de activiștii PCR. Astăzi, deși avem numeroase dicționare și o publicație de specialitate, limba noastră cea de toate zilele nu mai constituie o preocupare. În programul prezidențial „România educată“, nu există nicio referire la limbă. În manuale, cu excepția titlului, limba este înlocuită de comunicare, deși una e una și alta e alta. Publicul larg nu pare să fie interesat de o vorbire și de o scriere corectă. Ilustrarea și apărarea limbii cade, bunăoară, în Franța în sarcina Academiei încă de la crearea ei de către Cardinalul Mazarin la începutul secolului XVII. Mai aproape de noi, un ministru al Culturii a reușit să impună cuvinte franceze în locul anglicismelor la modă, chiar și în domeniul celor mai noi tehnologii de comunicare. Academia Română a încercat imediat după 1989 să îndrepte ortografia simplificată tot de ea în 1953, dar, cum nobila instituție nu are drept de legislație, rezultatul a fost că astăzi scrie fiecare cum vrea. Mai mult, generalizarea lui â a contaminat și scrierea derivatelor verbelor de conjugarea a IV-a (coborât, coborâre!), ca să nu mai spun că elegantului apostrof, înlocuit în 1953 de cratimă, i-a fost rezervat un rol secundar, deși funcția lui ortografică este alta decât a cratimei. Publicului larg nu i se oferă nicio șansă de a învăța să vorbească și să scrie corect. Studiul gramaticii lipsește de multe decenii din liceu, cu excepția profilurilor filologie și pedagogie. Acestea fiind zise, se vorbește și se scrie îngrozitor. Din manuale lipsesc operele care se disting prin frumusețea limbii lor. Românii își pocesc limba ca niciodată în trecut, cu o, aș spune, inconștientă voluptate.
Incorectitudinea nu numai pătează limba, ci o urîțește. Vorbim și scriem din ce în ce mai des într-un idiom straniu, în care limba română devine tot mai greu de recunoscut. O păsărească, după cum s-ar spune. În care sunt amestecate cuvinte și expresii care mai de care bizare, într-o devălmășie care sfidează topica firească și cu accente puse alandala. Limba română pare să alunece în timpul din urmă pe panta trivialității lexicale, pierzându-și decența și pudoarea. Val după val de vulgaritate o îneacă fără încetare. Acasă, pe stradă, în Parlament, la TV, la ore de vârf, în definitiv, în orice împrejurare. Nu spun nimic nou. Toată lumea știe aceste lucruri. Atitudinea obișnuită este însă una de resemnare. Lingviștii sunt mai degrabă interesați de istoria limbii decât de limba actuală, fapt care le ușurează conștiința: evoluția în timp a limbii le arată că uzul decide și că forme ieri greșite sunt astăzi corecte. Vorbi torul n-are habar, de obicei, de înțelesul cuvintelor, tot așa cum, atunci când, nu prea des, e nevoit să le aș tearnă pe hârtie, pune cu seninătate virgulă între subiect și predicat. (Îmi amintesc că, parlamentar fiind, am solicitat președintelui de ședință a Senatului să scoată din textul unui proiect de lege virgula dintre subiect și predicat, acesta a fost de acord: „Hai să-i facem pe plac profesorului!“ Am replicat: „Nu e vorba de a-mi face mie pe plac, ci gramaticii“.) Întrebarea este: ce-i de făcut? Aș începe cu școala și aș continua cu un program național de ilustrare și apărare a limbii române. Cine să le facă? Asta, da, întrebare! Poate că Ministerul Învățământului (pardon, al Educației), Ministerul Culturii, diversele asociații de profesori de română, precum și alte instituții preocupate de acest bun național care este limba română. (Dacă lucrurile vor rămâne cum sunt astăzi și vom ajunge să vorbim și să scriem într-o limbă păsărească, fac o sugestie: cum, recent, Parlamentul de la Chișinău a votat legea prin care limba oficială a Republicii Moldova nu mai este moldoveneasca, ci româna, ni se oferă șansa nesperată să trecem cu mic cu mare Prutul ca să vorbim și să scriem în limba română.)
P.S. Pentru cazul special al vocabularului, a se vedea nota de la pag. 28.