Juan Rulfo sau începuturile realismului magic

Antropolog, fotograf, scenarist și funcționar public cu o lungă carieră în piața editorială mexicană a anilor 1950 (s-a născut în 1917 și a murit în 1986), Juan Rulfo ilustrează cu succes polivalența culturală a creatorilor din America Latină. Între multe altele, de la el au rămas și trei cărți de proză: El Llano en llamas (Câmpul în flăcări, 1953), un volum cu 17 povestiri scurte, Pedro Páramo (1955), macronuvela care l-a propulsat cu adevărat între numele mari ale literaturii de limbă spaniolă, și El gallo de oro (Cocoșul de aur), un roman început ca scenariu în 1956, dar publicat după mai multe rescrieri abia în 1980. Volumul de debut reușea să folosească laconismul narativ și alternanța vocilor pentru a redefini mitologia rurală mexicană, racordând pe coordonate vag istorice și sociale o foarte diversă gamă umană și evenimențială. Cu Pedro Páramo, autorul transforma tema căutării tatălui într-o halucinantă călătorie la origini, într-un spațiu unde visul și realitatea se deosebesc foarte puțin. Mai așezat cronologic, epic și vizual, Cocoșul de aur amesteca tema destinului imprevizibil cu răzbunarea, cu trădarea, cu iubirea și cu dorința de împlinire existențială, într-o lume violentă și profund amorală.

Deși redusă ca dimensiune, în comparație cu opera literară a urmașilor săi latino-americani, lista de ficțiune a lui Juan Rulfo a fost considerată un punct de reper pentru ceea ce mai târziu se va numi „realism magic”. Atemporale (rarele referințe istorice se rotesc în jurul celor câtorva etape ale Revoluției mexicane), alimentate de modelele clasice americane (Faulkner a fost printre preferații lui Juan Rulfo), prozele sale caută să reflecte o umanitate dură, esențializată la maxim, dar destul de colorată comportamental, afectiv și verbal. Din arșița unui Mexic încărcat de sudoare, de sânge, de praf, de sărăcie și de războaie, din sătucele și fermele răzlețite pe câmpii deșertice și dintre munții unde se ascund mereu bande de rebeli încearcă cu greu să răzbată setea de viață liniștită și, de s-ar mai putea, de mântuire.

Povestirile din Câmpul în flăcări nu fac rabat de la trăsăturile tocmai enunțate. Cu o recurentă tăietură dramatică (situațiile „fericite“ aproape că nu există), cele 17 bucăți ale volumului oferă tot atâtea paradigme ale suferinței umane. Ele sunt generate de o grămadă de motive, de încleștări armate soldate cu dispăruți, morți și răniți, de amintiri care persistă peste zeci de ani și condiționează prezentul, de apucături imorale care deturnează destine, de întâmplări absolut inedite care par a veni de nicăieri și a-și schimba traseul într-o clipă, de falși sfinți și falși eroi, de mistere ascunse și dezvăluite târziu, de crime nejudecate la timp, de raporturi neobișnuite între părinți, fii, frați și prieteni. Multe dintre proze constituie veritabile capodopere de gen și au fost remarcate admirativ de autori precum Borges, Marquez, Canetti sau Grass. Ne-au dat pământ e o alegorie a căutării zadarnice, a călătoriei spre țara promisă, care se arată a fi pe parcurs un deșert sterp, deprimant. În Colina cumetrelor, răzbunarea unei crime din trecut vine când nu se mai aștepta nimeni. În Tare mai suntem săraci, un diluviu a ucis animalele oamenilor și le-a dat viețile peste cap. Bucata eponimă, printre cele mai mari din volum, desfășoară fresca luptelor dintre rebeli și trupele federale, cu o succesiune de ambuscade montane, incendieri de ferme și case, perioade de armistițiu și de detenție. Zi-le să nu mă omoare e sfâșietoarea poveste a unei lamentații și a unei execuții, dar și a ultimului drum din viața unui bătrân de care nimănui nu i-a fost milă. Eroul din Noaptea în care m-au lăsat singur, rămas în urma grupului său de luptători, se întâlnește brusc cu inamicul și-nțelege că era așteptat. La granița din nord e o poveste despre trecerile eșuate spre SUA ale tinerilor mexicani și despre neplăcuta surpriză de-a fi părăsit de cei dragi. În N-auzi câinii lătrând?, un tată își cară degeaba în spate fiul bolnav spre un loc unde să găsească un doctor. În Moștenirea Matildei Arcángel, o genealogie bolnavă pare a fi vinovată de un straniu paricid acompaniat de flaut.

Alternând vocile narative, mixând abil planuri temporale la nivel verbal și scenografic, atent la regia gesturilor mărunte sau la anumite elemente de decor, Juan Rulfo revelează o umanitate ce recapitulează marile tragedii ale istoriei de pretutindeni în spațiul unui Mexic ambiguu, greu de fixat cronologic cu precizie. Pasajul final din bucata În zori, de pildă, mi se pare semnificativ în acest sens, nu că ar fi singurul unde poezia frazării (o reverență se cuvine, desigur, și traducătorilor!) emană atâta frumusețe: „Peste San Gabriel se lasă iarăși ceața. Pe dealurile albastre strălucește încă soarele. O pată întunecată acoperă satul. Apoi vine întunericul. În noaptea asta nu s-au aprins luminile, în semn de doliu, fiindcă don Justo era stăpânul luminii. Câinii au urlat până în zori. Vitraliile bisericii au lucit noaptea întreagă la lumina lumânărilor aprinse de cei care privegheau mortul. În întunericul nopții se auzeau voci ascuțite de femei care îngânau: «Ieșiți, ieșiți, suflete ale morților». Și clopotele au bătut pentru mort toată noaptea, până-n zori, până ce le-a acoperit toaca dimineții.“

Câmpul în flăcări rămâne un volum definitoriu nu doar pentru scriitorul Juan Rulfo, ci și pentru imaginarul epic al Americii Latine de după el. Revendicat drept unul dintre părinții așa-numitului „realism magic“, autorul mexican a dat tonul mitologiilor literare pe care un Gabriel García Márquez sau Alejo Carpentier le-au dus la apogeu, provocând o fascinație estetică extrem de durabilă.