Bătrânul Amos Oz își aduce aminte de tânărul rebel Amos Oz, cel retras din Ierusalim în kibbutzul Hulda, unde studiază verset cu verset Evangheliile și se îndrăgostește de poezia, viziunea, tandrețea, dar și de imprudența, mânia, sau de umorul, subtilitatea și veselia învățăturii lui Iisus. Acest portret atât de uman al celui răstignit, atât de nuanțat zugrăvit în versetele cărților sfinte, contrastează cu puținătatea detaliilor, cu judecata superficială, cu îndemnul la proiecția stereotipă în raport cu Iuda Iscariotul, cel rămas în mentalitatea creștină drept trădătorul absolut, omul capabil să-l vândă pentru treizeci de arginți – șase sute de dolari, la o rată de schimb actualizată – pe Învățătorul care nici măcar nu se ascundea. Despre cei doi, fără a predefini o poziționare antagonică, povestește Amos Oz într-un eseu publicat postum, la un an după moartea sa, intitulat Isus și Iuda, și apărut în limba română în seria de autor coordonată de Denisa Comănescu la Editura Humanitas Fiction. Povestea biblică a trădării este lipsită de veridicitate în ochii lui Oz și ai personajelor sale, relevă un Iuda zugrăvit în tușe grosolane și neadecvate:
„Întregul Ierusalim îl cunoștea pe Isus. De ce ar fi trebuit plătit Iuda cu bani buni pentru a-l săruta și a prilejui astfel arestarea? Isus n-a încercat să fugă sau să se ascundă în clipa în care temnicerii au venit să-l ia, nici nu și-a ras barba și nici nu și-a acoperit fața. Când s-au apropiat de el cu cătușele, n-a încercat nici măcar să pretindă că n-ar fi Isus, că ar fi un negustor nevinovat… Așa că de ce să plătești pentru un sărut menit să contribuie la identificarea unui om pe care îl cunoștea toată lumea? Lucrul acesta n-a avut niciun sens pentru adolescentul de șaisprezece ani care eram, iar acum, șaizeci de ani mai târziu, are chiar mai puțin sens decât atunci.“ (p.30)
Povestea nu servește decât pentru crearea unui stereotip, a unui arhetip al trădătorului, capabil a fi transferat la scară socială, care în timp va deveni chiar referențial al demonizării unui popor: „Iuda cel din Evanghelii este chiar sursa otrăvită a vechiului arhetip al evreului etern demonizat și acuzat“ (p.31). Aceasta este miza eseului lui Oz, identificarea unor pattern-uri care stau la baza discriminării din partea creștinilor, în care figura și mai ales numele lui Iuda, odată asociate trădării, se asociază ulterior prin apropierea ca formă de termenul „iudaic“, dând naștere și amplificând sentimentul antisemit și producând, fără sfârșit, acea stranie acuză de deicid.
Despre Iuda, într-o „evan ghelie“ cultă după un personaj în căutare de sine, ca multe altele în opera lui Amos Oz, un tânăr cercetător al percepției lui Iisus în lumea evreiască, mai scrisese prozatorul israelian cu puțini ani înainte. Un roman purtând numele arhetipului trădării, republicat de curând la Humanitas Fiction, este nu numai o importantă cheie în lectura lucrării publicate postum – eseul e o justificare târzie, dar necesară, a intenției auctoriale din roman –, ci și un reper în înțelegerea temei recurente a operei prozatorului israelian: trădarea. În romanul Iuda trădătorul biblic e doar un pretext, o temă de dezbatere dinspre care se construiește parcursul inițierii eroului. Nu pe trădarea sau interpretarea ei profund umană, în cheia asertivă a înțelegerii neputinței omenești în fața desăvârșirii dumnezeiești cade accentul în această carte, ci pe miracolul mărunt al înțelegerii și normalității. În eseu găsim formula rezumată a acestui miracol produs prin forța dialogului, a salvării minore prin acceptarea celuilalt indiferent de barierele ideologiilor, generațiilor, putinței de a mai iubi: „trei oameni care beau ceai și vorbesc între ei, în ciuda diferențelor dureroase care îi despart“ (p.54). Fiecare dintre personaje poartă, într-un fel, semnul lui Iuda – în Isus și Iuda și Amos Oz îl asumă pe deplin și pentru instanța auctorială, ca semn al evreității – și fiecare creează premisa acceptării și a înțelegerii, a încrederii construite între personaje. Acest mic miracol este posibil prin repoziționarea luminilor rampei pe fundamentele faptelor oricărui Iuda. Dar romanul este mult mai complex, ascunde în el amprentele simbolice ale unor lecturi multiple și profunde din Evanghelii și ale unei remarcabile cunoașteri a istoriei evreității. Mai mult, poartă și amprente ale istoriei personale, suprapuse peste lecturile Evangheliilor, decriptabile fără ca cititorul să își propună neapărat găsirea cheii, ci înțelegerea miracolului aparent minor al normalității relațiilor. Prin lentila eseului postum, romanul Iuda se îmbogățește nu neapărat în direcția intenției auctoriale asumate, cât în intenția profunzimii lucrării în a sublinia salvările minore prin normalitatea dialogului care luminează parcursul descoperirii de sine.
Personajul central al cărții lui Oz, Shmuel Asch, este un alter-ego al autorului – indiciile sunt multiple în acest sens, începând cu cele privitoare la familia tatălui, Yehuda Arie Klausner, plecat din Lituania pentru a stabili în Palestina aflată sub mandat britanic, cu importanta activitate în mișcarea sionistă, la care se adaugă locul stabilirii familiei mamei, Haifa, oraș în care copilărește personajul romanului Iuda – ca în multe alte romane ale sale, iar ceilalți doi actori importanți, bătrânul Gershom Wald și nora lui văduvă, Atalia Abrabanel, devin constructe arhetipale pentru dezbaterea în jurul istoriei și continuității iudaice. Dacă privitor la Wald autorul însuși face în Isus și Iuda mențiunea asocierii cu Abraham, jertfindu-l pentru cauza iudaică pe Misha, fiul său, un Isaac în cazul căruia sacrificiul a fost dus până la capăt, enigmatica Atalia este fiica unui personaj imaginat care poartă numele unuia dintre cei mai cunoscuți cărturari evrei care a trăit în Peninsula Iberică, Isaac Abrabanel, cu înalte dregătorii la curțile regale din Portugalia și Spania la sfârșitul secolului al XV-lea, trăgându-se din familia lui Yehuda (Iuda), una dintre cele douăsprezece seminții ale poporului lui Israel1, în care apar frecvent numele emblematice ale trădării și evreității sau chiar ale personajelor din romanul lui Oz. Fiind din neamul lui Yehuda, fiu al lui Yehuda și tată al lui Yehuda – precum autorul însuși, care subliniază această asumată asociere cu numele înțeles în creștinătate prin asociere cu trădarea:
„A sosit acum momentul pentru o dezvăluire onestă: numele tatălui meu e Yehuda, adică Iuda. Cel de-al doilea prenume al fiului meu este tot Yehuda, după tatăl meu. Prin urmare, se întâmplă ca eu să fiu tatăl lui Iuda și fiul lui Iuda. De multe ori de-a lungul vieții am fost numit trădător de unii dintre concetățenii mei. Chestiunea trădării și a loialității e prezentă nu doar în romanul Iuda, ci și în altele dintre lucrările mele, de la Până la moarte până la Fima și Pantera din subterană.“ (pp.33-34).
– Abrabanel, care a scris despre păstrarea distincției dintre neamuri și după moarte, a împrumutat numele unui personaj care se opune statalității și, implicit, lui David Ben-Gurion, primul președinte israelian, crezând în forța dialogului, în puterea comunității care nu necesită un stat pentru a își construi și trăi cu celelalte neamuri într-un „Regat Ceresc iminent“ (p.53) și care ajunge să fie considerat un trădător, chipul emblematic al trădării în anii închegării statale a Israelului.
Toate tiparele în care apare Iuda în cele două lucrări ale lui Amos Oz, cea de-a doua lăsând chipul „evangheliei după Shmuel“ să se răsfrângă în apele tulburate ale eseului, sunt tipare ale unui Iuda care crede omenește în Iisus mai puternic decât Iisus omul e capabil să o facă. O convingere mai adâncă în dumnezeirea acestuia, ori în pace și dragoste, ori în menirea cuvântului de a vindeca în timp orice ruptură, este trăsătura acestor Iuda care poartă în cele două cărți ale lui Oz numele consacrat al trădării, ori se numește Shaltiel Abrabanel, Shmuel Asch, sau chiar Amos Oz, născut Klausner, din familia lui Joseph Klausner, fratele bunicului după tată, cunoscutul autor al lucrărilor Isus din Nazaret (1922) și De la Isus la Pavel (1939), după a cărui concepție Mântuitorul a trăit ca un evreu și a murit ca un evreu, reformând din interior iudaismul, purificându-l de anumite practici. Despre un mai bine moral, care nu poate fi adus în față dacă e permis stereotipul, adică judecata simplificată și generalizată, mai ales când vine vorba despre neamuri, vorbește și în aceste două cărți Amos Oz, cu convingerea că acest bine e posibil ca miracol minor, cotidian, care nu necesită întoarcerea celuilalt obraz.