s-a aşezat frântă o pasăre
(varianta 1 care se ia cu un păhăruţ de tărie cât o halbă naiba ştie pentru ce)
a venit
învăluită
în lumini boreale într-o ninsoare pătată de negru
uite
chiar aici
în schelăria vie a poemului
o fiinţă ciudată – jumătate pasăre-n picaj cu aripa
frântă jumătate
carcasa unui cuvânt pierdut de lumea de sus –
poate era pasărea-spin a nefericirii
care cântă o singură dată în viaţă
poate pasărea-rok a destinului
poate Phoenix înnăbuşit de ceruri greu de străpuns
poate Măiastra închisă-n oţel şi vibraţie
ea a ţipat scurt şi a sfâşiat sufletul
dintr-o dată întunecat
şi amiaza
şi s-a amestecat cu ninsoarea aceea rea cu glodul
de pe orizont
cu albul funebru al lui septembrie
şi sufletul ei era deja greu de atâta durere –
cântărea cât un lăstun lovit cu praştia dar nu era
lăstun –
întunericul pe care l-a adus nu va intra în pământ
ci în tine
în trecutul care te-a trădat
în ADN-ul păsării-rok a destinului care trăieşte
pe credit în tine
cât moartea visează în zarzărul de la poartă
cotropită de somn
ouă de Paşti
poate în cenuşile amurgului
răscolite cu gheara de Phoenix şi de ziua de vineri
ţii minte spune ţii minte
boabele de rouă din ochii lui Dumnezeu
s-au făcut cuvinte
de foc
când au atins florile frunzele buzele însetate
şi a curs fiere şi a sunat a fier mâncat de rugină
cântecul
păsării-spin
dintr-o dată schimbat
în care s-a dizolvat un pic de albastru şi tare
multă tristeţe
şi moarte
şi parfumul morţii de septembrie
s-a spart pe cimentul rece în miriade de raze pătate
şi ele de negru
chiar acolo de unde a plecat tare supărat pe om
Dumnezeu
ai văzut spune ai văzut
cum în ochiul Lui
lumina lină de seară şi-a aşezat corturile
pentru o mie de ani
şi s-a sleit
şi El
a tras oblonul a închis grădinile
şi s-a făcut frig şi tare târziu
şi mirosea tare-a catran
dar a lăsat o ferăstruică deschisă
prin care se mai uită din când în când
la ce a mai rămas din om
şi nu mai ştii dacă
se va mai aprinde pădurea miracolelor din care
ai fost izgonit
şi ai pierdut litere vii din textul copilăriei
şi cuvinte
care deja produceau irealitate şi lumi paralele
pentru zile mai nefericite ca astea
şi nu mai ştii dacă
vor mai înflori
în văzduh în visele cu pasărea-spin cu pasărea-rok
cu Măiastra
cuvintele acelea
dacă vei mai putea rescrie
saga unui război în alb-negru
din măruntaiele unui poem în primejdie
când viaţa o ia razna
şi păsările
se fac întrebări încârligate şi oamenii cartuşe
dum-dum unii în alţii
aştepţi venirea primăverii cu vifor de păsări şi
cântece i/în/luminate
şi oameni subţiaţi de gând
şi anii trec şi trenurile trec
şi ea nu vine şi el nu vine şi voi încă nu v-aţi trezit
şi noi încă nu suntem noi
şi nu există sfârşit
pentru acest vaer amestecat cu uruit de
mecanisme în desfacere
nici acum şi niciodată şi nicăieri
şi vine ea şi nu vrei să-i vezi faţa
să-i spui pe nume
să o aşezi la masă cu tine
şi nu ştii de unde vine cu ea pasărea care s-a aşezat
frântă
învăluită în lumini boreale într-o ninsoare pătată
e negru
chiar aici între plăcile tectonice ale poemului
şi te pune să iscăleşti cu gheara muiată în lumina
rece a minţii
că ai de plătit
în zile şi nopţi
în sânge şi visuri
în bucurii şi tristeţi
talantul târziul exitul
şi vine ea şi zice nevermore chiar aşa chiar
zidul de tăcere şi frig – dintre tine şi nimeni
o casă –
undeva o iubită – numai petală şi nor şi ploaie
cu soare
în surdină fred mercury
miros de cafea proaspăt prăjită
umărul dezgolit
eşarfa de zăpadă uitată în fotoliul de paie gata gata
să se aprindă
de la o privire fugară
dar ea nu-ţi mai aparţine pe de-a-ntregul
nici tu nu-ţi mai aparţii pe de-a-ntregul
ai putea să o atingi cu privirea – în casa aceea
care se tot îndepărtează într-un stol
de lăstuni iţit după ploaia cu soare
dar privirea se-ntoarce înfrântă din jarul foarte
rece de sus
şi nu poate să spargă zidul de tăcere şi frig
– dintre tine şi nimeni