Ceea ce m-a frapat la Radu Carnariu e faptul că, din orice unghi al realității l-ai privi, artistul arată ca un adevărat yoghin, făcând exerciții de gimnastică orientală, în care liniile și culorile din atmosferă se amestecă între ele, având drept rezultat crearea unei figurine cubiste aflate într-un repaos absolut, în care punctul fix e chiar mișcarea.
Barbișonul lui confecționat dintr-o cosiță fumurie prinsă într-un inel magic, precum și expresia ochilor săi oblici ridicați ușor înspre sprâncene, te face să te gândești la faptul că un astfel de artist, posedând o înaltă conștiință de sine, plutind în poziție de lotus, deasupra unei table de șah demențiale, care, în loc de pioni, de cai, de ture, de regi și de regine, are înfipți niște pari și niște cuie, și-ar putea face în numele supremei arte harakiri. E un pic și de Vlad Țepeș, dar și de Mahomed al II-lea, încununat cu un fes roșu, în înfățișarea sa. Artistul pare blând, dar parcă e oricând pregătit de luptă, având înalta calitate, semn al celor aleși, de-a fi și victimă și propriul său călău. Contemplația și furia atroce ce se revarsă adesea din penelul lui asupra câmpului de luptă împinge perspectiva realității mult dincolo de linia orizontului, unde apare un câmp de luptă unde pionii și nebunii se trag în scrânciob, după care se încaieră între ei și se trag unii pe alții în țeapă. Rămân îngenuncheați doar caii, care fac cerc în jurul curții regale, nechezând din când în când, pentru a sparge tăcerea în bucăți, la semilună.
Rar mi-a fost dat să întâlnesc astfel de artiști care să ajungă, printr-o concentrare aproape nebunească a spiritului, cufundat în eprubeta cărnii, la un grad de ardere atât de înalt, încât să ai senzația că gândurile lor cele mai ascunse se materializează în fața privitorului, devenind, odată cu materializarea, la fel de absconse ca și cele venite din eter.
I-am privit lucrările, nu în atelier, căci acolo n-am pătruns decât într-un mod clandestin, atunci când atelierul suferise și el o ciudată metamorfoză. În sensul că, din pricina avântului imagistic al fostului său locatar, grafician și el, magnificul Grig Bejenaru, nu de mult plecat într-o lume cu siguranță mult mai sigură și mult mai bună, o parte mică a imobilului luase foc, aproape de la sine putere într-o noapte, arzând doar atât cât ar fi trebuit să ardă, pentru ca atelierul să poată fi reparat și interiorul său să fie ocupat de un alt artist vizionar, Radu Carnariu. Am intrat acolo în momentul în care tencuiala de pe pereți căzuse cu totul, lăsând să se vadă zidul înnegrit de cărămizi, în care erau înfipte niște cuie. Aș fi vrut să întind mâna și să pipăi consistența lor, dar un sentiment de teamă m-a ținut în loc. Privind cărămizile înnegrite, m-am înfiorat. Eram sigur că dincolo de ele se întindea infernul plin de afișe și de colaje, dar și de statui înfășurate în bandaje și benzi desenate, având ceva din consistența eterică a tablourilor lui Hieronymus Bosch.
Desigur că arsese tavanul, dar și podeaua plină de sticle goale și tot felul de pioni.
Arsese aproape totul, cu excepția unui deget inelar ce ieșea din dușumea, din locul unde stătuse un fotoliu, sau poate un trepied, ridicându-se cu semeție spre tavan.
Acesta era degetul lui Grig Bejenaru, care, în momentele lui de inspirație și de orbire, picta cu ochii închiși pe ziduri și pe uși propria sa descătușare față de sine, de lume și de artă.
Acum, probabil că în locul tavanului, planează o tablă de șah imensă, pe care urmașul său, Radu Carnariu a pictat toate piesele, cu excepția nebunilor. Și aceasta pentru că pe nebuni i-a închis, pentru propriul său deliciu, într-un sertar al minții sale, în care a înfipt bolduri, țepi și cuie, pentru a putea levita prin hăul său interior, nu cu capul și bărbia sus, ci capul și bărbuța în jos.
Călăuzindu-se după propriul său concept precum că „arta fantasticului este singura pasăre care poate depăși viteza luminii fără aripi“, Radu Carnariu încearcă, prin intermediul tablourilor sale, sfidând legile fizicii și accesând pe cele metafizice, să lărgească limitele cunoașterii umane. De aceea în arsenalul său artistic putem descoperi cu ochiul liber imagini, parafraze și note de subsol ce fac trimiteri la arta lui Arcimboldo, Hieronymus Bosch, Bruegel, Goya dar și la parabolele lui Rabelais, Voltaire, Swift, Urmuz, Eugen Ionescu, Daniil Harms și Kafka și alți maeștri ai artei absurdului.
Pentru Radu Carnariu, absurditatea e un datum universal constituit. Artistul merge pe ideea că adevărurile despre universul nostru pot fi revelate prin scoaterea la suprafață a simbolurilor ce zac ascunse în interiorul eului social prin accesarea imaginilor și viziunilor arhetipale revelate prin intermediul transei și a visului.
„Inconștientul colectiv – în măsura în care putem spune ceva despre el – pare să se compună din motive mitologice sau imagini primordiale – spunea Jung –, și de aceea miturile tuturor popoarelor sunt exponenții săi. De fapt, toată mitologia ar putea fi considerată un soi de proiecție a inconștientului colectiv… De aceea putem studia inconștientul colectiv în două moduri, prin mitologie sau prin analiza individului.“
Jung afirma, de asemenea, că gândurile omului sunt la fel de materiale precum oamenii, animalele sau obiectele ce populează spațiul unei încăperi și că ele sunt generate de arhetipurile din inconștient. Spațiul din jurul lui Radu Carnariu e populat de astfel de figuri, văzute și nevăzute. Nu e nevoie decât să te concentrezi un pic, pentru ca ele să se materializeze preț de câteva clipe în fața ta, pentru ca apoi să dispară sub forma unui abur în neant.
Pentru Radu Carnariu arta și religia nu sunt altceva decât erupții ale unor forțe psihologice adânci zăvorâte în diferite straturi și substraturi ale inconștientului uman. De aceea, artistul, pentru a se putea exprima, recurge la diferite tehnici – inclusiv la cele practicate de yoghini – pentru a ajunge la revelație.
Stând la birou, Jung își provoca transa, lăsându-și trupul să lunece într-un somn ușor sau într-o transă indusă. Atunci Jung interacționa cu toate ființele și lucrurile ce apăreau în fantezia sa. În momentul în care își revenea din transa autoprovocată, consemna așternând cu ușurință pe hârtie experiențele trăite. O tehnică asemănătoare folosește și Radu Carnariu (dar și alți artiști din generația sa, precum prietenul său Gabriel Caloian), atunci când retras în atelierul său se pregătește să picteze un tablou.
Pentru a-și sonda abisul, Radu Carnariu folosește yoga. De aceea universul său artistic, populat de tot felul de reprezentări bizare, e unul foarte coerent. Alți artiști se lasă dominați de impulsurile ce vin din interiorul lor, furați de hazard, așternând pe pânză imagini și figuri la întâmplare, bazându-se pe raționalitatea și iraționalitatea simțurilor. În cazul lui Radu Carnariu, avem de-a face cu un artist rațional. În timp ce prietenul său Gabriel Caloian e unul exploziv și irațional. Reușita unuia și altuia nu țin însă de partea rațională sau irațională a personalității lor, ci de starea chimică, dar mai ales alchimică a organismului, potențate de hazard.
În acest sens, volumul de versuri ilustrat cu pictograme al lui Radu Carnariu, intitulat simbolic Quarantino (volum apărut cu sprijinul Waters România), poate fi considerat opera unui alchimist de natură vizuală. Printre altele, mulți alchimiști au ținut jurnale de vise, ilustrate cu tot felul de figuri și simboluri mitice și mistice. Cartea lui Radu Carnariu poate fi privită și ea ca un jurnal al unui coșmar desprins din realitatea pe care o trăim cu toții, decantată de orice element vital. Dacă la alchimiști, simbolurile aveau un caracter ambiguu și o încărcătură mistică, simbolurile vehiculate de Radu Carnariu în Quarantino (țin să precizez că, la Q din Qarantino, Radu Carnariu a introdus o mănușă chirurgicală de culoare spectrală) sunt decantate de orice alură mistică, având un caracter aseptic. Coperta volumului face trimitere la imaginile ce însoțesc melodia Another Brick in the Wall de Pink Floyd, piesa anti-sistem scrisă de Roger Waters, unde apare, printre altele, mărșăluind în pas de defilare, un regiment de ciocane de cizmărie, înaintând pe bulevard. La Radu Carnariu locul ciocanelor iau patru capete de pulverizator, formând un nod de sârmă ghimpată. „Prefața“ volumului reprezintă o mască pandemică, descompusă în elementele ei constitutive prinse într-o mulțime de capse. Primul poem face trimitere la Geneză, dar și la Bing Bang și sună astfel: „– la început/ m-am tras de limbă/ până când mi-am dat cuvântul.“ Și cuvântul, lasă să se înțeleagă autorul, s-a făcut Dumnezeu. Strofa a doua a poemului face trimitere la „geneza“ cărții: dacă lumea reală a fost modelată (scrisă) de mâna unui Dumnezeu atotputernic, lumea din Quarantino e opera unei mănuși chirurgicale umflate de autor. Această mână, plecând de la motive biblice, sau de la simboluri literare, schițează realitatea unei lumi parodice, de unde a dispărut orice trăire. Iată, de pildă, cum arată o filă din „dosarul secret“ al autorului, lipit pe ușa de intrare în locuința carantinată: „masca îmi îmbrățișează/ gura până la urechi/ tăcerea mea e/ o gumă de mestecat/ lipită pe vizorul/ lumii de dincolo“. Al treilea poem, mens sana, face trimitere la Juvenal, dar și la clinicile de psihiatrie din Iași ce poartă această denumire, precum și la poezia Lacustră de Bacovia: „– de-atâtea nopți/ m-aud frecând/ frecând monitorul/ cu dezinfectant/ pentru wc…“ Ruptura dintre „mens sana“ și „in corpore sano“ e văzută astfel de autor: „– din când în când/ scuip spirt/ în ferestre/ sociale…“ Urmează și matamorfoza din „cartea ieșeană a morților“: „ – mut florile răului/ de pe raft/ la loc în/ ghiveci/ poetul e o floare/ ce se/ ofilește“. Și pentru a nu se ofili, subiectul din Quarantino se înfășoară în hârtie igienică, așteptând să se transforme „în fluture sau măcar în mumia lui tutankhamon“.
Construită cu rigla și compasul, având unghiuri ascuțite, dar și curbe ambigue, ce lasă loc meditației, volumul lui Radu Carnariu, alcătuit din colaje, desene și hieroglife, e un jurnal atroce, o satiră, o parodie, dezinfectată până la spectru, a lumii din ce în ce mai insipide în care trăim.