JAY PARINI (n. 1948, Pittston, Pennsylvania) este poet, eseist, editor, dar şi biograf al lui John Steinbeck, Robert Frost şi William Faulkner. A publicat şapte romane, dintre care amintim Ultima gară (The Last Station, 1990, Humanitas Fiction, 2009), despre ultimii ani din viaţa lui Lev Tolstoi, ecranizat de regizorul Michael Hoffman; Benjamin’s Crossing (1996, Călătoria lui Walter Benjamin în pregătire la Humanitas Fiction); The Apprentice Lover (2002); Rătăcirile lui Herman Melville (The Passages of H.M., 2010), o splendidă reconstruire ficţională a vieţii autorului lui Moby Dick; The Damascus Road: A Novel of Saint Paul (2019) și un volum de memorii, Borges and Me: An Encounter (2020). Cărţile lui Jay Parini sunt traduse în peste treizeci de limbi.
Nu este o necunoscută destinul lui Walter Benjamin (1892-1940) – gânditor eclectic, combinând elemente din idealismul și romantismul german, din marxism și misticismul iudaic, cu o influență marcantă asupra teoriei estetice, a criticii literare și a materialismului istoric. Filosoful a părăsit Germania la începutul anilor 1930, refugiindu-se în cele din urmă la Paris, unde, timp de zece ani, a gândit, a scris, a publicat în diferite periodice și a conceput marile sale proiecte care așteptau momentul prielnic sau ocazia să fie publicate, iar el să fie recunoscut ca marele spirit al secolului XX, așa cum îl considerau mulți. Nazismul și înaintarea germanilor în Franța l-au obligat, în cele din urmă, să-și caute scăparea în Portugalia – ceea ce nu s-a putut întâmpla.
Jay Parini își bazează romanul pe mărturii, confesiuni, corespondențe, jurnale și memorii ale persoanelor care l-au cunoscut pe Walter Benjamin, pentru a realiza o reconstituire tulburătoare a destinului tragic și a portretului complex al acestui filosof neîmplinit, nerecunoscut decât prea puțin în timpul vieții, dar mai ales a dramatismului ultimelor luni ale vieții lui.
„Povestea lui Parini este documentată cu acribie și redată cu mult dramatism. Încheagă trăsăturile derutante și contradictorii ale lui Benjamin într-o psihologie vie și credibilă. Ceea ce ne spune nu este doar despre destinul lui Benjamin, ci și despre al intelectualului în societatea occidentală modernă.“
„The New York Times “
Benjamin nu voia să plece din Paris, asta era clar. Ce rost avea? În primul rând, nemții n-aveau să ajungă niciodată atât de departe; aveau să fie opriți la granița belgiană. Într-un articol din Le Monde, René Gautier fusese foarte precis în această privință. „Armata lui Hitler este inerent slabă, atât ca stare de spirit, cât și ca forță fizică“, scrisese acesta doar cu o zi înainte. Mai notase și că „Hitler nu-i nebun, nu va forța dincolo de limitele puterii evidente“. Din câte auzise el, chiar și în Germania opoziția câștiga teren de la o zi la alta.
De câteva ore ședea singur lângă o fereastră luminoasă, în Café des Deux Magots, cu aceeași ceșcuță de espresso în față. Ultimul pachet de țigări – o marcă turcească ieftină, Salomé, de care de fapt îi era silă – se golise, iar perspectiva de a-și cumpăra altul în acea zi era inexistentă. Chelnerul, care ajunsese să-l cunoască pe acest client ciudat, dar politicos, lăsase un coș cu chifle pe masă, gratis, și toate, în afară de una, fuseseră mâncate cu recunoștință. (Benjamin nu voia să pară lacom, în special în ochii disprețuitorului maître d’, care, cu cravata neagră la gât, stătea la intrarea din față, ca pentru a verifica mușteriii.)
Animația pestriță de pe Saint Germain des Prés nu-i atrăgea atenția de la carnetul lui de însemnări, ce stătea deschis. Nici măcar o paradă de tancuri, dătătoare de fiori, care trecea aparent în grabă, nu i-a reținut-o; în mintea lui, războiul încă era metaforic. Din pricina acestuia, Dora, sora lui speriată, îl bătea la cap aproape în fiecare seară:
– Trebuie să plecăm din Paris cât încă se mai poate, încă e bine de plecat.
– Plecarea nu va fi niciodată bună, îi răspundea el.
În decursul a aproape cinci decenii pe planeta asta ignorantă, plecarea pentru el nu a fost altfel decât dificilă.
În această dimineață la cafenea, lui Benjamin i-a venit ideea să realizeze diagrama vieții lui, iar modelul spațial preferat era labirintul, desigur. Creionul naviga pe pagină, rotindu-se spre interiorul ei; labirintul începu curând să semene cu o spirală ciocnită și răsturnată.
– Destul, strigă el fără să se adreseze cuiva anume, făcând ca mai multe sprâncene să se ridice întrebător în încăpere și atrăgând atenția chelnerului.
– Mai vreți o cafea, monsieur?
Benjamin își ridică obosit privirile de pe pagină; era istovit, mental și fizic. Uneori, era dureros de anevoios să-și facă loc prin plasa de gânduri pe care, în ultimul deceniu, o țesuse meticulos în jurul conștiinței lui. Toate gesturile din lumea exterioară erau resimțite ca niște incursiuni dezagreabile.
– Cafea?
– Ați mai dori o cafea?
– A, cafea!
Chelnerul își mută greutatea de pe un picior pe celălalt, încercând să înțeleagă ce voise Benjamin să spună; apoi se depărtă de masă. Era deja obișnuit cu ciudățeniile clientului ăstuia.
Benjamin bătu darabana pe fața de masă. Trecuseră câteva săptămâni de când își trimisese eseul despre Baudelaire la New York. Spera ca prietenul său Max Horkheimer să-i dea curând de veste, poate cu știri bune, deși îl îngrijora faptul că, de câțiva ani, Max manifesta oarece răceală în scrisorile lui. Lui Benjamin i se părea mai greu să respingă decât să fie respins, prin urmare aprecia situația lui Max pe care o interpreta drept necesara răceală a tuturor editorilor. Și totuși, eseul lui era strălucit. Știa că e strălucit, prin urmare era motiv de neliniște că Max nu se grăbise să răspundă.
Dacă articolul avea să fie acceptat, poate primea și niște bani – ceva mai mulți decât jalnica alocație care-i asigura cât de cât traiul de câțiva ani încoace. Situația lui n-a fost niciodată atât de precară, nici măcar în acei primi ani la Paris, când trăise cu mai nimic. Dacă n-ar fi împrumutat luna trecută o sumă de la Julie Farendot, nu știa ce s-ar fi ales de el. Datorită împrumutului, nu murise de foame, dar acum și acei bani se isprăviseră.
Privi pe geam afară tocmai când un ditamai camionul militar sperie un stol de porumbei care se ridicară în văzduh ca un nor și se așezară pe friza gri-perle și neagră a unei clădiri, contopindu-se cu ea; când își luară zborul câțiva dintre ei, păru că o parte din fațadă se preschimbă în aripi. Imaginea aceasta, sau seria de imagini, îl făcu pe Benjamin să se gândească la filozofia lui Heraclit care credea că întreaga natură e un flux. Totul se schimbă, prin urmare n-are rost să-ți pui speranța în indiferent ce moment; nu există vremuri bune și vremuri rele, ci numai vremuri în schimbare. Se apostrofă pentru propria reticență de a admite schimbarea, pentru felul în care se agăța de orice din viață ce se întâmpla să pară familiar și mângâietor în orice clipă.
Teii de pe trotuar începeau să se îngălbenească, foșnind ca niște pagini bătute de vânt. O zi nepotrivit de rece. La urma urmei, era iunie – vreme pentru vânturi leneșe, ceasuri apatice, niciun semn de metamorfoză. Un timp al deghizării și al falselor speranțe. Lui Benjamin i-ar fi plăcut chiar și o mică speranță amăgitoare. Brizele tăioase ale toamnei ar trebui să se stârnească deocamdată hăt-departe, în stepele Rusiei, departe de arderea domoală, lungă, a verii pariziene.
Dar în zilele astea, totul era altfel, amenințător și întors pe dos. Nu te puteai încrede în nimeni și-n nimic.
– Sunt spioni germani peste tot, îl avertizase Dora. Trebuie să fii atent!
Dar el ce să facă în privința spionilor? Să-i înjunghie? Să-i dea pe mâna autorităților? Să-i urmărească pe străduțe pustii, ca un personaj dintr-un film de duzină? Melodrama specială a acestui moment al istoriei îl plictisea teribil. În pofida atracției față de dialectica marxistă, tânjea după staza unui ancien régime1, o lume a circumstanțelor predictibile și a convențiilor liniștitoare.
Toți ochii se îndreptară spre intrare, unde își făcuse apariția un polițist militar, înalt, chipeș, o frumusețe aproape impozantă, urmat de câțiva subalterni. Insul purta mănuși negre de piele, pe care și le scoase meticulos, în timp ce privirile lui cercetară încăperea, ca și când ar fi căutat pe cineva anume. Benjamin știa că „străinii“ ca el erau strânși și trimiși în „centre de relocare“, așa-zicând pentru a-i proteja, iar el își lăsă ochii în pământ. Sub niciun motiv n-ar fi consimțit să fie relocat în felul ăsta.
Se grăbi să-și închidă carnetul, ai fi zis că scrisese ceva ilicit. Maître d’ părea cam amețit de emoție; îi făcu semn chelnerului care-l servise pe Benjamin. Șușotiră între ei, apoi chelnerul veni la masa lui Benjamin.
– Regret nespus, dar ne trebuie această masă, îi zise el.
– A, da, făcu Benjamin. Înțeleg.
Însă nu înțelegea. În deceniul ce trecuse de când se afla la Paris, niciodată nu i se ceruse să se ridice de la masă în vreo cafenea. Pur și simplu nu se întâmplase așa ceva.
În drum spre ușă, Benjamin prinse privirea ofițerului, ciudat de îndepărtată, parcă ochii n-ar fi avut pupile. Citise cândva un roman franțuzesc de duzină, despre o rasă extraterestră care invadase lumea; singura trăsătură neomenească ce-o deosebea de pământeni erau ochii lipsiți de pupile.
Benjamin își lăsă capul în piept și păși în stradă, în aerul răcoros. Simți un gol în piept și observă – spre oroarea lui – că mâinile îi tremurau vizibil. Ce se întâmpla cu el în zilele astea? Oare cei patruzeci și cinci de ani ai săi erau o vârstă atât de înaintată, încât să-l apuce tremuratul, ca pe-un om bătrân? Serile, chiar își simțea energia scurgându-i-se prin placa conștiinței, secându-l de orice motivație. Inima îi era foarte bolnavă, știa asta. După zece minute de mers, gâfâia, și chiar și cele trei șiruri de trepte care duceau până la locuința lui situată la capătul lui rue Dombasle deveniseră un obstacol. Dacă își va putea permite, o să se ducă la doctor cât de curând. Pe rue de Payenne era unul specializat în cardiaci, la el se va duce de cum va primi cecul de la New York.
[…]
Străbătând străzile de pe Rive Gauche în această dimineață, Benjamin observă încordarea de pe chipurile trecătorilor; auzi claxonatul infernal de pe străzi și strigătele nervoase ale pietonilor.
Noaptea întreagă, sirenele urlau la periferia îndepărtată a orașului. Te pomenești că mă înșel, cugetă Benjamin. Te pomenești că nemții chiar vin? Cum a putut să-i facă una ca asta Dorei, se întrebă el, Dora care se bizuia pe el? Cumnata lui, Hilde, îi scrisese implorându-l să plece, iar din Ierusalim, Scholem îl avertizase de multe ori. Nu trecuse luna de când îi scrisese: „Pleacă de-acolo cât încă mai poți.“ Adorno, Horkheimer, chiar și Brecht încercaseră să-l scoată din Paris. „Pleacă în America! Pleacă în Portugalia! Pleacă în Cuba!“, țipau în scrisorile lor. Dar cine poate pleca din Paris chiar cu una, cu două? Dacă Adorno și Horkheimer au vorbit serios, de ce n-au trimis bani și de ce nu i-au cerut-o cu ani în urmă, când se putea pleca ușor din Franța?
Bineînțeles că, dacă ar fi plecat, ar fi făcut-o fără cea mai mică tragere de inimă. Parisul era biblioteca universală, o sală de lectură masivă și un budoar atât de crud de seducător, încât îl prinsese în capcană, ca pe aproape toți cei care se lăsau vrăjiți de el. Noaptea, insomniac, se imagina în brațele orașului, în timp ce focul ardea în șemineul de marmură crăpată, la capătul îndepărtat al dormitorului. Visa să fie înconjurat de perne pufoase, piei alunecoase și bibelouri din sticlă colorată și porțelan – cam așa ca Balzac în încăperile lui private. O vază de argint de pe polița șemineului afișa cei zece crini ai blazonului orașului, și peste tot erau cărți, teancuri de cărți în coperte elegante de vatir, rânduri după rânduri de cotoare cu litere aurii.
Parisul era, de asemenea, o bibliotecă personală, una pe care-o cunoștea așa cum un orb își cunoaște propria casă. În ultimul deceniu, își petrecuse mare parte din timp în același scaun, la aceeași masă lustruită din Bibliothèque Nationale, în minunatul adăpost al vestitei săli de lectură, proiectată de Henri Labrouste, liber-cugetător și arhitect încununat cu lauri al celui de-Al Doilea Imperiu. Cele nouă domuri, olanele smălțuite multicolor și coloanele de fontă rivalizau cu încăperile minții ideale, mintea aflată în măreața contemplare a eternității. De un deceniu lucra acolo, adeseori citea și scria într-o atitudine asemănătoare rugăciunii; aștepta, cu infinită răbdare, ca o voce să i se adreseze, în timp ce lumina se revărsa de sus, raze uriașe, ca niște coloane, ce prindeau miliarde de firicele de praf în dansul lor atomic strălucitor.
Unul din motivele pentru care îi plăcea în mod deosebit sala de lectură era acela că-i amintea de sinagoga bogat ornată de pe Oranienburger Strasse din Berlin. Se refugia acolo ca adolescent, nu pentru a se ruga, ci ca să stea și să cugete. Construită la mijlocul secolului al nouăsprezecelea, era un loc separat de haosul existenței lui; un loc unde ceea ce era sfânt adăsta nesentențios, chiar timid. Domul oriental imens trezise mirarea evreimii europene. Acest templu al toleranței proclama în fața întregii lumi: Da, evreii din Germania sunt, la urma urmelor, persoane agreabile. Fațada neogotică părea să consfințească legătura dintre Germania și iudaism.
La urma urmei, Berlinul era orașul în care Moses Mendelssohn și Gothold Lessing se plimbau braț la braț, îmbrăcați cu lungile lor paltoane de cașmir, prin parcurile bine îngrijite și tunse, și discutau problemele de metafizică și estetică. Să ne gândim la ce datora cultura germană lui Heine și Borne, lui Egon Friedell și zecilor de alți dramaturgi, compozitori, poeți și pictori. Toți erau evrei și toți erau nemți.
Fusese tristă ziua în care verișoara lui Benjamin, Hannah, îi scrisese în toamna lui 1938 ca să-i spună că sinagoga fusese distrusă, arsă până-n temelii de naționaliști smintiți care nu înțelegeau că în Germania era loc pentru toți, fusese tristă. „Nu mai e nicio speranță pentru noi acum“, scria Hannah, spre disperarea și stupoarea lui Benjamin. „Nici măcar una.“
Benjamin se amestecă în mulțimea pariziană, plin de neliniște și cu simțurile la pândă, în timp ce tot mai multe vehicule militare treceau pe străzi, făcând pământul să se zguduie. Într-adevăr, o întreagă falangă de soldați traversa Pont Neuf, iar Benjamin se opri să asculte zgomotul bocancilor bubuind, bubuind. O femeie mai în vârstă, cu un șal lung pe umeri, stătea la capul podului și plângea, iar el se apropie de ea.
– Pot să vă ajut cu ceva, doamnă?
Ea își ridică spre el priviri întrebătoare:
– Cum adică?
– Pot să vă ajut în vreun fel?
Femeia se holbă la el, fără să înțeleagă, la care Benjamin își duse mâna la pălărie și se retrase. Își dădu seama că nu-i înțelegea pe francezi ca popor, deși trăia la Paris de mai bine de un deceniu; poate că nu-i va înțelege niciodată.
Se repezi la un tramvai oprit, cu troleul înălțat ciudat peste exoscheletul alb și negru. Ajunsese la câțiva metri distanță, când vehiculul a luat-o din loc.
– Opriți, strigă el cu voce pierdută, apoi se opri să-și tragă sufletul.
Inima părea uriașă, agresivă, îi bubuia în piept, brațele îi fură cuprinse de durere. Benjamin observă trei băiețași care-și râdeau de el, chipuri murdare, pline de pișcături. Unul dintre ei, pe fața căruia trăsăturile aduceau a excrescențe spongioase, scoase limba la el, iar Benjamin observă cu oroare că era acoperită cu pete întunecate. Oare întreaga națiune se îmbolnăvise dintr-odată? Chiar și copiii se molipsiseră?
Julie Farendot locuia în apropiere, pe rue de Buci, iar el se hotărî s-o viziteze înainte să meargă acasă. Așa era la Paris: porneai într-o direcție și te pomeneai îndreptându-te în altă parte. Imposibil să te hotărăști asupra cursului unei acțiuni. La Paris, totul îți atrăgea privirea, te chema cu degetul, te stârnea cu opțiuni. Era nevoie de mintea lui Descartes, cu acea concentrare de oțel, să te avânți înainte, netulburat de asemenea plenitudine; sau de inima lui Balzac, care putea cuprinde totul în ea și dădea totul în natură. Benjamin nu era nici Descartes, nici Balzac, deși din când în când, rar însă, reușea să înțeleagă ce se afla dincolo de aceste tipuri diferite de genii. El avea acea neobișnuită capacitate empatică menită foarte puținor critici, și știa asta. Ceea ce-i trebuia acum era răgazul să-și termine capodopera și să alcătuiască o antologie din cele mai bune eseuri ale sale pe teme literare și culturale. Încă mai avea atâtea texte bune de scris: despre Baudelaire, despre Brecht. Dar unde să găsească răgaz pentru asta, acum când toată lumea părea hotărâtă să-l îndepărteze de bibliotecă și de Paris?
Chiar și azi, cu tot haosul din jur, Parisul ademenea cu ispitele sale. Era cumva mai presus și dincolo de meschinăria războiului. Era orașul pasajelor, acea uluitoare invenție comercială care reprezenta subiectul cercetării sale de peste un deceniu. Își amintea entuziasmul său inițial pentru proiectul pasajelor, despre care pomenise într-o scrisoare către Scholem. Pasajele, zicea el, erau „întruchiparea visului colectiv al societății franceze“. Un vis care în mod necesar va fi nesatisfăcător. Dorințele și aleanurile societății omenești își găseau expresia în această pompă materialistă, dar într-un mod atât de deplasat, de cenzurat și reprimat, încât nu putea fi satisfăcător pentru nimeni. Acest gen de travaliu al visului colectiv, involuntar, împiedica națiunea, în întregul ei, să se trezească întru deplina ei expresie. O lăsa pradă unor străini spirituali care aveau să le calce visurile în picioare.
[…]
Benjamin își croi cu greu drum printre vânzătorii ambulanți și împinse ușa de fier de la nr. 17 pe rue de Buci, intrând într-o curte jilavă ce mirosea a rufe spălate și gunoi descompus. Păși peste o tricicletă veche și urcă cele câteva șiruri de trepte întunecate până la apartamentul lui Julie Farendot.
________________________________________
1 Ancien régime („Vechiul regim“, în franceză în text) – o perioadă istorică începând din secolul al XVI-lea și luând sfârșit în 1789, când a fost creată Republica Franceză. (n.tr.)
(Romanul este în pregătire la Editura Humanitas, Colecția „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu.)