Clarice Lispector, un personaj care a schimbat cursul apelor literare braziliene, care a scos din dezmorțire o literatură intrată în curgere monotonă, prin cel puțin două aspecte: emanciparea feminină și ieșirea din pânza realistă prin consacrata dimensiune magică a prozei latino-americane de expresie spaniolă, rămâne în egală măsură un scriitor adulat și straniu, ultima etichetă fiind aplicabilă fără rezerve în special asupra operei sale. Dacă despre emanciparea feminină a prozei braziliene nu există perspective contrare, realismul magic al Claricei Lispector a fost dezbătut și adesea contestat pentru că proiecția ei scriiturală este departe de maniera lui Gabriel García Márquez, de pildă. Magicul scriitoarei braziliene este unul sugerat, se oprește la poarta intrării în lumea fantastică manifestă, păstrează limitele corporale naturale ale bestiarului pe care îl deschide în pagini, nu se îmbogățește prin vietăți extramundane, ci doar prin deschiderea ten sională în care viul, indi ferent de forma cor porală, capătă trăsături umane și configurează personaje cvasi-umane. Realismul magic al Claricei Lispector nu poate fi pus la îndoială, dar el se limitează la un soi de închidere a su pa pei textuale în mo mentul în care extra mun danul fierbe sub coaja fumegândă a craterului înainte de explozie. O scriitură ermetică, introspectivă, bulversantă și controversată pe alocuri, a unui stilist remarcabil care proiectează forța ilocuționară a indicibilului, exploatând vagul, arbitrarul, ambiguitatea, orizonturile interioare, sunt, de fapt, etichetele aplicabile unei opere care a stârnit și admirație, și rezervă. Poetizarea textului, inserția eseistică și a pasajelor decupate din scriitura dramatică, metatextul critic fac din opera Claricei Lispector o operă în care amestecul de genuri vine să tulbure și mai mult o liniștită curgere a literaturii în primele decenii de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Proiecția solipsistă și deschiderea spre magicul fulgurant sunt, de asemenea, trăsături ale acestei forme scriiturale în care textul în sine și tehnica nu sunt nicidecum separabile. De aceea, demersul Editurii Humanitas Fiction de a reuni proza scurtă a scriitoarei din Brazilia în două volume: Cea mai mică femeie din lume, publicat în română în 2021 și Fericire clandestină, apărut un an mai târziu, ambele în traducerea Ancăi Milu-Vaidesegan – o colecție similară, coordonată de Benjamin Moser1, a apărut în 2009 sub numele The Complete Stories la Editura New Directions din Cambridge, MA – este unul lăudabil pentru punerea în contact a cititorilor români cu una dintre operele fundamentale ale literaturii latino-americane, în care reperelor Borges, Márquez, Vargas Llosa, scriitori de prim raft de expresie spaniolă, li se adaugă cele de expresie portugheză, dintre care se distinge prin originalitate vocea Claricei.
Clarice Lispector este, prin excelență, prozatoarea indicibilului și, într-o oarecare măsură, și a indecidabilului. Volumele de proză scurtă publicate la Humanitas Fiction relevă această remarcabilă forță auctorială de a transmite prin lucrări liliputane, într-o concentrare expusă în forma limpezită a dicțiunii, neliniștea metafizică. Cu atât mai greu să construiești nespusul și imposibilul de verbalizat cu cât dimensiunile textelor sunt reduse, iar scriitura nu este nicidecum sofisticată. La suprafața textului este indusă dimensiunea abrup tului. Textele sale sunt pline de personaje feminine complexe, care se reflectă în oglinda paginii ca și cum însăși autoarea s-ar privi, mai ales în proza scurtă târzie, în concordanță cu vârsta auctorială și cu toate temerile și angoasele sale împachetate în pliurile textelor. Câte cel puțin o femeie se reflectă în aproape fiecare dintre texte într-o expunere sumară și frag mentată a trecerii prin viață. Pagina ține locul conștiinței – una impură, confuză, atinsă de spaime, retractilă totodată, învăluită de cețurile normelor masculine – într-o formă de suprapunere a conștiințelor personajelor peste cea proprie, care nu este tributară niciunei tradiții, nici celei a literaturii braziliene, nici celei a moștenirii evreiești (prozatoarea fiind născută într-o familie de evrei la Cecelnic, în Podolia, și mutată ulterior în statul brazilian Pernambuco). Personajele sale atinse de angoase existențiale și animate de dorința de descoperire de sine creează efectul de adâncime ca în proiecțiile 3D și suprapun textual, într-o dicțiune multiplicată, juxtapozabilă, perspective ale femeii constrânse peste perspectiva auctorială. Efectul este al unei reflectări aparent incoerente, care e de fapt o reflectare stratificată și insuficientă lecturii 2D.
Prin căutările interioare, prin introspecția în care propune alunecarea plecând cel mai adesea de la cadre exterioare, Clarice Lispector oferă o soluție a expresiei indicibilului prin devoalarea treptată a interioarelor adânci, halucinante, focalizând progresiv și mutând cinematografic zona de interes într-o pendulare exterior-interior, de regulă în această ordine, în care exteriorul se substituie explicitului și interiorul implicitului. Se nasc din această scriitură personaje naive, triste, dramatice chiar, într-o proză extramundană, extracotidiană, deși biografistă, suspendând biografia dincolo de imediat și proiectând crizele, angoasele, temerile în absolut. Proza are accente delirante, devine halucinogenă –autoarea face trecerea în lumea magicului fulgurant, în care personajele evadează preț de câteva clipe – și nu este recomandată a fi consumată în cantități mari, cum nici pentru unul dintre personajele ei din O zi mai puțin care înghite toate pastilele din flacoanele de somnifere nu ar fi fost recomandată această experiență care duce la descoperirea tardivă a identității: „[…] la al doilea flacon s-a gândit pentru prima dată la viață: «Eu». Și nu era o simplă repetiție: era cu adevărat o premieră. Ea, cu toată ființa ei, în sfârșit juca în premieră“ (p.240).
Descoperirea identității e una dinte marele mize ale prozei scurte feminist-existențialiste a Claricei Lispector. Proza ei investighează interioarele sufletului feminin și pătrunde până în zona și până la perioada în care supapele realului se deschid din realitatea experiențială în extramundan, cel mai adesea prin vis. Simplitatea limbajului și naturalețea povestirii induc o altă stare. Lectorul se lasă atras din povestirile cu aparent caracter domestic în șuvoiul puternic de trăiri al personajelor Claricei Lispector, ajungând să conștientizeze și chiar să empatizeze cu acestea în lupta lor pentru manifestarea identității, pentru supraviețuire, pentru schimbarea unei ordini, pentru salvarea prin câștigul aparent minor, dar care reprezintă o resursă uriașă în depozitul transgenerațional. Treptat, personajele ei devin mai afectate de îmbătrânirea propriului corp, de boala care stagnează în aerul dens la nivelul cel mai de jos al existenței. Personajele, devoalându-și interioarele, se exhibă ca absențe, iar absențele devin pe de o parte motivatoare, pe de alta restrictive. Prin aceste goluri ființiale sunt canalizate întreaga frustrare, ura, tensiunea, angoasa, spleen-ul, care creează obscurul generator de fantastic. La această limită, în dialog cu formele în care se devoalează bestiarul scriitoarei braziliene, afecțiunea se poate transforma în crimă, comunicarea poate depăși limitele ființelor intrate în dialog. Scriitura devine contrariantă, dar își păstrează cumințenia de suprafață. Lectorul, căruia i-au fost livrate sugestiile, operează în planul consecințelor, reașază, recadrează, gravitând în actul lecturii în jurul aceleiași stări angoasante care conduce spre supapa eliberării identitare, a conștientizării sinelui, uneori chiar a „fericirii clandestine“ (precum în povestirea omonimă, care dă și titlul celui de-al doilea volum). Aceasta e, de fapt, intenția scriiturală a Claricei Lispector, care induce o formă de vrăjitorie și în scriitură, ca emanație a ceea ce înseamnă farmecul personal al jurnalistei de modă, frumoasă, elegantă și atentă cu sine, capabilă să transforme acest farmec în vehiculul unei vrăji de care nu se îndoiește nimeni și care devine punctul de plecare în studiul lui Benjamin Moser: Clarice Lispector e „fermecătoare în sensul vechi al cuvântului: asemenea unei vrăjitoare, literalmente încântătoare, o fantasmă neliniștită care bântuie toate ramurile artelor braziliene“ (p.243).